Adevărul despre sfârşitul autonomiei secuieşti şi implicaţiile asupra românilor din zonă (1)

Sub raport religos, până în secolul al XVI-lea, secuii erau catolici. Reforma acestui veac pătrunde la ei sub forma calvinismului (pe văile Mureşului şi ale Târnavelor, de unde înaintează pe Olt până în Trei Scaune); în Odorhei şi în unele sate din jur s-a răspândit unitarianismul. Totuşi, o bună parte au menţinut catolicismul. La recensământul din 1930, reformaţii formau majoritatea populaţiei judeţului Covasna (40,2 la sută din totalul populaţiei judeţului, iar romano-catolicii doar 32,3 la sută.). În 1992, din totalul populaţiei judeţului Covasna, 65,25 la sută  şi-au declarat apartenenţa la religia romano-catolică şi numai 12,66 la sută la religia reformată, în timp ce în judeţul Harghita, romano-catolicii, au format şi formează majoritatea populaţiei judeţului (65,7 la sută, iar reformaţii doar 13,6 la sută, la recensământul din 1992).

Autonomia “Ţinutului Secuiesc”, la  care astăzi se face atât de insistent trimitere, a fost, înainte de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, doar simplă organizare administrativă pe scaune, apoi pe comitate. Secuii nu au avut niciodată o autonomie şi o autoadministraţie  în regiunea locuită preponderent de ei,  aşa cum au avut  saşii.

În epoca “luminii”, Curtea de la Viena a vrut să desfiinţeze privilegiile secuimii şi astfel în 1764, după înăbuşirea în sânge a răscoalei din Siculeni-Ciuc, a trecut cu forţa la organizarea regimentelor grănicereşti din Ciuc şi Trei Scaune. Din cauza opresaliilor, mulţi secui s-au refugiat în Moldova, stabilindu-se mai ales în satele catolice.

După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, vechea formă de organizare administrativ-teritorială a ţării, Scaunele- care nu presupunea o autonomie politică şi administrativă-, a fost desfiinţată, instaurându-se timp de aproape cinci ani stare de asediu şi o administraţie militară, care a durat până la 4 iunie 1850, când teritorial Transilvania a fost împărţită în 10 Prefecturi, secuii fiind înglobaţi în Prefectura Odorhei, cuprinzând o populaţie de 174.127 locuitori din 200 de localităţi. În 1860 s-au reînfiinţat vechile Scaune, dar restauraţia a durat puţin, deoarece după dualismul austro-ungar, prin Legea XXXIII din 1876, teritoriul Transilvaniei a fost reorganizat în Comitate (judeţe), pe teritoriul Secuimii luând fiinţă Comitatele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune.

Un alt argument folosit de către cei care astăzi susţin autonomia “Ţinutului Secuiesc”, îl constitue existenţa în zonă a unui “bloc compact” de populaţie de etnie maghiară. O analiză atentă a evoluţiei demografice evidenţiază faptul că un asemenea bloc compact nu a existat şi nu există. În timpul pretinsei autonomii, dar şi după aceea, după cum s-a mai arătat, în zonă a avut loc un intens proces de asimilare etnică, prin maghiarizare, care a cuprins deopotrivă atât pe români, cât şi pe ţigani, evrei, armeni, germani.

În ceea ce-i priveşte pe români, procesul de secuizare a lor s-a produs de-a lungul secolelor lent, pe cale paşnică şi naturală, dar au existat şi presiuni şi constrângeri de natură etnică şi confesională, cum au existat şi momente de constrângere, de trecere forţată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte la religii de expresie maghiară. Cronologic, aceste momente de maximă intoleranţă faţă de confesiunea şi etnia românilor din “Secuime” au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administraţiei româneşti; anii care au urmat după Dictatul de la Viena (1940-1944), perioada de după instalarea administraţiei Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944-martie 1945), primăvara anului 1990. Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna şi Harghita, aceste momente reprezintă, o “piatră grea” a convieţuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată “teroare a istoriei.” (Pătrunjel, 1999 )

Dacă la nivel comunitar, pe lungi perioade istorice se poate constata dominanţa toleranţei şi coabitării în termenii similitudinilor şi complementarităţilor, la nivelul elitelor politice, cu intensităţi şi variabilităţi istorice se poate constata modelul cultural-politic divergent, resuscitat periodic şi reconfigurat societal în mentalul colectiv de către unele elite politice şi intelectuale maghiare.

