„Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”

Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente, până la cele ale expertizei ştiinţifice. Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârşit, întrebările „mari“, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti“, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care este sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş“ transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!“, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste“.

De aceea, cartea lui Andrei Pleșu, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, poate fi considerat ca o lucrareîndelung aşteptată şi îndelung dorită, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. De multă vreme n-am mai primit cu o asemenea bucurie o carte pe care, iată, nu am avut răbdarea să o citesc până la a avea nebunia de a-mi da cu părerea despre ea. Fac asta, însă, din poziţia celui care, de multă vreme, a fost preocupat de acest subiect, parabolele lui Iisus sau, cum inspirat le defineşte Andrei Pleşu, „Adevărul ca poveste”.

Justificarea acestui interes ţine de optică, de modul în care un laic, nu un profan, un cunoscător profund al marilor texte ale umanităţii, reuşeşte să înţeleagă, ceva mai eliberat de tensiuni dogmatice, mesajul parabolelor biblice. Nu-mi pot ascunde părerea de rău că n-am putut fi de faţă la lansarea acestei cărţi. Bineînţeles, i-am urmărit lansarea pe orbita spiritului prin intermediul internetului, dar mi-aş fi dorit să simt publicul şi reacţia acestuia la apariţia acestei cărţi pe care o văd şi o simt cu adevărat remarcabilă.

Iisus Hristos, indiferent cum este înţeles de oameni, ca Nazarineanul, ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu sau Omul, nu are biografie didactică, oricât s-ar specula în această direcţie. Părerile unora cu privire la eventuale studii în Egipt sau India mi se par irelevante. Evangheliile nu ne arată decât faptul că la vârsta de 12 ani îi uimea cu înţelepciunea pe cărturarii de la templu. Copilul Iisus, revendicându-şi obârşia divină, le spune simplu şi direct dreptului Iosif şi Fecioarei Maria: „De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu”. Ei bine, această Casă a fost extinsă de Iisus, la vremea întemeierii „Noii Legi”, a „Noului Legământ”, spre toată lumea. De acest fapt, cred eu, a profitat şi Andrei Pleşu care a înţeles să se apropie de Cuvânt cu cuvântul. Şi, după cum am priceput din mărturia de la lansare şi din ce am apucat, lacom, să cuprind cu privirea în puţinul timp de când am pus mâna pe carte, o face cu sfiala şi respectul cuvenit apropierii de cuvântul Cuvântului.

Într-o lume tot mai grabnic etichetativă (scuzată să-mi fie inadecvarea termenului), bazată pe informaţii “second hand” şi în care secularismul se insinuează cu pretenţii de proprietar „ştiinţific”, contribuţia lui Andrei Pleşu mi se pare salutară. Lectura acestei cărţi, desigur, nu are cum să nu stârnească şi controverse. Cum spunea şi autorul, cu alte cuvinte, cred că va fi şi piatră de poticnire, atât pentru teologii afiliaţi cât si pentru ateii frustraţi.

În ce mă priveşte în mod personal, apariţia acestei cărţi mă face să sper într-o revitalizare a interesului pentru subiecte de acest gen. Andrei Pleşu ne oferă împreună cu cartea sa şi o cheie utilă, aceea a unei priviri de dinafară, o privire atentă, competentă şi binevoitoare. El ne dă o carte vrednică de un loc în apropierea Bibliei. Am speranţa că Părinţii Bisericii, de acolo de unde sunt, o vor primi cu bunăvoinţă.

Andrei Pleșu precizează de la bun început că se vede nevoit să-și justifice demersul: “În lumea de astăzi, dacă scrii o carte pe teme religioase și nu ești teolog sau popă, trebuie să te explici, fiindcă ești suspect. Din partea teologilor, apare o stupoare în fața unui intrus care vine într-un teritoriu de obicei atribuit, delegat, stabilit. De partea oamenilor de cultură curenți apare ideea că un om cât de cât inteligent, un om al veacului nu prea are a se ocupa de o tematică desuetă.” Acestor două categorii Andrei Pleșu a dorit să le transmită un mesaj, prin cartea sa. “Mi s-a părut că ar fi binevenit un mesaj către colegii mei din intelectualitatea laică. Adică ar fi bine dacă aș putea să le transmit colegilor mei, care sunt moderni, postmoderni, branșați, lucizi, inteligenți, politically correct, că nu pot cu două mișcări să dea de-o parte o tradiție și o colecție de texte care au format mentalul european. Este ceva de gândit aici, e ceva de înțeles aici, nu vă grăbiți să evacuați aceste texte din experiența voastră interioară!” De asemenea, Andrei Pleșu susţine că are un mesaj și pentru Biserica ortodoxă: “Biserica noastră are, într-o anumită zonă a ei, o înclinație aș spune folclorică spre invalidarea studiului, a intelectului, a cercetării. S-ar zice că lucrurile acestea pun în pericol trăirea. Nu strică un pic de studiu. Biblioteca nu e chiar iadul și inteligența nu e neapărat un păcat. Biserica, dacă nu întreprinde un efort în a se integra și în dezbaterea academică, riscă să rămână izolată.

