Priveghiul fratelui mai mare

Dinspre şesul ce duce spre Valea Coltanului se auzea muzică lăutărească şi chiote prelungi. Bulibaşa Gligoraş Argintviu îşi mărita fata. Unica lui fiică, care pe la Bobotează împlinise tocmai 15 ani şi dacă mai stătea o vară nemăritată, toată golănimea ar fi zis că-i fată bătrână. Ruşine mare pentru un bulibaş ca Argintviu. I se pierde autoritatea. Corturile au fost întinse mai pe costişă, ca în caz de ploaie, să nu le mureze picioarele tinerilor însurăţei. Focurile ardeau în tihna lor şi din când în când se auzea vocea bătrânei Antipa, mai mare pe cuhniile improvizate:

– Aduceţi vreascuri, mânca-v-aş ochii iscoditori, că şi vouă vi-i a însurătoare ca cerbului a linge căprioare.

Dencii ascultau de această băbâtie slută de parcă ar fi fost mama lor. De fapt, toată ţigănimea îi zicea “muică dragă”. Pentru că Ea îi moşise pe un cap. Copiilor le era în cot de doleanţele moaşei Antipa, nici de părinţi nu aveau frică, pentru că aceştia au tot stat cu nasul în pahar de draga dimineaţă şi acum conversau cu vrăbiile într-un dialect al căldărarilor, pe care ei înşişi abia de-l înţelegeau. Dar micilor faraoni le era teamă de bulibaş, pentru că acesta încă în zorii zilei încerca galbenii în dinţi dacă îs din aur curat şi se scăpase cu vorba, că cine va fi de mare ajutor la nunta fetei sale, el le va da câte un galben. Iar dacă bulibaşa a juruit, el nu are dreptul să-şi încalce cuvântul, că pe urmă s-a zis cu disciplina în şatră şi în corturi.

Şi pe când era nunta în toi, iată că vine o femeie în haine cernite şi se apropie de bulibaş, chemându-l mai într-o parte.

– Eu vă înţeleg, zice nevasta, aveţi tot dreptul să vă veseliţi, dar la casa cea din margine avem mort şi nu-i creştineşte să răsune muzica atât de tare.

– Femeie, bine că ne-ai spus, zise bulibaşa. Numai cum gătim bucatele ne mutăm mai spre Valea Vătafului, că este loc pentru orice suflare. Dar pe omul dumitale, Dumnezeu să-l ierte…

Şi s-au mutat ţiganii cu tot calabalâcul grămădit în care cu coviltire. Au uns şi scripcile cu untură de bursuc să nu ia nota cea de sus. Pe la o bucată de noapte bulibaşa l-a chemat pe Vlaico Lanţug şi i-a poruncit să ducă nişte bucate la casa din margine şi să-i dea văduvei câţiva galbeni, că aşa-i viaţa… unul naşte, altul moare. Nu trece mult timp şi vine Vlaico posomorât şi cu desaga de merinde pe umeri.

– Te-au alungat moldovenii? întreabă bulibaşa.

– Mai rău. Am fugit ca de poteră. Am dat peste sora mortului, care mi-a spus că îmi taie picioarele dacă trec pragul casei lui frate-său. De la ea am aflat că sunt sfădiţi de la un petec de pământ şi nu-şi mai grăiesc unul altuia de vreo douăzeci de ani şi nici nu se va duce cu lumină ca să-l vadă. Cel mai tare m-a înciudat un început de bocet: „Dumnezeu să-l ierte/ Cu fasole fierte /Şi cu bob umflat, Bogdaproste c-o crăpat…”

– Mai răi ca ţiganii, a zis bulibaşa, şi a scuipat în luleaua ce mocnea şi fumega urâcios.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*