Din cercetările  noastre, rezultă că există o diferenţă esenţială dintre comportarea majorităţii românilor faţă de maghiari şi cea a majorităţii maghiarilor faţă de români, în momentele de schimbare a apartenenţei de la un stat la altul, sau de regim politic. Astfel, momentele Unirii din 1918, cel al revenirii Ardealului de Nord la Patria mamă din 1944, nu au fost însoţite de acte de răzbunare ale românilor la adresa maghiarilor, pentru suferinţele şi umilinţele reale trăite “sub stăpânire maghiară”. Aceste evenimente, resimţite atât de dureros de maghiari, în plan simbolic şi cel al psihologiei colective, au fost indiscutabil urmate de anumite greşeli şi excese în gestionarea de către autorităţile româneşti a unei zone cu o populaţie maghiară numeric majoritară. Dar, la nivelul comunităţilor locale, românii nu au comis acte de violenţă asupra persoanelor sau instituţiilor identitare maghiare. Nu a fost dărâmată nici o biserică maghiară, nu au avut loc expulzări, deportări, acte de tortură ş.a. În schimb, aşa cum s-a arătat, evenimentele ce au urmat Dictatului de la Viena (septembrie 1940), instalării administraţiei sovietice (noiembrie 1944) şi revoluţiei din decembrie 1989, au fost însoţite de acte de o maximă intoleranţă faţă de români şi românitate, urmate de adevărate epurări etnice.

Cele mai mari şi dramatice schimbări produse în configuraţia etnică şi confesională a românilor din zonă au avut loc după Dictatul de la Viena, din septembrie 1940. Prin arestări, maltratări, terorizări şi expulzări forţate de populaţie, însoţite şi de măsuri de convertire şi trecere de la religia ortodoxă şi greco-catolică, la alte confesiuni de expresie maghiară, numărul românilor a fost atunci drastic diminuat, producându-se o adevărată “purificare etnică” a “ţinutului secuiesc”.

Aşa stând lucrurile, se poate aprecia că zona este un “melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară. Şi astăzi, realitatea etno-demografică din judeţele Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui grup etnic compact. În cele două judeţe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară (provenite din familii etnic mixte), grupuri cu apartenenţă controversată (cel mai numeros fiind format din ţigani) ş.a.

La acestea mai trebuie adăugată concluzia cercetărilor recente conform căreia, cultura maghiară din zonă este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi prezerva şi afirma propria identitate pe care o apreciază ca pe o ameninţare la identitatea maghiară. (Cobianu-Băcanu, 2000)

După ce a trebuit să renunţe la poziţia dominantă ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare şi formării României Mari, liderii maghiarilor din acest spaţiu au avut şi au dificultăţi să accepte noua poziţie de minoritate, continuând să lupte pentru menţinerea sau recâştigarea privilegiilor şi poziţiilor lor dominante. Aşa au procedat, după instaurarea comunismului când, cu sprijinul lui Stalin au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, “experiment socialist” de tristă amintire pentru români.

Implicaţii geopolitice ale autonomiei şi enclavizării

O analiză din perspectivă geopolitică a realităţilor din judeţele Covasna şi Harghita arată că ne aflăm în faţa unei zone nostalgice a unei pan-idei. După K.Haushofer – Pan-ideile sunt acele idei cu care operează populaţiile pentru a desemna un spaţiu şi o direcţie de expansiune considerate legitime. Altfel privită panideea este o agregare între o etnie şi ceea ce ea consideră că este teritoriul ei de expansiune legitimă. Apare astfel o ideologie etnospaţială.

Profitând de contextul internaţional favorabil şi de greutăţile prin care a trecut România în ultimii ani, o parte a elitei maghiare locale este de părere că “nedreptatea istorică pricinuită de Trianon” poate şi trebuie să fie corectată acum, prin crearea unui statut special. În aceste condiţii, “autoguvernarea” concepută cu mult peste autonomia locală şi autogospodărire, cu pretenţii de a accede la atribute inalienabile statului, conduce la transformarea grupului etnic într-un “stat în stat”.

Pornind de la faptul că sunt numeric majoritari, majoritatea liderilor maghiari din Covasna şi Harghita acţionează ca un grup etnocultural care se foloseşte de prerogativele democraţiei şi se mobilizează din punct de vedere etnopolitic, dar felul în care încearcă promovarea intereselor proprii, vine adesea în conflict cu cele ale majorităţii româneşti.

Pentru liderii populaţiei maghiare, sud-estul Transilvaniei, reprezintă nu numai o panidee, o zonă nostalgică, dar în acelaşi timp, o “redută”. A existat şi există un interes deosebit pentru păstrarea unei majorităţi maghiare în zonă. După pierderea majorităţii maghiare în principalele oraşe din Transilvania, susţin liderii respectivi, trebuie împiedicată o asemenea evoluţie demografică în localităţile urbane şi rurale din secuime. În concepţia elitei maghiare locale, şi nu numai, “autoguvernărilor” din Covasna şi Harghita le revin răspunderi în păstrarea şi afirmarea identităţii maghiare a populaţiei din “diasporă”- (prin aceasta înţelegând populaţia maghiară din celelalte localităţi ardelene), precum şi pentru “maghiarimea” din Moldova (ceangăii maghiari). Modul cum este concepută autonomia de către unii lideri UDMR tinde să ducă la instaurarea de facto a unei frontiere interne asupra căreia Statul Român nu-şi mai exercită integral autoritatea. Ultimele recensăminte ale populaţiei înregistrează un număr mic de “nostalgici” ce declară că aparţin etniei “secuieşti”.

