Problema viului

La una dintre cele mai importante Institutii ale Viului din România se află de mulți, foarte mulți ani, un luptător aparte, aparent bonom în moldovenia sa dar cu multă piatră zidită în acumulări, în mișcarea apelor gândului până sus, sub acoperișul de albastru al privirii. Gelu Corneanu. Inginer, doctor în științe agricole, manager, creator de viu pe verticala de cireș ,vișin și nuc. Unul dintre puținii specialiști care, trădându-și periodic laboratorul, s-a așezat de-a curmezișul valului tembel de neantizare a averii pururea regeneratoare de bine și frumos, livada. Mă uit spre el, eu – ciudatul încurcă lume (ce mai vrea și ăsta, că îmi schimbă fusul orar al zilei?!) și meditez cu voce tare: Cred că atunci când papa Ioan Paul al II-lea vorbea despre România ca despre o grădină a Domnului se gândea și la livadă, țara asta ca o Livadă a lui Dumnezeu. Că până nu demult 200.000 de hectare de livadă ne așeza pe curmezișul de orgolii ale altora. Și deși la Stațiunea de cercetare și devoltare pomicolă Iași  precumpănește cireșul și vișinul, un fel de violon d′Ingres  care dă prioritate absolută acestei instituții ieșene, pun între noi floarea de măr în amarul ei, în ninsoarea sa biblic primordială.

‒  Metafora  are istoricitate, rădăcini,  dacă ne gândim că prima pepinieră viti-pomicolă atestată în înscrisuri a fost cea de la Vișani, în marginea Iașului. Cât privește vișinul, cireșul, noi continuăm o moștenire de dinainte de 1940 (când, orice ar zice unul ori altul, se făcea totuși o agricultură  performantă), aici existând  toate condițiile geografice, de climă și sol, Iașul fiind, într-o desfășurare de hărți strategice, ultimul bastion european estic de coacere a acestor fructe. O situație specială o au livezile din America de Sud. Dar acolo este o altă poveste. În ce privește mărul, spre deosebire de cireș, care nu îndrăznește să treacă de colinele Cotnarului spre nord, mărul și părul își oferă cu generozitate prezențele benefice până sub munți.

Lelea Catrina, sora lui Eusebiu al lui Camilar, fost om al locului, ștergea din colțul broboadei, tăblia mesei. Poate că, cine știe, s-ar fi putut reîntrema chipul, surâsul cărturăresc al fratelui atunci și acolo, fiindcă minunile nu țin de calendar și nici de împrejmuitori, ci doar de Dumnezeu. Iar Dumnezeu își ningea anunțul de anotimp prea grăbit, lăstărind în noi, drumeții, teama începutului de drum. Plecarea. Și pe respirația încă plăcută a camerei s-au zgâriat voci și apoi, aplecată să intre pe clin, coșarca. Stăteau clădite înlăuntru, vrăbii zgribulite, perele verzi, parcă de ipsos la atingere. Erau pentru mine. Da-s tari, peste puterea jmalțului din gură. Iar Ioan a lui Capră, socratic, a cuprins grinda între brațe și din mărimea extinsă a revenit la cel din față, cel de sub 163. ”Perele astea țin ascunse dulceața acestor locuri pentru timpul de peste colindă. Sunt pere de piatră, pietroase. Dar exact de Sfântul Ioan își recompun tăcerea și comunică mirajul. Iar dacă ți s-a dăruit așa ceva înseamnă că te-ai arătat vrednic de prieteni noi, adevărați.”

Pe masa dintre noi coșul de mere amărât de lipsa șevaletului

Puțini știu că mărul este un fruct de cultură tropicală și că, într-un clasament al cultivării, stă pe treapta a treia de podium, după banane (argintul) și citricele ca leader. Și să mai adăugăm, cât privește cultura de banan, că aceasta a ieșit demult din povestea întâmplării fericite, fiind o cultură la fel de pretențioasă și de muncită ca cea a mărului, talia exemplarelor de cultură nedepășind 3 metri, trei metri și jumătate. Și mă întorc spre măr într-o analiză coerentă de piață liberă. Ei bine, cultura mărului va fi profitabilă abia atunci când prețul merelor la tarabă va fi dublu față de cel al citricelor sau bananelor.

