Reconcilierea şi buna convieţuire în judeţele Covasna şi Harghita…

Reconcilierea româno-maghiară, deziderat istoric al cărui realism este ilustrat de experienţa altor ţări, presupune, printre altele, şi normalizarea climatului de convieţuire din judeţele Covasna şi Harghita. Problematica înlăturării consecinţelor perioadei ocupaţiei horthysto-fasciste a fost considerată, în toţi aceşti ani, o temă “delicată”, “gingaşă”, şi, ca atare, a fost ocolită cu bună ştiinţă, lăsându-se ca timpul să vindece o parte a dureroaselor răni produse atunci românilor, dar mai ales românismului. Pentru că în acei ani de tristă amintire s-a atentat nu numai la viaţa şi avutul românilor ca persoane fizice, ci însuşi la statutul, la condiţia de cetăţean român de naţionalitate română trăitor în satele cu populaţie românească împuţinată de vitregiile vremii şi la instituţiile fundamentale care le asigurau păstrarea identităţii culturale, religioase şi naţionale specifice -Biserica şi Şcoala.

Lipsiţi de aceste instituţii şi de sprijinul fraţilor întru limbă şi credinţă, trăind cu amintirea a ceea ce au îndurat în anii 1940-1944, românii trecuţi cu forţa la alte confesiuni nu au mai revenit la matcă, găsindu-şi “liniştea în sânul noilor biserici şi al culturii care i-a adoptat”. Trăind într-un climat în care toleranţa, acceptarea pluralismului etnic şi confesional rămân încă deziderate, majoritatea acestor cetăţeni nu-şi mai declină apartenenţa la Biserica şi cultura română, amintindu-şi cu nostalgie de perioada interbelică, perioadă când aveau sentimentul că trăiesc realmente în România.

Necunoaşterea adevărului despre întreaga dimensiune a dramelor ce au avut loc în acei patru ani, care au durat “cât patru secole” – cum obişnuia să spună mitropolitul Nicolae Colan, a condus la o percepţie denaturată şi chiar la încercări de a găsi justificări pentru unele atrocităţi şi samavolnicii săvârşite atunci de horthyişti împotriva românilor. După revoluţia din decembrie 1989, nu de puţine ori în presa de limba maghiară din zonă au apărut materiale despre perioada 1940-1944, în care drama populaţiei româneşti a fost eludată în întregime, sau minimalizată. Parohiile ortodoxe desfiinţate în toamna anului 1940, prin trecerea forţată a credincioşilor la alte confesiuni, nu şi-au recăpătat încă fostele lor terenuri şi proprietăţi. Ruinele bisericilor ortodoxe din Herculian şi Doboşeni stau mărturie despre intoleranţa acelor ani.

Atât la nivel judeţean, cât şi la nivel local, nu există preocupare şi interes pentru cunoaşterea istoriei reale a acestor meleaguri, pentru punerea în evidenţă şi racordarea la circuitul turistic a numeroaselor vestigii dacice şi romane şi a tuturor urmelor culturii şi spiritualităţii româneşti din zonă.

Se încearcă a se extinde ideea după care există o diferenţă esenţială între românii ardeleni şi cei din celelalte provincii româneşti, consideraţi “venetici” pe aceste meleaguri şi cauza tuturor răutăţilor. Mijloacele de comunicare în masă de expresie maghiară din judeţele Covasna şi Harghita nu mai prezintă aproape nimic din ceea ce apropie cele două etnii. Asistăm la o surprinzătoare “amnezie” în ceea ce priveşte reliefarea legăturilor secuilor cu românii de peste Carpaţi şi, în general, despre interferenţele dintre cultura, tradiţiile, obiceiurile românilor şi secuilor.

Opinia publică internă şi internaţională este informată sistematic despre acţiunile “naţionaliştilor” români. Dar, cu câteva excepţii, nu se cunoaşte nimic despre activitatea naţionaliştilor români de naţionalitate maghiară, mulţi dintre ei ajunşi în conducerea unor instituţii judeţene şi locale, deveniţi lideri de opinie cu răspunderi deosebite în adoptarea unor decizii ce privesc convieţuirea în zonă. Consiliile locale din localităţile cu populaţie majoritară de etnie maghiară, care, prin componenţa etnică a consilierilor sunt adevărate “maşini de vot”, nu manifestă interes pentru soluţionarea problemelor referitoare la păstrarea identităţii culturale şi religioase a românilor din aceste localităţi.