Cert este că, astăzi,  urmaşii secuilor de ieri se consideră maghiari şi nimic mai mult, autoidentificându-se  întru-totul cu etnia maghiară. La nivelul mentalităţilor colective din zonă este prezentă încă prejudecata, conform căreia maghiarii din Ungaria nu întotdeauna se raportează   pozitiv la secui (la maghiarii din Secuime), ci dimpotrivă, cu o anumită maliţiozitate.

Maghiarii din zonă au caracteristici distincte izvorâte din condiţia de “minoritate majoritară”. Secuii, deveniţi maghiari, ca şi ungurii în general, se luptă pentru un trecut mai bun şi nu pentru un viitor mai bun. (Adrian Severin).

În prezent, denumirile “secuime”, “ţinut secuiesc”, “secui”, folosite în continuare în discursul public, semnifică regiunea în care trăiesc cetăţeni de etnie maghiară caracterizaţi prin anumite particularităţi de limbă, port, tradiţii, obiceiuri etc

Sentimentul de mândrie, despre ceea ce au fost cândva secuii şi secuimea, se manifestă, nostalgic, prin organizarea unor forme asociative pe criterii etnice (după 1989 a existat chiar un partid al secuilor), manifestări ştiinţifice (Conferinţa internaţională “Szekelyfőld –  Pământ secuiesc, 2000), acordarea de denumiri “secuieşti” unor publicaţii, instituţii de cultură (Muzeul Naţional Secuiesc-Sf.Gheorghe, Muzeul Secuiesc al Ciucului, Ansamblul folcloric secuiesc “Haromszek” ş.a.).

 La Sfântu Gheorghe a fost înregistrată ca persoană juridică Asociaţia “Prosperitas”, al cărei obiectiv principal în constituie “înfiinţarea Institutelor de Cercetare şi  Dezvoltare a Ţinutului Secuiesc”, care urmează să unească diferitele grupuri de cercetare existente în “secuime”. Pentru întreaga zonă a fost conceput şi realizat un amplu program de stăpânire a spaţiului public prin ridicarea a numeroase statui şi plăci comemorative cu mesaje revizioniste şi prin denumirea cu personalităţi maghiare a majorităţii străzilor, şcolilor şi instituţiilor publice. La acestea trebuie adăugată acţiunea brutală de separare pe criterii etnice a învăţământului şi  a  instituţiilor de cultură.

Demersurile pentru realizarea unei autonomii pe criterii etnice în  sud-estul Transilvaniei au început practic, imediat după decembrie 1989. La început, ele au fost formulate mai voalat (este perioada când, pentru opinia publică românească, erau invocate frecvent greşelile de traducere din maghiară în română), apoi din ce în ce mai explicit. Redăm doar câteva exemple, dintr-un lung şir:

Astfel, în iulie 1992, în Memorandumul lui Csapo Jozsef, autorul proiectului autodeterminării, la definiţia grupului etnic maghiar se precizează : “grupul etnic maghiar din România reprezintă o parte a naţiunii maghiare şi, în calitate de subiect politic, este un factor constitutiv al statului, care dispune de autonomie”.

În februarie 1993, guvernul maghiar declara că sprijină punctul de vedere al UDMR, iar în mai 1995, congresul al IV-lea al UDMR întăreşte şi completează astfel definiţia minorităţii maghiare: “Maghiarii, constituind o minoritate autohtonă, se consideră factor constitutiv în stat, subiect politic de sine stătător, şi ca atare, partener egal al naţiunii române. În ceea ce priveşte limba, etnia, conştiinţa identităţii, cultura şi tradiţiile proprii, comunitatea maghiară este parte organică a naţiunii maghiare”. Din această dublă ipostază – pe de o parte minoritatea maghiară este factor constitutiv al statului român şi pe de altă parte ea este parte organică a naţiunii maghiare – rezultă indirect că România este parte a Ungariei !

În 1998 are loc, la iniţiativa episcopului Laszlo Tokes, ,,Forumul Secuimii pentru reînnoirea UDMR”, forum la care episcopul a cerut ,,trezirea maghiarimii din letargie”. În acest cadru, personalităţi ale societăţii civile maghiare şi lideri UDMR au cerut autonomia teritorială. Borbely Imre, fost deputat UDMR, a propus şi formula de autonomie a secuimii pe Pământul Secuiesc, lucru ce s-ar putea realiza (a precizat el) prin federalizarea României.