‒  Exact cum raportarea leului la euro.

‒  Se poate spune și așa. Dar nu suntem singurii cultivatori de măr în Europa, în lume. Aici intervin alte aspecte, alte valori. La vitezele de transport, problema mărului, ca marfă, nu este una românească  ci generală. Fiindcă măr se produce și în Africa de Sud, și în Brazilia, și în Coasta de Fildeș. Traseele de mișcare au direcții impuse de interesul comercial. Iar dacă de la citrice și de la banane consumăm vizibil circa 74-76 la sută la măr ne ducem undeva, la 98 la sută.

Ridic între noi tricolorul, orgoliul de replică repetabilă a imposibilei comparări a mărului de aici cu similarul. Și parcă mă doare brusc asfaltul,  limba asta prelungă care rupe, cum apa în maluri, din teritoriul unde altă oară domnea voievodal mărul. Bâlbâi ceva în genul ăsta, uitând parcă de cartea de vizită a prietenului Gelu Corneanu ca reprezentant de primă linie a Academiei de Studii Agricole Gheorghe Ionescu Sisești. Și trec cuminte spre caietul de note.

‒   Aici, pe latură comercială, naționalismul e de folos pieței autohtone. Mărului mai puțin călătorit. Dar plutim în neadevăr, în seceta de informație corectă. Și trebuie spus, mai întâi, că soiurile de măr au un caracter universal și nu deținem prioritatea, chiar dacă istoria cultivării lui coboară spre domnii și pagini cu împărați.

Sâmbăta, acolo, la Hănțești, era ziua de curat. ”Boierii” se îmbăiau la rând, mai întâi nenea Vasile și tanti Anișoara, apoi Paulina și urmam la turmă și îngămădeală noi, ceilalți, mereu schimbători la inventar. Ștergarul era proaspăt, abia scos din lacra nemțească iar mămăliga închipuia un nou răsărit de soare pe amurgul lovit de greieri. Și nu mișca nimeni până nu venea din țesală, din dam sau de unde mai venea el, Nenea Vasile. De data asta a pus în strachina largă un măr imens, cum merele acelea de ipsos de la iarmaroc, de Sânta Maria mică.  Imens, nuanțat pe o parte spre roșu, pe cealaltă în verde de trifoi albit de spaima secetei, acel Măr Domnesc avea să fie una dintre primele 1001 de minuni ale existenței mele și prima din copilărie. Țandura de viu trebuia strecurată spre cerul gurii, între dulce și măcriș, cu un plus de busuioc neînflorit încă și, sigur, era un dar dintr-o livadă necunoscută, ascunsă de nenea Vasile într-un loc numai de el știut și imposibil de descoperit de către noi, ceilalți, oricât am colindat în zilele următoare moșia.Poate că era dintr-o livadă subpământeană or chiar din Rai. Și am ajuns prea singur ca să mai pot întreba pe cineva. Lutul.

Uite, Domnescul Românesc – sună bine – nu este altceva decât un soi adus cândva din zona Franței, reproiectat. Dar trebuie înțeles că, pe parcursul timpului,  nici un cultivator nu s-ar fi încăpățânat să aibă soiuri neproductive, lipsite de profit (pădurețul sau mărul sălbatec), că mai toți au căutat să aducă sau să încrucișeze (să creeze,deci) soiuri care să fructifice bine și ca bani, ca venituri. Soiurile nobile! Dar nu te întrista. Găsim, în rețeta exitenței livezii și partea care să nutrească naționalismul. Și plecăm de la istoria soiurilor mondiale. Ionatanul – proveniență americană, Golden-ul, Idaretul- soiuri americane. Să nu ne furăm căciula. Dar să adăugăm că, spre exemplu, din Domnescul Românesc (deloc românesc) o echipă de cercetători de la Voinești a creat impresionantul măr  numit Generos la  care, prin ani de lucru, nenumărate încrucișări, au fost eliminate neîmplinirile, tarele care depunctează de obicei, într-un concurs. Creatori de elită rămân cei din America, Franța din Germania iar la noi încăpățânarea producerii soiurilor de iarnă, cele care se păstrează bine și pe acest anotimp. Probabil asta se datorează și lipsei depozitelor de menținere. Prin ′72-′73 , în martie-aprilie mărul dispărea de pe piață. Odată rezolvată problema înmagazinării și păstrării frigorifice, a măririi perioadei de depozitare, iarăși, interesul creatorilor de viu, a creatorilor de noi soiuri s-a îndreptat spre mărul de vară sau de toamnă. Și așa au apărut la Voinești-Iași, alături de Generos grupa Romus-ului, un soi văratec. Iar pe soiurile de Sânt-Ilii suntem campioni.

