Și cum spuneam, altminterea e bine
și toate-s așezate, cum le știi.
Ne îngropăm vecinii creștinește
și-i lăudăm, că au scăpat de datorii.
Mai bat cu lumina pe la poartă
mirați că încă ne mișcăm, trăim.
Că debranșați, cum suntem, cam la toate,
ni-i ulița cărare-n țintirim.
La voi, pe Potomac, doar una
dintre dorinți am vrea să n-o uitați:
nu renunțați la limba cea română
ca să puteți, venind, pe cei ce ne împilă
când i-ați trăsni să îi și blestemați!
Cu voi ni-i inima iar lutul viu se mută
din obștea lui, din datină, din crez
– cu fiecare nouă emigrare,
cu moartea neurmată de-un botez.
Dintre speranțe numai una,
nesilnică și fără de trufie urcă-n noi:
veniți copii acasă, că ni-i Țara
înstrăinată cum înstrăinați sunteți și voi.
Și viscolește parcă din pământ și urcă
Nămeții neputinței pân la cer.
Agheasma lacrimilor vă tot cheamă:
Veniți, români acasă: Lerui, Doamne, Ler
Lasă un răspuns