Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).
Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.
De aceea, nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad…
Lasă un răspuns