     * 

De la Sînt Ilie întorc filele de calendar la Sf. Andrei și în spatele lui, decupată pe întinsul unei imense istorii traco-dacice, forma de inimă desfășurată a României. Sau un măr. Dar de ce globalizează prietenul Gelu mitologia, povestea? Și mușc de-a naibii, pe furate,  dintr-un Ionatan pe care eu și alții ca mine îl credeau tricolor.

‒   Gust și miros mieriu. Am să te liniștesc. Fiindcă poziția geografică, așezarea României pe rotundul lumii, întâmplătoare sau nu, ne scoate în față, dă o anume unicitate. Poate razele de soare, înclinația, solul – toate astea scot din fruct sau pun în fruct, mai exact, miracolul. Deosebirea. Că mă sunau colegi de-ai mei din America și oarecum amărâți de criza, de diminuarea arealului de acolo pentru Ionatan continuau să se mire de rezistența aceluiași fruct la noi. Și nu doar rezistență ci nemodificarea calităților sale speciale era vorbirea. Și intru, vrând nevrând în politică, în sociologie. Pe glob se moare de foame iar consumul de fructe este inclus acestei realități. Țările unde consumul de mere este mare (Olanda,Franța,Germania) își asigură, statistic, o reducție a bolilor grave, cancerul – spre exemplu. Și asta fiindcă mărul este un recunoscut antioxidant. Or la noi, pe un asemenea raport, și consumul de mere este mai redus dar și cancerul are o reprezentare mai mare. Și mă întorc la gustul special al mărului de la noi. La aceasta contribuie tocmai agricultura mai poțin performantă, tradițională și poate, încă, neîncorporarea pomiculturii noastre în plutonul industrializării viului. Și ne așezăm privind spre țările cu o pomicultură modernizată: Italia, Spania, Grecia. La noi sunt cernoziomuri, soluri grele, cu o mare cantitate de humus, pe când la ei situația este alta. Iar în Cipru, spre exemplu, stratul de humus abia acoperă piatra. Și de aici nevoia specialiștilor de acolo în descoperirea și punerea în lucru a unor tehnici și tehnologii care să le permită să răspundă cerințelor propriei piețe. Noi producem mărul pe solul acesta puțin prelucrat. Suntem prea săraci pentru a adăuga structurii solului de amendamente, îngrășăminte de ameliorare, acelea care obligă și creșterea de producție. În țările dezvoltate, pe soluri de balast, hidroponice, pe baza calculatorului, i se dă mărului tot ceea ce îi trebuie, dozat: azot, fosfor, potasiu, magneziu. Or la noi, fără acele tehnologii, folosim pământul așa cum îl avem. Și asta în condițiile în care, dacă aș avea logistica performantă, nu aș mai face 60 de tone la hectar ci 80, 100, 120 de tone. Dar sunt în paradigmele oferite de pământul patriei.

Închipuiți-vă că mergeți la medic să vi se ia un puls sau să vi se facă o electroardiogramă. O să fixați mișcarea acului funcție de puls, tensiune. Ei, dacă ar fi să facem o electrocardiogramă solului pe care se dezvoltă plantele în România voi avea imaginea vârfurilor, a exceselor de azot, potasiu sau minusurile de micro și macroelemente. Nu avem nimic pe o singură linie. Dacă la pacient o singură linie înseamnă pierderea, sfârșitul, în pomicultura modernă linia înseamnă echilibrul substanțelor care sunt hrana pomului, mai exact se determină ce anume nu trebuie risipit în stratul infertil de piatră. Și tocmai carența sau excesul unor elemente în pomicultura tradițională dau un plus de miros, de gust fără a modifica însă valoarea nutritivă a fructului. Când vom ajunge să facem o pomicultură performantă, având logistica necesară la o producție de fructe mărită vom pierde o parte din atributele în discuție, doar o parte, fiindcă razele solare, înclinarea suprafeței – acestea vor rămâne nemodificate.

