Campaniile electorale de tot felul de anul acesta au avut o componentă nouă, nemaiîntâlnită anii trecuţi. Este vorba de campaniile şi dezbaterile desfăşurate intens în spaţiul virtual. Este vorba despre ziarele online, de bloguri, de e-mail-uri, de reţelele de socializare. Dacă eşti politician şi nu eşti de găsit pe internet, nu exişti.
Anul acesta s-au făcut şi bannere electorale şi videoclipuri care au fost difuzate pe internet, iar politicienii şi-au prezentat poze şi filmuleţe cu deplasările prin teritoriu, precum şi strategia politică pe Facebook. Vizualizările au fost contabilizate fiind un fel de măsură a prizei la public a politicienilor. S-au organizat şi sondaje de opinie online, care în mare măsură au reflectat rezultatele de după numărarea voturilor. Deci, lumea virtuală chiar are legătură cu lumea reală.
De ceva vreme se discută despre modelul democraţiei directe, care, datorită internetului, ar putea înlocui sistemul democraţiei reprezentative. Democraţia directă, adică aşa cum în vremea Greciei antice, toţi cetăţenii cu drept de vot participau la luarea deciziilor cetăţii. Acest lucru era posibil în cetăţile-stat, cu o mie sau câteva mii de cetăţeni. Evident că într-un stat cu milioane de locuitori acest lucru ar fi fost imposibil, deoarece în statele moderne, în care schimbările se produc cu mare viteză, zilnic se votează legi şi normative.
Însă, de când cu apariţia internetului, posibil de accesat şi pe telefon, participarea directă a cetăţenilor la elaborarea, dezbaterea şi votarea legilor nu mai este o utopie. Singura îngrijorare ar fi că legile nu ar mai fi votate de o elită, ci de oricare dintre cetăţeni. Dar daţi-mi voie să mă îndoiesc de faptul că un parlament, fie el din România, fie din alte zări, reprezintă o elită. Proporţia de oameni de elită, de mediocri, de infractori, de neciopliţi sau de nebuni este aceeaşi în Parlament ca şi în rândul întregii populaţii. Să zicem, totuşi, că deocamdată internetul nu este al tuturor şi va mai dura ceva timp ca toţi oamenii să aibă acces la internet. Aşa cum a durat ceva timp până să aibă electricitate.
Bun, dar un pas important tot s-ar putea face. Am putea trimite parlamentarii acasă, la cei pe care îi reprezintă, iar şedinţele să le facă pe internet. Cam aşa cum se fac video-conferinţele cu prefecţii. Am scuti cheltuielile cu transportul, cazarea, cu maşinile şi şoferii, cu întreţinerea Palatului Parlamentului. E vorba de sute de milioane de euro. În plus, parlamentarii ar fi mai aproape de problemele celor care i-au ales să-i reprezinte.
Poate că, astăzi, propunerea pare fantezistă, dar sunt convins că peste patru ani soluţia va deveni de actualitate. Iar peste opt ani, va deveni normalitate. Cine şi-ar fi închipuit cu zece ani în urmă că, în 2012, la multe ziare şedinţele de redacţie se vor face pe internet, iar ziarele se vor scrie de acasă? Şi uite că se întâmplă!
Lasă un răspuns