Un loc sub soare…

După 17 ani, de când fiecare primeam noi responsabilităţi la nivelul comunităţilor noastre, mă aflam pentru prima dată, în comuna Belciugatele, întrebând pe primul om ieşit în cale de la umbra unui prun, de pe marginea drumului asfaltat ce duce spre satul de peste vale, unde se află primăria şi cine-i primarul în această comună… dacă-l cunoaşte?

– Cum să nu-l cunosc? Mă mir că dumneata n-ai auzit de el! Îl cunoaşte lumea de peste şapte văi şi nouă sate… cum e vorba aia!… Dinei Petre, băiatul lui Florea Dinei, om vrednic şi drept, prăpădit de tânăr… e primar vechi!. E cel mai tare din toţi câţi cunosc şi eu la cei şaptezeci şi trei de ani! Iaca mergi matale drept şi asfaltul ăsta te duce până-n uşa Primăriei. Tot el s-a luptat să ne aducă şoseaua în sat pe timpul lui Ceauşescu. Dacă mai stai puţin vine şi autobuzul de la Bucureşti şi mergi cu el chiar până acolo. Tot el s-a zbătut… are destui oameni acolo la Bucureşti! Vine autobuzul din două în două ceasuri!

Numai cine-i puturos stă pe bătătură. Bucureştiul e aici, la o aruncătură de băţ şi găseşti să munceşti şi pe mult şi pe puţin…  cum e vorba aia!?

– Aşa-i unchiule, dar lumea s-o fi săturat să tot muncească mai mult pe degeaba!

– Ce zici?

– Şi asta aşa e, taică, aşa e!

– Dar dumneata nu eşti de pe la noi … înseamnă?

– Nu! Îi răspunsei eu, dar poate am să mă stabilesc pe aci!

– Cât ajunge metrul de pământ în satul dumneavoastră?

– E scump al naibii! E vorba de trei dolari metru! (Realitatea nu mai confirmă)

– Ce-o mai fi şi dolarii ăştia, că toată lumea vorbeşte de dolari, de Euro, de parcă noi n-am avea leii noştri?!

Nimic din cele aflate de la acest om marcat de trecerea anilor al cărui nume cu părere de rău, nu l-am reţinut, nu s-a dovedit câtuşi de puţin măgulitor la adresa celui pe care-l căutam. Iar după ce a aflat că intenţionez să scriu despre satul Belciugatele şi despre primarul de aici o carte, mult s-a mai bucurat omul!

– Scrie taică! E bine să rămână ceva scris şi despre noi, oamenii de aici.

Mă bucuram aflând încă de la primii paşi pe aceste meleaguri, că, într-adevăr, un bun prieten, un om de aleasă omenie, trăieşte alături de belciugăţenii lui, şi le este primar şi azi, 3 martie 2007, de peste două decenii şi jumătate. A îmbătrânit împreună cu ei.

– Dar auzi mă tată, tu n-ai aflat că el e plecat în America? Dar mergi până acolo… eu nu ştiu când vine. Ştiu cei de acolo, că vorbesc poate, la mobilul ăla cu el.

– Bine, îţi mulţumesc; dar ce rost mai are să merg? Vin altă dată, cu siguranţă, vin! Poate prunele acestea frumoase şi gustoase vor fi făcute ţuică până atunci!

– Da, domnule, ce mai ţuică face primăria din ele!

 – Mulţumesc pentru că nu mai lăsat să fac drumul până acolo degeaba! Eu mă întorc acum din drum, dar am să revin! Revin cu siguranţă!

– Dar ce sat e acela care se vede la Vest?

– E satul Cojeşti, dacă ai auzit de el! Tot sat vechi după cum spuneau bătrânii noştri, care aflaseră şi ei de la ceilalţi bătrâni ai lor!

– Dacă revii, să mergi taică şi în satul Cândeasca, Măriuţa, Mataraua! Revin-o taică, revin-o!

– Cu siguranţă îmi doresc să revăd aceste peisaje, aceste coline învăluite în ceaţa toamnei şi de ce nu, în mantia albă a iernii, omule! Să auzim de bine!

– Umblă sănătos şi mătăluţă! Până să-l întreb care-i este numele, bătrânul meu făcuse paşi buni spre surla sa din mijlocul bostanei, sprijinindu-se într-un băţ cam de înălţimea sa. Din acea zi, mi-a încolţit în minte să scriu un reportaj din aceste câteva sate, poate chiar o carte despre viaţa acestui om, care de peste două decenii, aflat într-o asemenea muncă n-a cedat greutăţilor şi mă bucuram că am să-l revăd încercând să-i disting aceleaşi trăsături ale omului hotărât, mereu cu alte  planuri realizabile, şi nu vise, pentru localitatea Belciugatele care, să se bucure de locul său sub Soare. Şi nu-mi pare rău că nu l-am găsit acasă. Era poate în acea zi pe coasta Atlanticului, despre care toţi oamenii planetei Pământ au auzit dar puţini au ocazia să-i privească întinderea nesfârşită, privind şi el în apele imensului Ocean, dar cu siguranţă cu gândul tot la oamenii de pe Valea Belciugatului; la anii copilăriei când îşi privea chipul în apele lacului „Boalca”din marginea satului său. Nu-mi pare rău, că aceste lucruri frumoase despre el, le-am aflat de la un om rămas anonim, dar cinstit, precum toţi aceşti oameni ai câmpiei. Ei doresc să rămână nişte anonimi. Iar noi, despre asemenea oameni trebuie sa scriem.

(Fragment din volumul ”Scăldat în lacrima câmpiei”)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*