Privind felul în care budaPonta se face preş în faţa maghiarimii politice nu mai este nevoie să te întrebi „dacă” a trădat, ci vremea la care a făcut acest lucru! Pentru că, analizând comportamentul acestuia în ultimele luni, este inutil să ne mai întrebăm „dacă”… Să nu-i uităm făţărnicia de a fi semnat un acord secret cu UDMR pentru a menţine formaţiunea la guvernare, iscălind probabil pe aceaşi mapă cu drafturi electorale azvârlite alegătorilor, să nu neglijăm felul în care i-a dus de nas pe alegători, pe cei fideli partidului ori cei „captivi” scopului de a-l înlătura pe Traian Băsescu, sugerând prin intermediul unei părţi a presei că doar venirea lui în fruntea guvernului putea asigura alungarea UDMR-ului de la guvernare, să nu dăm uitătii mârşăvia de a-l fi sunat chiar în seara victoriei României anti-UDMR pe şeful formaţiunii etnice pentru a-i oferi un loc la bucate, să nu-i iertăm obrăznicia de a fi păstrat un cadru activ al maghiarimii politice în Guvern, prin menţinerea secretarului de stat de la Educaţie (fie şi în aparenta linie a doua), ba încă în vremea în care românii bugetari începeau a fi disponibilizaţi doar după câteva zile de la aşezarea mamutului PSD peste ţară… Tot acest comportament îndreptat împotriva alegătorilor şi, în cele din urmă, a ţării, dar și străduinţa de a se fi pus singur în jug, fără a mima măcar că a fost forțat să se așeze acolo precum vita damblagită prinsă pe la curţi străine, îndreptăţeşte întrebarea pe care nu mai trebuie să o mascăm în presupuneri privind starea sa de moralitate. Oare ce datorează budaPonta UDMR-ului şi, mai ales, de când rupe bilete la loja influenţei în favoarea maghiariamii politice?
Că joacă obligat acest rol de travestit pus în slujba ţării, arătându-se măcinat de grija stării naţiuni, dar nu pentru a creşte nivelul de trai al românilor simpli, ci pentru a avea grijă să nu scape carecumva puterii fărâme de subzistenţă netaxate fiscal, a devenit evident în clipa în care, în pofida „antecedentelor” de a fi lins sub talpa ungurească mai abitir decât maghiariamea politică tocmită pentru acest lucru, l-a cooptat în echipa sa pe detractorul dintâi al României.
Or, cum să nu faci legătura între vocalizele puberului întârziat politic de a impune regionalizarea şi gestul de a-l fi adus în echipa lui pe negaţionistul Ghyorghy Frundo? Pentru că, da, românii sunt catalogaţi ca negaţionişti dacă încearcă să judece evidenţe zdrobitoare, ba şi împachetaţi în amenzile consiliilor de (anti)discriminare, dar cei ce neagă fudamentele Statului Român sunt puşi șa loc de cinste în sfera decezională a Statului Român!
Şi poate am fi făcut iarăşi greşeala de a crede că alegerea premierului a fost doar urmarea unei erate în felul lui de a judeca ori o consecinţă a supraestimării deciziilor sale de Ponthausen fără blazon dacă gestul numirii lui Frundo nu ar fi venit chiar după ce acesta ne-a mai desfiinţat o dată în presa de la Budapesta.
Acolo, într-un mesaj, nici mascat, nici strecurat ca răvaş în kurtoskolacs-ul roluit a regionalizare (de care şi Ponta pare a fi prins drag aidoma şefului de la Cotroceni), Frundo ne-a mai batjocorit o dată: România nu este stat naţional! Iar pentru ca umilirea să fie şi mai seacă la inima norodului, a accentuat adevărata ierarhie din Guvernul României, subliniind, într-un mesaj provocator evident, că premierul va fi şi cel ce îl va şterge pe picioare după cerdaşul antinaţional. Și asta pentru că Victor Ponta i-a cerut să-i fie consilier tocmai pentru că „a rămas fidel credinţei şi principiilor” sale şi „nu pentru a renunţa la ceva” (recte opiniile negaţioniste).
Şi este cu adevărat cea mai ruşinoasă palmă primită de un oficial român, fie el şi prins la oliţa de noapte a maghiarimii politice. Acolo unde Frundo se şterge, ba încă în incinta budaPontei, în locul în care au șezut pe carne stricată strămoşii lui nomazi.
Lasă un răspuns