Frământări, griji şi probleme vechi ale românilor din Harghita și Covasna la început de an

Nici în 2012 românii nu au reușit să acționeze cu forţa statului în Covasna şi Harghita. Aceasta este concluzia unor remarcabili  lideri din zonă, dezamăgiţi de insensibilitatea Bucureştiului la SOS-urile lor. Fiind numeric minoritari, românii nu au forţa necesară de a se impune, nici mecanismul democratic al votului majoritar nu-i serveşte. În consecinţă, pentru susţinerea lor şi a spiritului românesc în zonă se impune să fie ajutaţi „de la Centru”.

Românii singuri nu au puterea  necesară să-şi apere drepturile de oameni şi de reprezentanţi ai majorităţii, iar guvernanţii nu au elaborat un plan clar, sistematic cu privire la păstrarea identităţii lor naţionale. Iar trista realitate este aceea că în Covasna şi Harghita s-a realizat autonomia administrativă încă din anii ’90. Este practicată ca autonomie teritorială pe criterii etnice. Se vede la tot pasul: inscripţii bilingve, şcoli maghiare separate; utilizarea limbii materne în administraţie şi tribunal; trecerea în derizoriu a limbii române care este învăţată în multe şcoli cu copii români ca limbă străină, doar cinci ore pe săptămână, lipsa de control a modului cum se predă istoria românilor şi înlocuirea ei cu manuale din Ungaria; respingerea utilizării limbii române în orice ocazie. Ministerul Educației s-a implicat foarte puţin, lăsând rezolvarea problemei învăţământului în cele două judeţe la discreţia maghiarilor.

Guvernanţii români au evitat să creeze o legislaţie specială şi instituţii speciale pentru români sub marota „să nu dea apă la moară maghiarilor să ceară autonomie”. Dar maghiarii cu spiritul lor întrepid, permanent ofensiv, „şi-au dat singuri apă la moara lor” şi au realizat instituţii (şcoli, muzee, formaţii artistice) asociaţii, societăţi – o întreagă reţea de organizaţii – care le asigură autonomia în fapt în viaţa de toate zilele. Ceea ce le mai trebuie este doar legiferarea ei ca să dobândească atributul de legalitate că, practic, funcţionează ani buni.

Și în 2012 a existat același mod de evitare şi respingere a comunicării interetnice cu românii de către maghiari. Astfel, efortul reprezentanţilor locali ai românilor din Covasna şi Harghita de comunicare interetnică şi de dialog fertil între etnii ca mijloc de soluţionare pe cale amiabilă a diferendelor a fost respins sistematic de maghiari. Hipercentraţi etnic pe temeiul „moştenirii istorice” şi al „tradiţiei”, temei care le-a conferit statutul de stăpâni în raport cu românii pe care i-au tratat ca pe slugi, favorizaţi de cadrul politic favorabil al democraţiei datorită ponderii numerice majoritare, care le-a asigurat prin vot ocuparea funcţiilor de conducere politică, economică, administrativă, maghiarii şi-au construit o strategie de autoizolare şi enclavare care a făcut imposibil dialogul cu „ceilalţi”. Toate apelurile oficiale prin documente, prin dezbateri ştiinţifice, inclusiv manifestări de protest în stradă ale românilor au fost zadarnice, s-au izbit ca de un zid. Iar atitudinea celor de la putere, a guvernanţilor şi politicienilor, de acceptare tacită prin lipsa de reacţie şi de respingere a unui astfel de comportament faţă de români i-a încurajat.  Liderii maghiari  îşi urmăresc propriile proiecte de la 1920, de refacere a Ungariei Mari, excluzând din start pe românii alături de care convieţuiesc în sate şi oraşe. În felul acesta îşi creează condiţii de autonomie şi autoguvernare fără „intruziuni din afară”.

Despre „comunicarea interculturală” reprezentanţii maghiarilor vorbesc numai când sunt de faţă interlocutori străini, ambasadori, reprezentanţi ai organismelor europene, pentru o „bună” impresie şi imagine, ştiut fiind că sintagma este utilizată în documentele internaţionale. Dar numai pentru a fi auzită de aceştia, nu pentru a fi practicată de ei ca un principiu de viaţă.

Dovadă a ipocriziei respectării principiului interculturalităţii în comunităţile etnice mixte este faptul că a doua zi, după ce s-a votat în Parlamentul României legea privind dreptul minorităţilor de a folosi limba maternă în instituţiile publice, consilierilor români li s-au dat căşti să urmărească lucrările Consiliului traduse din maghiară de către traducătorii lor într-o stricată limbă românească, în acest fel limitându-le şansa unei comunicări directe, în limba română, ca limbă oficială în statul român. Prin acest gest, maghiarii încearcă să forţeze recunoaşterea limbii maghiare ca a doua limbă oficială în stat.  Exagerarea trecutului maghiar al „Ţinutului Secuiesc”, invocarea repetată a „nedreptului Dictat de la Trianon” şi a „apăsătorului destin minoritar” nu au altă ţintă decât să semene vrajbă şi intoleranţă faţă de românii „venetici”, responsabili de drama „pământului secuiesc”.

Și în 2012 a existat o permantă tendință de umilire umană şi morală a românilor.Un grup uman, fie el mai mare sau mai mic, educat să jignească, să batjocorească şi să umilească pe cei lângă care trăieşte nu poate fi asimilat unui grup civilizat, civilizaţia desemnând respect, solidaritate umană, nobleţe sufletească”, afirmă un intelectual român. Dar maghiarii deşi se autodefinesc ca „având misiune civilizatorie în Bazinul Carpatic” sunt departe de acest atribut. „Având în ei injectat virusul trufiei”, după expresia acestui subiect, ei, în orice ocazie se află, înjosesc şi umilesc pe români cu epitete greu suportabile. De copii li se insuflă prin educaţia în familie, şcoală şi biserică statutul de stăpâni şi de dispreţ faţă de români, de limba română, de istoria şi cultura lor. Specialiştii români, cu o experienţă de o viaţă în muncă sunt înlocuiţi cu tineri maghiari care se comportă sfidător şi jignitor faţă de ei. „Ar fi cazul ca de-acum să vă luaţi tălpăşiţa, că sunteţi român. Acum eu am venit aici!” Astfel, i s-a adresat o tânără de profesie medic, repartizată de UDMR, medicului român care acordase 30 de ani asistenţă medicală locuitorilor de la sate. Şi exemplele ar putea continua pe pagini întregi.

Comportamentul lor duplicitar, de „europeni” la suprafaţă, la nivelul verbiajului, şi de tirani în adâncuri, este total anacronic într-o perioadă în care demnitatea umană este valoarea supremă a vieţii fiecărui individ, grup sau popor, dar, mai ales, în scala de valori a Uniunii Europene. Cizelarea pe dinăuntru, în spirit european, este însă un proces de lungă durată pentru toate popoarele. În virtutea acestui fapt, al educaţiei în spiritul valorilor morale, profund umane să sperăm că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat vor învăţa şi maghiarii să respecte diamantul de mândrie şi demnitate ce străluceşte in fiecare om, de orice etnie ar fi el.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*