‒   De aici, mai ales în condițiile de acum, s-ar impune, prin raportare de calitate, o creștere, o altfel de prețuire, inclusiv valorică, a mărului din România comparativ cu citricele, bananele sau chiar cu merele produse tehnologic, industrial.

‒   Ce se întâmplă… Vom avea o piață realmente capitalistă când, așa cum se întâmplă peste tot pe glob, prețul mereleor va fi cel puțin dublu față de cel al citricelor. În acest context, al pieței libere, al globalizării, nu ar trebui să mai discutăm despre importuri și exporturi decât privitor la balanța economică, la statistici. Granițele nu mai pot fi condiționate doar politic și, să spunem, militar. De fructe și de mâncare are nevoie toată lumea. Hrana trebuie să se miște în formele și produsele care o alcătuiesc, fără granițe. Dacă după seceta din acest an , extrem de gravă, poate mai gravă decât cea din 46-47, dacă nu ar fi fost deschiderea dată de globalizare, cu bunele și relele ei, nu credeți că am fi fost exact în situația din ′47? În mentalul general, pe această nouă situare economică, comercială, majoritatea populației a fost mai mult interesată de starea vremii, de prognoze, de condițiile pentru weekiend decât de seceta în sine. Or aici, în depășirea secetei, un cuvânt greu l-a avut tocmai industrializarea activităților agricole, surplusul de producție din care s-au atenuat unele efecte, inclusiv la noi. În ce privește pomicultura la noi, cred că nu se va ajunge la o producție superdezvoltată, superconcentrată, superproductivă, fiindcă înseși statele cu producție industrială fac pași înapoi, către agricultura ecologică. Ei bine dacă în ′90, în România, schimbam mersul nu către livezi supraproductive ci către conservarea, păstrarea suprafețelor pomicole ecologice, acum discutăm altfel, aveam o altă cifră a producției totale. Cine acuză însă lipsa de cunoaștere, de profesionalism a specialiștilor de dinainte de ′90 se află într-o mare eroare. Spre exemplu, că s-a folosit DDT-ul. Păi noi l-am preluat de la țările mari industrializate. Îngrășămintele chimice? Nu am avut alte rețete decât cele de generală, mondială folosință. Nu aici este problema. Și înainte de ′90 am avut specialiști de marcă, acei oameni invizibili care nu-și permiteau să facă lucrurile anapoda, să arunce cu îngrășămintele chimice de-aiurea, să infesteze solul sau atmosfera peste ceea ce se făcea în acest domeniu în țările superindustrializate.A acuza estul doar pentru că are poziția de est, asta este o discuție care depășește cadrul științific, adevărul.

‒   Iar adevărul nostru, mai ales într-o agricultură suferind, ca bază financiară, ca sprijin, de lipsa unui minim de substanțe necesare, iată-ne obligați de sărăcie să urcăm, în contextul actual, pe primele poziții mondiale ale producătorilor ecologici.

‒  Germania a ajuns să producă soiuri de măr care asigură 600 de tone de fructe la hectar. Dar sunt mere exclusiv destinate prelucrării pentru sucuri pe când Olanda, cea mai performantă țară în tehnologii pomicole, nu depășește 60-70 de tone la hectar, în același domeniu. De ce? De aia. Problema sucurilor este de alt domeniu, cu alți parametri de analiză, de discuție. Pe ce avem, mărul de consum de la noi având atributele recunoscute ale unui surplus de parfum, de miros, acest măr ecologic ne poate impune pe piața mondială. Poate aduce surplusul de confort economic greu de obținut în alte culturi agricole. Iar spațiile de deal, cele specifice pomiculturii, la noi sunt generoase. Dincolo, în Bărăgan, în câmpii vorbim de grâu, de porumb. Iar porumbul iese din ce în ce mai mult din sfera culturii de supraviețuire prin simplul motiv că oferă o alternativă energetică, un produs care poate mișca motoarele.