În discursul public al liderilor UDMR, autonomia apare sub formă etnicizată: “autonomie comunitară”, “autonomie etnică”, “autoguvernare”- în general existând o ambiguitate a conceptului de autonomie. Conceptul de autonomie în variantă UDMR a devenit pe de o parte un concept demonetizat în mass-media românească (o sperietoare cu efecte sigure asupra cititorilor de naţionalitate română), iar pe de altă parte o sursă de frustrare în comunitatea maghiară (dacă lucrurile merg prost, motivul este că nu există autonomie).

Realizarea autonomiei “Ţinutului Secuiesc” reprezintă ţelul atât al “moderaţilor”- reprezentaţi de UDMR, cât şi a “radicalilor”- reprezentaţi de Uniunea Civică Maghiară. Diferă doar stategia de realizare: primii fiind adepţii   politicii  “paşilor mărunţi”,  iar  ceilalţi  ai  unor “acţiuni  în forţă”. O fomă “subtilă” promovată de “moderaţi” este reprezentată de  numeroasele demersuri întreprinse pentru realizarea unei regiuni de dezvoltare economică  a “Ţinutului Secuiesc”.

De menţionat faptul că toate aceste demersuri s-au întreprins fără consultarea populaţiei româneşti, populaţie care în cele trei judeţe- Covasna, Harghita şi Mureş- reprezintă mult peste 30 la sută din totalul populaţiei zonei. Din analiza mass-media în limba maghiară, rezultă că atât “moderaţii”, cât şi “radicalii” se bucură de sprijinul unor forţe politice  din Ungaria. Pentru Ungaria, existenţa unei zone cu populaţie majoritar maghiară în estul Transilvaniei a  prezentat un interes geo-strategic încă înainte de Unirea Transilvaniei cu România, de la 1 Decembrie 1918. Acest interes s-a materializat, printre altele, printr-o  serie  de acţiuni economice, culturale şi de propagandă, întreprinse la sfârşitul sec. al XIX-lea şi  începutul sec. XX, pentru stoparea migraţiei secuilor, respectiv “salvarea Secuimii” de la “românizare”. A existat apoi o preocupare constantă din partea Budapestei pentru crearea unui culoar de legătură între “Secuime” şi Ungaria, prin colonizări de populaţie în Câmpia Transilvaniei. Problemele s-au acutizat, după ce în 1918 “Secuimea” din provincie de graniţă a Ungariei şi Austro-Ungariei a devenit zonă din centrul României. (Ranca, 1997)

Problema “intrândului secuiesc” a fost invocată în faţa lui Hitler şi Musolini, înaintea Dictatului de la Viena. Soluţionarea “problemei secuieşti” a dus la “deciziunea nefirească de la Viena”. Preocupările pentru soluţionarea realizării unei legături între Secuime şi Ungaria sunt prezente şi în presa maghiară din anii ce au urmat Dictatului de la Viena.

Analizând presa maghiară din anii 1940, Raoul Şorban, reliefează poziţia liderilor maghiari faţă de soluţionarea “problemei secuieşti”. În centrul României se află Secuimea, cu o populaţie care declară şi simte tot mai viguros că aparţine naţiunii maghiare. O insulă flancată spre vest de cca. 6 milioane – şi înconjurată de centura celor peste 20 de milioane – de români. Izolarea pământului secuiesc de Ungaria este, prin urmare, evidentă. Într-o asemenea situaţie cum s-ar putea “include organic” Secuimea în “trupul ţării ungureşti”? Proiecte au apărut totuşi încă de la sfârşitul secolului XIX. În monografia judeţului Solnoc-Dăbâca (1902) se fac referiri la un culoar ce ar urma să lege Secuimea de Ungaria. Istoricul Makkay aminteşte şi el de un asemenea coridor care ar urma să traverseze, pornind de la Mureş, zonele Someşului, spre şesul Tisei prin Satu Mare. (Şorban, 2002)

În programul Partidului Maghiar Ardelean, din 1940, mai există două menţionări aluzive cărora merită să li se acorde atenţie. Două probleme care au acţionat viguros în istoria Ardealului cedat, fără ca cineva să le fi remarcat. La paragraful V, pct. 1, se găseşte următoarea frază : “Iar în relaţia generală maghiară cu ajutorul Reformei agrare şi a colonizării…”etc. Apoi la paragraful X pct. 1 se formulează necesitatea urgentă de “ încadrare organică a Secuimii în trupul ţării maghiare  !?”. Problema colonizării Transilvaniei, după septembrie 1940, a fost abordată de mai mulţi lideri maghiari, printre care de Miko Imre, această temă fiind prezentă, într-o fomă sau alta, în discursul public maghiar. (Şorban, 2002)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*