Arşavir Acterian – “Nae Ionescu a fost un vorbitor cu o putere de captare magnetică a atenţiei ascultătorilor, de altfel, ca şi în scris, neprecupeţindu-şi ironia, sarcasmul, spriritul polemic, dar şi capacitatea de sintetizare a problemelor şi de adâncire a consideraţiilor vizând miezul lucrurilor discutate…”
Vasile Băncilă – “Într-o societate în care cei mai mulţi trăiesc cvasivegetativ, pe linii mai mult etnografice şi mai mult biologice, sau în care se trăieşte mica şi banala aventură exasperantă a arivismului de toate nuanţele sau mai degrabă fără nuanţe, Nae Ionescu aducea setea interioară şi nobilă a aventurii dramatice, organice, cu implicaţii metafizice, cu strălucire artistică şi cu coerenţa religioasă. (…) Activitatea la catedră a lui Nae Ionescu a produs chiar, într-un rând, un fenomen, un curent asemănător cu cel al lui Titu Maiorescu sau al lui Vasile Parvan. Despre el se poate spune că a fost cel mai viu învăţător filosofic de după razboi în ţara noastră”.
Emil Cioran – “Am început să descifrez turburarea ce o inspira prezenţa Profesorului Nae Ionescu când mi-am dat seama că există în anumiţi oameni iradieri personale cărora ai vrea să le cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viaţa altuia. Infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi să încerci să devii totul în altul (…) Şi aş fi nesincer dacă n-aş spune că sunt atâţia între tineri care trăiesc în el.”
Mircea Eliade – “Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteană trăieşte sub influenţa spirituală a Profesorului Na Ionescu. Influenţă care se exercită şi dincolo de zidurile Facultăţii de Litere – la început prin cursurile la care participau foarte mulţi studenţi de la Teologie şi Ştiinţe, apoi prin ASCR, mai târziu prin articolele din ziarul Cuvântul, iar acum prin cursul de logica colectivelor. (…) Pe Nae Ionescu nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică. (…) Prin Ortodoxie, prin viaţa creştină – cu marile şi ascunsele ei îndoieli – a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune de dragoste şi destin care este neamul. (…) Ceea ce se numeşte “politica” Profesorului Nae Ionescu este numai un exerciţiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceea ce este, a prevedea destinul formelor istorice care se nasc, a formula legile realităţii în termeni accesibili tuturora, a da o mână de ajutor celor care nu văd”.
Virgil Ierunca – “În această dublă armură, a românismului şi a ortodoxiei, urzită din zalele în veci necanite ale omeniei, cavalerul acesta sceptic, dar vizionar, purcede la asaltul dificil al faptelor. La Univeristate, predă logica şi îndoiala, examinează certitudinea, învaţă virtutea. Primenitor de sisteme, el transformă cursurile în oracole. Catedra, ceva între alee şi altar. Pentru prima oară, Universitatea devine academie şi atelier. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare. În presă – Nae Ionescu este, ca şi Mihai Eminescu, B.P. Haşdeu, Nicolae Iorga, şi ziarist – ia în răspăr rutina, se războieşte cu edilii învârtelii – învârteala ca instituţie – pledează pentru metamorfoza politicianismului în politic, a demoagogiei în noimă, a ideologiei în idee, a personajelor în persoane. Prin el, gazeta trece din senzaţional în necesar. Editorialul devine învăţătura, faptul divers parabola, cronica eveniment, istoricitate aprinsă”.
Mihail Sebastian – “Nae Ionescu a fost directorul nostru de conştiinţă. (…) Scrisul lui clarifică pentru noi unele lucruri esenţiale, pe care fără el le-am fi gândit confuz. (…) Era, în sfârşit, un om dramatic, fără certitudini asupritoare, fără intoleranţe, gata să înţeleagă o viaţă de om în toate îndoielile şi umbrele ei. (…) Pentru străini şi adversari, Nae Ionescu este un personaj enigmatic, un fel de periculos regizor al vieţii publice, închis într-o voluntară umbră, de unde comandă complicate jocuri de idei şi oameni, stăpânindu-le resorturile cu o mână fină şi ascunsă. Legenda lui sperie, indignează sau intrigă. Pentru noi, adevăratul Nae Ionescu era însă dincolo de acest joc, un om neliniştit, purtând, mai sus de victoriile lui, o inimă şi o inteligenţă împărţite între marile întrebări persoanle, cărora “succesul” sau “insuccesul” nu le putea răspunde în nici un fel”.
Nicolae Steinhardt – “Nimeni ca el nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii. Cum adică, ma veţi întreba? Într-o facultate în care predau Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, numai el – sau, în orice caz, mai ales el – provoca senzaţia cordialitaţii cu şi dependenţei de cultură? Da, vă răspund. (…) Nu pentru că ştia mai mult ori pentru că vorbea mai frumos, ci pentru că era mai dramatic. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele! Prea subtil şi prea isteţ pentru a practica o maieutică aşa de rudimentară, a lăsat cu precădere exemplul unui foarte erudit, iritant şi cuceritor dascăl de nelinişte şi de profest al ideii că nu cultura este un produs al vieţii, ci – totdeauna – viaţa este o consecinţă şi o ampretă a unei modalităţi culturale”(32).
Petre Ţuţea – “Definiţia lui Nae Ionescu este aceasta: meditaţia metafizică mutată la nivel cotidian. Ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a făcut asta în presă până la el, nici Mihai Eminescu. Totuşi, cel mai mare jurnalist tot Eminescu este. Deşi a fost un foarte mare gânditor, n-a filosofat ân publicistică”. “Nae Ionescu este dintre oamenii mari ai neamului nostru. Este un om care a murit pentru credinţa lui. Să fii autor principal al regenţei, al restauraţiei regelui şi… restauraţia, retragerea lui din singurătate, a lui Carol al II-lea, a avut drept agent principal Cuvântul lui Nae Ionescu. Şi să fie apoi ucis de regele care a fost restaurat pe tron de el…” * Fragmente culese din volumul omonim apărut la Ed. Criterion Publishing, Bucureşti – 1998, sub îngrijirea lui Gabriel Stănescu…
Lasă un răspuns