Sfântul Grigorie Sinaitul şi statul medieval în Ţara Românească

Principatele medievale Ţara Românească şi Moldova s-au constituit ca state independente în plină atmosferă isihastă. Cu câteva luni înainte de mutarea la Domnul a Sfântului Grigorie Palama (†14 noiembrie 1359), Patriarhul isihast Calist I (1350–1363), ucenicul şi biograful Cuviosului Grigorie Sinaitul, îl transfera, în mai 1359, la cererea voievodului Nicolae Alexandru (1332–1364) — urmaşul lui Basarab I Întemeietorul (1310–1352) — pe Mitropolitul Iachint al Vicinei la Argeş în scaunul de mitropolit al noii mitropolii a Ungrovlahiei. Patriarhul Calist I îi îndemna să asculte de Iachint nu numai pe toţi clericii şi laicii, dar şi pe toţi monahii. Aceasta înseamnă că, aşa cum sublinia Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, „existau monahi şi deci şi mănăstiri încă înainte de întemeierea Vodiţei şi Tismanei, poate însă că nu atât de solid organizate şi bogat înzestrate de voievozi ca cele de după aceea, ci ca nişte schituri şi mănăstiri mai mici, născute din râvna poporului. Mănăstirile româneşti, puse sub oblăduirea unui mitropolit aşezat într-un scaun statornic în statul românesc independent, iau fiinţă în atmosfera fierbinte de credinţă creată de mişcarea isihastă.

Aşa se explică faptul că aproape toate schiturile lor, aşezate pe vârful unui deal din apropiere, au ca hram «Schimbarea la Faţă», întrucât sihaştrii trăitori în ele, sau prin chilii apropiate de ele — după metoda isihastă —, năzuiau să se împărtăşească prin nevoinţele şi prin rugăciunea lor neîncetată de lumina taborică. De altfel, aproape toate mănăstirile mari care s-au întemeiat în cursul timpurilor în Ţara Românească şi în Moldova şi-au avut antecedentele în asemenea schituri sau în chiliile unor sihaştri singuratici de pe vârful vreunui munte sau deal din apropiere.

Aşa au putut lua fiinţă şi primele mănăstiri româneşti în apropierea unor schituri şi chilii de pe un munte din apropiere. Este de remarcat apoi caracterul familiar şi popular pe care-l are numele de sihaştri la poporul român şi rezonanţa lui de mare vechime. Această atmosferă creată de isihasm a fost un factor însemnat în susţinerea luptei poporului român de apărare în faţa atacurilor necurmate ale Semilunei. Ţările româneşti au rămas astfel ultimul refugiu al întregii mişcări monahale isihaste şi al credinţei fierbinţi susţinută de ea în lumea ortodoxă. Sihaştrii au fost nu numai foarte apropiaţi poporului, ci şi voievozilor, susţinându-i în lupta lor de apărare a ţărilor româneşti, ca ultimul refugiu al vieţii de rugăciune şi de dreaptă-credinţă. De aci vedem că sihaştrii nu s-au preocupat de rugăciunea neîncetată într-un dezinteres total de viaţa poporului drept-credincios, ci au însufleţit pe voievozi şi pe toţi drept-credincioşii creştini români la lupta de apărare a ţării lor creştine pentru a putea slăvi în ea în libertate pe Iisus Hristos Dumnezeu; şi nu numai pe ei, ci şi călugării şi cărturarii celorlalte popoare ortodoxe, refugiaţi aici după ce ţările lor fuseseră ocupate de turci. Nicăieri isihasmul, această lume a sihaştrilor, oameni locuind în sihăstrii (în locuri de liniştire = isihastiria/hēsychastēria), nu a avut un rol atât de hotărâtor, în susţinerea luptei de apărare a teritoriului naţional, ca în ţările româneşti” .

Într-un important studiu din anul 1962, Mitropolitul Tit Simedrea (1886–1971) atrăgea atenţia asupra unui pasaj din „Viaţa” marelui isihast din secolul XIV care a fost Cuviosul Maxim Kavsokalivitul (Arzătorul de Colibe) (cca 1280–1375), scrisă în a doua jumătate a secolului XIV de Teofan , episcopul Perithorionului din Turcia, fost egumen la Vatopedu: „Iar domnul Grigorie Sinaitul, ajungând acolo la Paroria, a răsărit ca un soare strălucitor pentru cei aflaţi în întuneric şi a împărţit acolo tuturor celor flămânzi pâinea mântuitoare a vieţii. Nu am cum să povestesc şi venerabilele isprăvi ale acelui bărbat care s-a făcut un izvor nesecat prin cuvânt, faptă şi comportare. Ştie acest lucru Marele Oraş [Constantinopolul] şi toată Tracia şi Macedonia, dar şi tot pământul locuit de bulgari şi cele de dincolo de Istru [Dunăre] şi Serbia. Mulţimi nesfârşite de aleşi alergau spre el, căutau să se sature din izvorul învăţăturilor lui pururea vii, şi se săturau. Şi aşa a făcut locuiţi munţii mai înainte nelocuiţi şi Paroria, astfel că erau plini de turmele monahilor pe care-i pecetluise cu mâinile sale. I-a făcut doritori de el prin minunate scrisori de învăţătură şi pe împăraţii pământului: pe Andronic [III Paleologul, 1325–1341] şi [Ioan] Alexandru [al Bulgariei, 1331–1371], pe Ştefan [Duşan al Serbiei, 1321–1355] şi pe Alexandru [I al Valahiei, 1338–1364]. De aceea, prin virtutea şi învăţătura Cuviosului Părinte Grigorie Sinaitul, haina monahilor se înmulţeşte în locurile şi oraşele acestora. Iar el a ridicat la Paroria şi mănăstiri, şi ai putea vedea ca un alt Munte Sfânt, veselie mântuitoare bine înrădăcinată [Ps 47, 2–3]. Şi prin viaţa acelui fericit învăţător, pământul locuit de bulgari s-a făcut o cetate a monahilor. Iar după adormirea şi după urcarea aceluia la Dumnezeu, mulţi din învăţăceii aceluia au răsărit ca nişte stele strălucitoare şi au împodobit marginile lumii. Aceste lucruri ale acelui fericit Grigorie Sinaitul le-am menţionat aici doar în parte din pricina lungimii cuvântului”. Două concluzii au fost desprinse de aici: „1) monahismul românesc apare în istorie ca unul prin excelenţă isihast, centrat în jurul tainei Schimbării la Faţă a lui Iisus Hristos, şi 2) el a avut o legătură de profunzime cu apostolatul isihast al Cuviosului Grigorie Sinaitul şi al ucenicilor acestuia” .