A treia zi după Apocalipsă

Falsa alarmă mayasă a avut totuși menirea de a redeștepta în cei mai mulți dintre noi sentimentul numinos, mai ales în latura de tremendum, dacă nu și în cea de misterium, după cum analiza Otto Rudolf trăirea religioasă. Veche îngrijorare, recurentă în psihologiile mulțimilor, Apocalipsa relevă încă o dată, și sigur era nevoie de asta, că civilizația a făcut prea puțini pași metafizici în necunoscut.

Aceleași străvechi întrebări nu se pot amăgi multă vreme cu răspunsuri ușor contestabile, iar curiozități grave de genul celor care l-au scos din Eden îl fac pe om să nu se mulțumească cu echivocul („Despre ziua aceea și despre ceasul acela nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”; Matei, 24-36). Că ea va fi cândva se deduce din nevoia de simetrie cu începutul; cum va fi însă, emitem doar ipoteze pentru că nici despre început nu am căzut întrutotul de acord (creaționism, evoluționism etc.). M-aș fi așteptat, după o judecată validă, ca această teamă a prăbușirii să se deconteze într-o potențare suplimentară a  misterului Nașterii Domnului, dar pacă și colindele noastre strămoșești (religioase și laice ‒ pe unde s-or mai găsi în tot autenticul lor) au căpătat o reverberație falsă, teatrală, convențională.

Am sentimentul  că se revizuiește  psihologia bucuriei, dar mă suspectez totodată și de un egoism exclusivist al plăcerii ca în Ballade des dames du temps jadis la François Villon (Qui beauté eut trop plus qu’humaine/ Mais ou sont les neiges d’antan?). Desigur, copilăria este copilărie pretutindeni la fel doar ca vârstă, fiindcă în conținut se risipește în alte bucurii; de Crăciun m-aș duce în orice sat din România nu pentru altceva, ci numai să-i văd pe copii cum mai colindă cu seninătate angelică în numele unei legături subtile dintre generații – o candelă sfântă a purității, o formă superioară de românism. O formă spun, pentru că românismul nostru este complex ca psiologie, contradictoriu uneori până la conflictualitate, discontinuu, cu sensibilități și mitocănii, cu îngrijorări mărunte și concesivități uluitoare, fie și de genul celor relevate în recentele alegeri parlamentare dar şi în alte ocazii cruciale. Mă întreb dacă alţii, precum cehii sau polonezi, s-ar mai lăsa amăgiți precum românii cu sloganuri umilitoare, conforme când cu zeflemeaua lor când cu credulitatea lor politică.

Și totuși, cu profunzimile lui profane, dar și cu cele creștine, românul are, după sugestia lui Iorga, oricând un reporter, fie și de la Antena 3, care să rămână dupa sfârșitul lumii. Și cam cu asta s-a ales chiar acum în prag de Crăciun. Trecut în timpul sacru al iertării și lipsit de circumspecții, el se împacă cu oricine, ia de bună credință orice i se spune și nu are premoniții decât în tihnă nopții de Anul Nou când citește prognoza precipitațiilor anului ce vine în eternul și infailibilul lui calendar din foi de ceapă, mai precis, iată, decât cel al mayasilor. Leru-i Ler și linu-i lin,/ să mai bem un vin pelin/ ca în versul nichitin…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*