Andrei Pleşu îşi începe discursul prin prezentarea parabolei. “Toată lumea ştie că Iisus Hristos vorbea deseori în parabole, în pilde, adică în povestioare. La întrebarea de ce folosea acest procedeu în predicile Sale, e simplu de răspuns. Parabolele erau un procedeu didactic şi retoric la îndemână. Ele elucidau un subiect supus dezbaterii prin puterea lor de a exemplifica. Însuşi răspunde la această întrebare. De ce le vorbea oamenilor în pilde? “Răspunsul lui Iisus este de-a dreptul năucitor, smintitor”, spune Andrei Pleşu. “Replica lui Iisus contravine parabolei care ilustra, simplifica, lămurea un pasaj. Iisus răstoarnă folosirea curentă a parabolei. “Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi””. Acesta este răspunsul Domnului la întrebarea “celor doisprezece”, aşa cum apare la Evanghelistul Marcu (4, 11, 12).”

“Parabola este soluţia pe care o găseşte Iisus pentru a obţine o receptivitate nuanţată. (…) Parabola este specie a discursului apofatic. Ea defineşte un adevăr spunând doar pe jumătate, nespunând tot, dând doar un impuls, o pornire, o orientare vagă pe care o percepi sau nu. Adică aceeaşi parabolă este pentru unii un punct de plecare, un stimulent, pentru alţii o provocare, pentru alţii o piedică, pentru alţii o indicaţie – pe scurt un obiect echivoc pentru a se adresa tuturor fără să-i smintească”. “Am putea spune că parabola caracterizează stilul delicat al lui Dumnezeu, atent şi grijuliu la libertatea noastră, pe care nu o ştirbeşte nici chiar cu un cuvânt prin care să Se autopropună. “Pentru că unui om dacă îi pui brusc o lumină puternică în faţă, îl orbeşti”, exemplifică Andrei Pleşu, care precizează că “parabola vrea să satureze toate formele posibile de comunicare. Şi ar fi pentru ştiinţa comunicării o temă de cercetare: cum se obţine un tip de discurs care să împuşte trei sute de iepuri odată, nu doi. Parabola funcţionează în textele Mântuitorului precum ploaia care cade “şi peste cei buni, şi peste cei răi..”, fără discriminare. Parabola nu este însă un limbaj definitiv”, adăugând că Mântuitorul o foloseşte cât este în lume, dar îi avertizează că va veni un timp când nu le va mai vorbi astfel.”

La finalul discursului său, Andrei Pleșu opune actualității cotidiene, pe care o consideră “proastă”, o alta substanțială: “Am vrut să mă smulg eu însumi și să-l provoc și pe cititor să se smulgă din ceea ce aș numi actualitatea proastă în care trăim. Actualitatea proastă este o actualitate care se termină mâine, fiindcă mâine vine altă actualitate. Noi suntem intoxicați, trăim într-o țară intoxicată. Trăim într-o țară în care credem că actualitatea înseamnă schimburi de replici, brânciuri și lupte electorale. Există o altă actualitate, actualitatea întrebărilor atemporale. Întrebări de tipul ce sens are viața?, ce înseamnă suferința?, ce înseamnă răul?, ce înseamnă iubirea? Acestea sunt întrebări care sunt valabile și mâine, care au fost valabile și acum o mie de ani și vor fi valabile și peste o mie de ani, dacă nu câștigă în toată lumea alegerile cine nu trebuie. Am vrut să spun cu această carte că actualitatea e în altă parte. Că nu există nici Crin Antonescu, nici Traian Băsescu, nici Șova, nici Stânișoară, nici Surupăceanu – ăștia nu există! În schimb întrebările pe care le propune textul sacru există. Și zic că este mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei, a parabolelor lui Iisus, decât să fii cuplat la actualitatea jurnalelor de știri, care devin în mod ilicit Biblia cotidiană.

Aşadar, poate că pe unii i-ar putea intriga modalitatea de abordare a unor probleme de hermeneutică de către un filosof. Or, eu, unul, nu văd a fi nimic ne la locul lui. Alţii s-ar putea împiedica de limbajul folosit de Andrei Pleşu. Pe mine m-a bucurat modul în care profesorul şi-a încheiat prelegerea: un subtil îndemn la citirea Sfintei Scripturi. Biblia a ajuns un fel de relicvă pentru marea partea a românilor pravoslavnici. Ne amintim de Evanghelie doar când ajungem duminica la Sfânta Liturghie. Nu mai vorbim de reflectarea pe marginea textelor sfinte.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*