În multe cazuri, acţionând pentru promovarea culturii şi valorilor proprii, reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară nu ţin seama de trebuinţele, aspiraţiile, valorile, simbolurile populaţiei româneşti din judeţele Covasna şi Harghita. Aproape că nu este localitate din Arcul Carpatic care să nu fie înfrăţită cu 1-2-3 localităţi din Ungaria sau din zone locuite de etnici maghiari din Ucraina, Slovacia şi Iugoslavia, ceea ce nu este un lucru rău. Este cel puţin surprinzătoare absenţa raporturilor de înfrăţire şi cu localităţi cu populaţie românească din ţările respective.

La atâţia ani de la revoluţia din decembrie 1989, nu s-a găsit cadrul organizatoric adecvat discutării de către reprezentanţi autorizaţi ai celor două etnii a problemelor de fond care vizează buna convieţuire, cu luciditate şi realism, fără încrâncenare şi fără patimă. Asistăm la o optică foarte curioasă, după care reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna şi Harghita care militează pentru promovarea intereselor şi valorilor specifice sunt apreciaţi şi respectaţi, fiindu-le trecute cu vederea anumite aspecte ale comportamentului lor sau apartenenţa la structurile vechiului regim, dar pentru aceleaşi eforturi, – aşa după cum am mai văzut – unii reprezentanţi ai populaţiei româneşti din zonă sunt taxaţi şi etichetaţi ca “naţionalişti, şovini, nostalgici şi criptocomunişti, venetici care nu şi-au găsit căminul şi rostul în noua societate”.

Prin tehnici rafinate de manipulare a opiniei publice, de multe ori cei care îndrăznesc să-şi expună public părerea în problemele majore ce vizează raporturile interetnice, şi a căror poziţie nu este conformă cu “linia oficială locală”, sunt prezentaţi ca neprieteni ai populaţiei de naţionalitate maghiară. În comparaţie cu populaţia de naţionalitate maghiară din judeţele Covasna şi Harghita, care dispune de structuri proprii consolidate, un sistem eficace de asociaţii şi fundaţii culturale, consistent sponsorizate din exteriorul ţării, şi de unul informaţional modern, populaţia de naţionalitate română din cele două judeţe nu dispune de aceste avantaje. Nu există cadrul organizatoric adecvat care să permită cunoaşterea problemelor cu care se confruntă comunităţile româneşti în diversitatea lor şi coordonarea eforturilor pentru soluţionarea unitară a problemelor specifice zonei.

Înainte de 1 Decembrie 1918, viaţa comunităţilor româneşti din satele aflate în Curbura interioară a Carpaţilor se concentra în jurul unor instituţii fundamentale precum: Biserica strămoşească, şcoala confesională, cercurile culturale ASTRA, iar, la nivel zonal, băncile româneşti, Partidul Naţional Român şi Sinoadele Arhiepiscopiilor din Sibiu şi Blaj.  În perioada interbelică, la acestea se adaugă şi organele administraţiei locale.

Astăzi, în multe localităţi cu populaţie mixtă, nici una din instituţiile enumerate nu mai există sau se află în imposibilitatea de a-şi îndeplini funcţiunile, ca să nu mai vorbim de lipsa de reprezentare în consiliile locale şi în aparatul funcţionăresc al acestora. Reconcilierea şi buna convieţuire presupun luarea măsurilor care să conducă la eliminarea urmărilor Diktatului de la Viena în toate localităţile judeţelor Covasna şi Harghita, în domeniile cele mai afectate – Biserica strămoşească, învăţământul şi cultura în limba română.

Înţelepciunea înaintaşilor ne arată că prea multe lucruri comune ne leagă; prea mulţi strămoşi comuni îşi dorm somnul de veci în cimitirele noastre, prea apropiaţi suntem ca să nu putem trăi în linişte şi pace. Ceea ce ne apropie este infinit mai mult decât ceea ce ne desparte. Avem şansa ca generaţia noastră să-şi aducă contribuţia la aplanarea unui diferend ce durează de o mie de ani şi să înfăptuiască reconcilierea istorică dintre români şi maghiari. În consens cu aceste convingeri reprezentanţii societăţii civile româneşti din Covasna şi Harghita au făcut un apel adresat liderilor maghiari la bună convieţuire şi pace interetnică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*