Era la începutul anilor 90… Ne îndreptam spre Cernăuţi. Aveam de mers 100 de km, graniţă între Republica Moldova şi Ucraina nu exista, aşa că am profitat de ocazie…
Am ajuns la 9.30, fără probleme. Avem şi un ghid foarte bun, pe Raisa, care a făcut şcoala pedagogică aici. Prima impresie: oraş vechi, clădiri mohorâte, străzi destul de înguste, pavate cu piatră cubică. Stilul construcţiilor păstrează ceva din spiritul austriac. Doar din 1775 şi până în 1918, adică timp de aproape un secol şi jumătate, Bucovina a fost provincie imperială austriacă.
Dar alături de oraşul vechi s-a ridicat şi Cernăuţiul cel nou, edificat în timpul puterii sovietice, cu blocuri construite parcă după acelaşi şablon, cu bulevarde largi şi foarte multe spaţii verzi. În timp ce femeile au plecat să cutreiere magazinele, eu l-am căutat pe poetul Vasile Leviţki, pe care îl cunoscusem la ,,Podul de Flori” de pe Prut, în 6 mai. Din păcate, era plecat în România. N-am avut noroc nici cu Mircea Lutic, secretarul de redacţie de la ziarul ,,Zorile Bucovinei”. Se afla şi el în concediu, la mare. Mâhnit de aceste ,,rateuri”, am oprit un taxi:
– La redacţia ziarului ,,Zorile Bucovinei”, vă rog…
Taximetristul, un tinerel blond, m-a privit un timp cu mirare.
– Gazeta?…m-a întrebat el.
– Da, da, gazeta ,,Zorile Bucovinei”…
– Aaa! uliţa Olga Kubâlenskaia…Idi…şi mi-a făcut semn să mă urc în maşină.
Am ajuns după vreo zece minute. Strada Olga Kubâlenskaia este o arteră centrală, destul de importantă, cu numeroase clădiri monumentale. Redacţia ziarului se află la etajul întâi al unei clădiri vechi. Prima cunoştinţă este Maria Toacă, jurnalistă. Tot la redacţie l-am cunoscut şi pe domnul Eugen Pătraş, vicepreşedintele Societăţii culturale ,,Mihai Eminescu”. Cu ajutorul lor m-am pus la curent cu realităţile Cernăuţiului contemporan: un oraş aproape complet rusificat, mai bine zis ucrainizat. Populaţia românească a oraşului mai reprezintă cam 20 la sută din cei aproape 300 de mii de locuitori. Rar mai auzi vorbă românească prin Cernăuţi! Am rămas puţin mirat, ştiind că în perioada interbelică Cernăuţiul era unul din marile oraşe ale României, cu universitate, cu mitropolie…Totuşi ziarul se tipăreşte într-un tiraj de 27.000 de exemplare şi se vinde.
Sunt multe abonamente, atât în Cernăuţi, cât şi în localităţile din jur. Iar aici, adică în nordul Bucovinei, trăiesc un milion de români!
Între timp l-am cunoscut şi pe domnul Ion Creţu, redactor, şeful secţiei cultură.
– Unde sunt românii din Cernăuţi?… m-am pomenit întrebând. Domnul Creţu m-a privit lung, nedumerit, apoi mi-a răspuns, după o pauză:
– Românii de care întrebaţi dumneavoastră, câţi vor mai fi trăind, unii, deloc puţini, au plecat, fără voia lor, pe calea fără întoarcere a Siberiei; alţii, destul de puţini, care s-au mişcat mai repede, au apucat să plece în România, atunci în 1940, când au venit, fără veste, ruşii peste noi.
Eugen Pătraş era trist. Reuşise să obţină aprobarea de la autorităţi pentru înfiinţarea unei grupe la grădiniţă în care activitatea să se desfăşoare în limba română. După multă alergătură, a mai obţinut şi cea de a doua grupă. A rămas însă profund dezamăgit că nu s-au mai găsit părinţi doritori ca să-şi înscrie copiii la această grupă.
– Cum se poate?, am întrebat.
-Iată că se poate, domnu’ Şandru. Iar noi îi înţelegem perfect. Ştim că fiecare părinte se gândeşte la viitorul copilului său. Or, ce viitor poate avea un copil aici, în Cernăuţi, care nu cunoaşte limbile rusă şi ucraineană? Niciunul… Sunt nevoit să-i dau dreptate, cu părere de rău, gândindu-mă la procesul de deznaţionalizare a românilor bucovineni, proces care continuă, ca de altfel şi în trecut. Mă conving mai mult de această tristă realitate după o discuţie plină de surprize pe care am avut-o cu domnul Ion Creţu. Stând la birou, acesta şi-a ridicat deodată privirea spre mine:
– Domnule Şandru, puteţi să-mi spuneţi cam unde se află în România oraşul Topliţa?… Câteva clipe am rămas perplex. Încercam să ghicesc dacă e o întrebare serioasă ori un fel de…cacialma. Mi-am dat însă repede seama că omul m-a întrebat cât se poate de serios, privindu-mă insistent, aşteptând un răspuns.