Mărul rămâne un fruct pentru sănătate într-o lume bolnavă iar consumul acestuia te îndepărtează de medicamentele care, în mare parte, sunt produse de sinteză, deci chimice.

Într-o recompunere a rarelor întâlniri cu ing.dr. Gelu Corneanu, profilul omului de știință ca ambasador al inteligenței naționale era argumentat nu doar de al doilea sediu de cercetare care i s-a propus în China, nu doar de lucrările din domeniu editate, nu doar de noile soiuri la care, singur sau împreună cu ceilalți cercetători de la Satiunea pentru cercetare și dezvoltare pomicolă Iași, își argumetează neliniștile creatoare. Pe imaginea unor trupuri de livadă dizolvate de legi tehui, ticăloase din necunoaștere, din funcționarism sau populism politic, atâta cât a putut păstra Stațiunea asigură priorități imposibil de atins de către alții. Aici se află una dintre cele mai importante bănci genetice de cireș și vișin, la Sârca, prin efort propriu, s-a asigurat modulul de înmagazinare a produselor, de aici se ramifică prin oameni aparent invizibili, marca acestei instituții a viului la Saloanele Internaționale de Inventică. Politica faptelor validează, argumentează, convinge, se cere multiplicată.

Și, spre deosebire de alte domenii ale cunoașterii, acolo unde detractorii, delatorii, păturicii își crează ”opera” din surplusul de venin și neputință, în Instituția viului respectul pentru contributorii reali la dezvoltarea științei pomicole se menține, poate și din intuiția intrării propriilor lor victorii în istoria acestui domeniu.

‒   Colecția mondială de cireș și vișin de la Iași a fost constituită în vechiul regim și nu și-a erodat valoarea mai ales în condițiile în care, în țările superdezvoltate, din lipsă de teren, lipsesc colecțiile în real, ei apelând la sertarele unde țin elementele de germoplasmă. Iar între coșmarurile noastre, depășite prin înțelegerea clarificată a celor care s-au perindat prin administrația publică județeană, dispariția celor 700 de soiuri ”in terum” de cireș și vișin ar fi echivalat cu o apocalipsă în mic, vegetativă. Și cred că ar fi stârnit un protest universal al specialiștilor care  sunt convinși că atâta timp cât în România există cea mai importantă colecție a lumii, viitorul dezvoltării cercetării pomicole privitoare la cireș și vișin este asigurat.

De 50 de ani cercetarea de aici, care este și o nebunie și o joacă, redistribuie personaje umile (soiuri fără caracteristici productive deosebite), le recompun în alternativa altor soiuri care, genetic, se dezvoltă și din paterni dar nu numai. Numai astfel am ajuns să brevetăm cele 22 de noi soiuri de cireș, și, cu supravaloare, 2 soiuri de cireș amar. Așa ceva nu mai există în Europa. Toate dulcețurile așa zis de cireș amar sunt fabricate din cireșe ”colorate” și ajutate de amarul scos din pelin sau alte plante.  Și, apropo de băncile de gene, trebuie să vă spun că cele mai importante colecții de flori, de plante dendrologice sunt găzduite de cimitire. Atât la noi cât și la ruși. Iar faptul că acestea, dar la fel este și pentru măr, cireș,vișin și alte soiuri,  rezistă pe diferențe termice de la minus 40 de grade la plus 30 este un miracol (consideră unii) de adaptare. Apoi, rămânând în zona neobișnuitului, a aparentului miracol, în ce alte țări din lume mai sunt cireși sălbatici în păduri, cum avem la Bârnova și nu numai. Iar a trece cireșul sălbatec în tăieri ar însemna un atac la viu, la fondul național de germoplasmă. Și pentru asta ne-am bătut așa cum am putut. Avem cele mai frumoase păduri de cireș sălbatec din lume!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*