Veste tristă peste plaiuri româneşti. În dimineaţa zilei de 3 ianuarie pentru marele regizor şi actor Sergiu Nicolaescu s-au închis toate drumurile şi cărările. De aici încolo veşnicia i se va întinde la picioarele înţepenite şi numai iarba de deasupra se va mişca în ritmul orgii văntului. Vor fremăta regrete pe alături, rostite chiar de maestrul animator al celuloidulului negrăitor: „Regret mult că nu am avut familie, copii şi nepoţi…” Copiii lui, 50 la număr, sunt nişte filme splendide, printre care cele ce nu au coborât de pe ecranele lumii mulţi ani în şir. În primele s-ar înscrie Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii şi sfâşietoarea Oglinda, avându-l ca subiect pe Mareşalul Ion Antonescu.
Desprindem din biografia sa, că „Sergiu Nicolaescu s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Târgu-Jiu, în Duminica Floriilor. . La vârsta de 5 ani a părasit Târgu-Jiu, familia stabilindu-şi reşedinţa la Timişoara. Acesta este de fapt oraşul copilăriei lui. De mic copil i-au plăcut filmele şi îşi dorea să joace în ele. A facut ultimele patru clase de liceu în doar doi ani.
1948 – La treminarea liceului, a intrat la trei facultăţi: Belle Arte, Politehnica şi Şcolala de Ofiţeri de Marină. Lucra pentru rege, la Savârsin şi astfel i s-a propus să plece cu acesta, când a părăsit România, dar regele s-a răzgândit şi astfel a rămas în ţară. Pe 5 ianuarie 1948 regele a fost arestat. Tatăl său a fost arestat şi el şi a stat nejudecat cam un an; adus la Bucuresti a fost anchetat chiar de Nicolschi, în cladirea Senatului de astăzi, pe atunci Minsterul de Interne. A fost condamnat la șapte ani, în urma unui proces tipic comunist, ajungând la Canal. Tatăl său a murit in ’94, cand avea 92 de ani.
1954 – La doi ani de la absolvirea Politehnicii, i s-a propus un post de director tehnic la un I.A.S de lânga Bucuresti, devenit mai târziu Gospodaria partidului. Intâmplarea a făcut să se intâlneasca cu un coleg din Politehnică, repartizat în Cinematografie şi astfel ajunge să aibă legatură cu acest domeniu.
1962 – Joacă în Memoria Trandafirului mulţumită lui George Macovescu şi Mihnea Gheorghiu. Succesul acestui film a fost neaşteptat, şi s-a difuzat la Paris, de Crăciun, timp de 10 ani. Filmul e o metaforă: durează 7 minute şi este o poveste cu flori ce întruchipează destinele unor oameni. A luat pentru el Premiul de Excelenţă al Uniunii Tehnicienilor din cinematografia mondială.
1967 – Are loc premiera pariziană a filmului „Dacii”, era coproductie francezo-româna. Pe Champs-Elysees, în dreptul restaurantului „Fouquets” trona un afiş al filmului, uriaş şi având textul: „un film du Serge Nicolaesco”. Era o foarte mare satisfacţie pentru un tânăr debutant de 37 de ani
1968 – A lucrat în calitate de regizor cu Orson Welles, Laurence Harvey şi alti mari actori americani şi europeni, chiar la Bucureşti la filmul Bătalia pentru Roma – producţie americano-germană.
1970 – filmul „Mihai Vitezul”. Problema alegerii actorului pentru rolul Mihai Viteazu, a fost foarte complicată. A făcut o listă cu posibilii interpreţi. Au candiadat pentru Mihai Viteazul vreo 10-12 actori, între care şi: Ilarion Ciobanu, Mircea Albulescu, Amza Pellea, Florin Piersic, George Constantin, Emanoil Petruş. Americanii l-au ales pe Sergiu Nicolaescu şi filmările au inceput cu el. Mai tarziu au venit indicaţiile ca Mircea Albulescu să-l joace pe Mihai. S-a opus şi a zis: „Eu sunt regizor, eu hotarăsc! De azi, Amza Pellea va fi Mihai Viteazul.”
În următorii 20 de ani a fost foarte activ şi a făcut cam două filme şi jumătate pe an.”
După Revoluţia Română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a susţinut Frontul Salvării Naţionale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formaţiuni politice, iar apoi pe ale PDSR (PSD).
La iniţiativa sa s-a înfiinţat Comisia Senatorială de Cercetare a Evenimentelor din 1989, iniţial condusă de dânsul, iar ulterior de ţărănistul Valentin Gabrielescu.
A scris mai multe cărţi referitoare la Revoluţia din 1989.
În 2004 a fost numit de preşedintele Ion Iliescu membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române. Sergiu Nicolaescu a fost ales în Senat în legislaturile 1990-92, 1992-96, 1996-2000, 2000-04 şi 2008- până mai deunăzi, acum o lună, când s-a retras boiereşte, motivând că are prea puţin de trăit şi pleacă din Senat să-şi caute de ale sale, de filme.
A vrut să moară solitar, fără a fi povară cuiva. Deşi boala îl zguduia şi-l frământa ca într-un crater de vulcan, el insista în faţa medicului curant ca să-şi petreacă acasă Crăciunul, care s-a dovedit a fi ultimul.
Chipul lui, bestial de frumos, ne va aminti mereu că pe comisarul Moldovanu trebuia să-l cheme Megre. Nicolaescu o fi lăsat cu limbă de moarte ca trupul său neînsufleţit să fie incinerat. Rudele l-au ascultat şi îi vor îndeplini ultima dorinţă. Numai că biserica noastră pravoslavnică, mai catolică decât Papa de la Roma, se împotriveşte a-i face slujba de înmormântare. Se mai afirmă că autorităţile îi vor oferi un loc de veci la Cimitirul Bellu lângă mati personalităţi, iar dascălii, cântăreţii şi preoţii vor reduce jumătate din tariful de înmormântare… Doamne ne iartă, că mare dreptate mai avea diaconul Ion Creangă.
Vă mai amintiţi ce a zis Nicolaescu lângă racla lui Şerban Ionescu, acum o lună şi ceva? A zis că-i este ruşine când pleacă cei mai tineri, iar el rămâne. Şi ca să-i spele această ruşine, contabilul din ceruri a bifat în dreptul numelui lui.
Lasă un răspuns