Basarabia. Nume voievodal al vechilor Basarabi, cei dintâi ,,descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”. O port de multă vreme în suflet. Poate aşa m-am născut, cu ea. Dar şi cu o mare şi nevindecată durere, moştenită de la acel preot care a consemmnat, cu mâna tremurândă, momentul tragic al anului 1912: ,,ca să se ştie, când muscalu a pus piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două” .
Ocuparea Basarabiei de către ruşi, a fost urmarea ticăloşiei pe care turcii au făcut-o faţă de români, aşa cum s-a întâmplat şi în 1775 când au cedat Bucovina austriecilor, chiar dacă acest teritoriu nu le-a aparţinut niciodată. De altfel, ţările române nu au fost nicicând transformate în paşalâc turcesc, deci nu au fost parte integrantă a imperiului otoman, pentru a putea dispune de el după bunul lor plac. Cu toate acestea, după pacea de la Bucureşti(16 mai 1812), care a încheiat războiul ruso-tursc dintre 1806 – 1812, ,,ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei‘’. Aşa stă scris în lucrarea ,,Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei”, tipărită la Petrsburg, în 1862.
Că era ,,locuită în principal de valahi’’, nu e nicio îndoială. Fiindcă doar la vreo câţiva ani după ocuparea Basarabiei de către ruşi, în 1817, o statistică rusă consemna o realitate incontestabilă: majoritatea absolută a populaţiei Basarabiei, respctiv 86 la sută, o formau românii şi doar 6,5 la sută erau ruşi, ucraineni şi ruteni. Puternica şi permanenta acţiune de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei româneşti autohtone, dublată de o masivă colonizare a altor populaţii (ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc.) au făcut ca în scurt timp, respectiv doar după trei decenii, populaţia românească a Basarabiei să ajungă doar la 66,4 la sută, rămânând totuşi majoritară.
Piatra aceea de hotar, pusă de muscal în 1812, la Prut, care „a rupt biata noastră Moldovă în două”, s-a aşezat peste noi, ca o povară grea, pe care trebuie s-o târâm, generaţie după generaţie, ca pe un blestem. De atunci, din acel urgisit an 1812, apele Prutului îşi bocesc şi îşi blestemă soarta: ,,În taina apelor afunde/ Un ţintirim de veacuri port,/ Mi-e albul înspumatei spume/ Mai trist ca giulgiul unui mort…”.
Oare până când? Ne va fi dat să scăpăm vreodată de piatra aceea?… Se spune că speranţa moare ultima. Dar parcă totuşi este prea mult. Încep să cred că şi speranţele noastre de a avea şi de a trăi într-o „Românie a tuturor românilor” s-au năruit. Această năruire a speranţelor a intrat chiar şi în folclorul basarabean : ,,De-amu cine să mai ştie, Dacă o mai fi să fie/ Slobod Prutul să-l mai trecem,/ Cu frații să să ne petrecem’’
Lasă un răspuns