– Da, domnule Creţu, vă pot spune exact unde se află, fiindcă, întâmplător, eu locuiesc chiar în oraşul Topliţa, din judeţul Harghita. A fost rândul interlocutorului meu să mă privească, de data aceasta, cu suspiciune, nevenindu-i să creadă.
– Vorbesc foarte serios, vă pot dovedi. Am scos paşaportul şi i l-am arătat. Omul a dat din cap şi a început să râdă:
– Rămâi uimit cum mai potriveşte câteodată Dumnezeu lucrurile, zise el. Dar ştiţi de ce v-am întrebat de Topliţa, domnule Şandru?…În urmă cu trei ani mi-a murit soţia. De un an m-am recăsătorit, iar această nevastă a mea are la Topliţa un unchi bun, frate cu mama ei. E profesor acolo. Îl cheamă Pamfil Lupu. Îl cunoaşteţi cumva, din întâmplare?…
– Domnule Creţu, şi eu sunt profesor… Iar cu Pamfil Lupu am fost colegi mulţi ani, lucrând la aceeaşi şcoală, respectiv la liceul din Topliţa. Din păcate trebuie să vă dau o veste tristă: profesorul Lupu a decedat la puţin timp după ce s-a pensionat, în urmă cu vreo doi ani…
Fără să mai spună ceva, Creţu a luat receptorul telefonului, a format un număr. A răspuns de la capătul celălalt al firului un glas de femei, dar în limba rusă. Ori, poate, în limba ucraineană? Creţu i-a răspuns în aceeaşi limbă. Pricepeam că este vorba despre mine şi despre profesorul Lupu, dar ceea ce nu pricepeam era cum o nepoată bună a fostului meu coleg, deci româncă, vorbea cu soţul ei în altă limbă. La sfârşitul convorbirii, după ce a aşezat receptorul telefonului la locul lui, Creţu şi-a îndreptat privirea spre mine.
– Bănuiesc că vă frământă nişte semne de întrebare…
– Aşa este, domnule Creţu…Fiindcă, din câte mi-am dat seama, aţi vorbit cu soţia dumneavoastră, adică cu nepoata profesorului Lupu…
– Exact, aşa este. Din păcate trebuie să vă spun că soţia mea, care este româncă, nu mai ştie deloc româneşte! Iată, aceasta este marea dramă pe care o trăim noi, românii, din nordul Bucovinei. Şi trebuie să ştiţi că ucrainenii sunt nişte naţionalişti înrăiţi, mai răi decât ruşii!
Am părăsit redacţia ziarului cu sufletul întristat din cauza celor aflate acolo. I-am găsit pe ceilalţi membri ai expediţiei şi, la îndemnul stomacurilor, am intrat într-o autoservire să găsim ceva de ale gurii. Sărăcie mare, însă. Abia am putut servi o ciorbă de perişoare, limpede ca lacrima şi cu câte o singură perişoară minusculă. Apoi, îndreptându-ne spre maşină, într-o mică piaţetă, am dat peste un miting. Erau acolo vreo câteva sute de persoane, fluturând nişte drapele în culorile galben-albastru. Am aflat că era drapelul ucrainean. Iar cei ce manifestau acolo cereau ieşirea Ucrainei din cadrul URSS şi independenţa acesteia.
Pe la 17.30 am plecat spre Corjeuţi, pe ploaie. Drum fără probleme. Acasă ne aştepta cumnatul lui Vasia,Vasile Andronic, soţul Ninei, sora geamănă a Raisei. Eram poftiţi la cină, la ei. Ne-a dus cu maşina. Ei locuiesc tocmai în partea dinspre apus a satului. Dar ce casă! Ce grădină! Şi ce vie! La puţin timp după ce am ajuns au venit şi inginerul Ion Pădureţ cu soţia sa, ucraineancă. În sufragerie, o masă uriaşă, încărcată cu tot felul de bunătăţi, iar în mijlocul ei ,,trona” un purcel de lapte, scos din cuptor! În faţa unui astfel de ,,peisaj” am uitat de oboseală! Târziu, după miezul nopţii, prea sătui şi prea obosiţi totuşi, ne-am adunat pe acasă, cu gândul la paturile ce ne aşteptau. Am mai avut totuşi puterea de a urmări la tv, cu destulă îngrijorare, ştirile privitoare la măsurile luate de Guvernul de la Chişinău pentru lichidarea ,,Republicii Găgăuze”. E o situaţie încordată şi nu ar fi exclus să se ajungă chiar la confruntări militare. Fiindcă găgăuzii nu reprezintă altceva acum decât o adevărată ,,Coloană a cincea” rusă, îndreptată împotriva Republicii Moldova.
Lasă un răspuns