Arhiva zilnică: 18 decembrie 2012

Un alt decont… Plătit tot de noi… Și poate nu „pe generații”, ci însăși ca generație…

Data: 20 iunie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Este evident că toată această impunere a creșterii procentului din PIB alocat înarmării, și nu înzestrării militare „pacifiste” din logistica securității naționale din alte timpuri, ne va împinge inevitabil și în război… În cel mai bun caz, doar ca livratori (eventual, furnizori!) de resurse militare atât de necesare pentru fronturile altora… Deja o facem prin sprijinirea Ucrainei cu motorină… Asta ca sursă directă… Pentru că, din perspectivă economică, furnizarea de gaze naturale și energie electrică Kievului, ba, chiar la tarife subvenționate pe spatele contribuabilului român, tot participare la efortul de război al altora se cheamă. Pentru că, așa cum bani nu au culoare, nu au miros, aidoma nici economisirile Kievului pe seama a ceea ce primește și de la noi, produse energetice, nu doar cu livrare prioritară, ci și subvenționate de Statul Român, nu au de asemenea culoare, nu au miros și sunt predictibile a fi folosite, de către Kiev, dacă nu în mod direct la război, cel puțin ca economisire la nivelul altor capitole bugetare… Și suntem doar pe buza, încă oarecum teșită, a unui cerc vicios fatal… Nu am intrat încă în pâlnia rostogolitoare a acestuia, care se va alimenta, curând, și pe seama altui front (globalist) care ne va viza… Tot prin participări „indirecte”, tot prin restricții din binele nostru pentru sprijinirea altora, tot prin alocări prioritare pe seama a fel și fel de teze „umanitare”…. Și militar inevitabile dacă vrem pace, nu?!… Sigur, nu suntem încă în acel punct în care să ne punem problema spre care front vom fi, poate, și trimiși drept carne de tun… Nu, încă… Dar războiul ne paște… Căci netrezirea noastră din somnul rațiunii (și a veghei), dar și a lipsei de reacție, ne va duce acolo… Din nou, în cel mai fericit caz, pe buza frontului, cu participări obligatorii din punct de vedere economic… Apoi, când frontul va escalada, pentru că accelerarea alocării de procente din PIB către fabricile de armament și producția/livrarea de muniție ne va duce acolo, va mai veni un decont… Plătit tot de noi… Și poate, nu pe generații, ci însăși ca generație…

De aceea, trebuie să punem anumite întrebări… Poate ultimele posibile… Mai avem oare puterea de a tot crește cheltuielile pentru înarmare?… Are rost să facem asta când această înarmare, „pentru pace”, nu vizează, de fapt, pacea? Nu ar trebui să facem un pas în lateral? Pentru că lucrurile nu doar că se vor tot complica în cadrul alianței NATO, dar costurile vor fi tot mai mari… De-a dreptul extravagante pentru o presupusă pace… Și aceea, a altora…

Este dreptul nostru de a judeca pentru viitor… Pentru un „bine” care va fi tot mai costisitor din perspectiva a tot mai multe rele… impuse… Ca bani, ca restricții civice, poate și din perspectiva cărnii de tun pe afeturile sacrificiului pentru alții. Și nu prioritar pentru Ucraina. Pentru că Ucraina poate să aștepte, poate să iasă din conul prioritar al acelora care decid procentele de înarmate… De acum, Israelul va avea întâietate… Iar pentru el vor deveni imediat fezabile creșterile de alocări ale înarmării impuse de „unchiul Sam”… Cu acel 5,5 la sută din PIB care ar știrbi tot ce vom mai putea aloca Sănătății, Educației…. În fond, carnea de tun a generației de mâine (nici măcar cea „de după generații”) nu va trebui să fie educată, luminată prin școală, nu?! Pentru a nu-și pune cumva problema trezirii! Și nici prea sănătoasă, doar controlabilă și manipulabilă.

Din această perspectivă, este dreptul nostru să ne întrebăm dacă nu cumva premierul Slovaciei are dreptate? Dacă sugestia lui Robert Fico, aceea că țara sa „ar putea avea de câștigat dacă ar renunța la calitatea de membru al NATO și ar adopta un statut de neutralitate”, este, de fapt, cât se poate de corectă? Și nu reprezintă nici pe departe „cea mai controversată declarație din mandatul acestuia”, așa cum au catalogat-o „elitele globaliste”, doar pentru că Fico a îndrăznit să spună că „într-un context internațional tot mai tensionat, neutralitatea ar putea reprezenta un avantaj strategic pentru Slovacia”. În fond, nu putem nega că o continuare a prezenței în structurile NATO, în condițiile în care războaiele se îndesesc, dar nu „pentru pace”, este, nu doar bizară, ci periculoasă. Iar opțiunea neutralității poate deveni mai necesară ca oricând. Mai ales că vor urma zile decisive pentru umanitate… Va urma relevarea adevăratelor interese ale celor mari, ascunse până acum sub fel și fel de steaguri false. Pentru că, dacă „unchiul Sam” decide să se implice direct în războiul din Iran, nu va mai fi doar o ajustare a geopoliticii… Mai ales dacă nu va exista nici o garanție că lucrurile se vor derula doar prin prezența forțelor militare americane… Și nu și cele ale NATO… Acel NATO pentru care Trump a cerut mărirea cotelor de înarmare ale statelor membre la procente tot mai nerușinate… Acel NATO a cărui șef a devaluat că obiectivul Alianței (într-o primă etapă) „a fost atins”, prin creșterea procentelor din PIB, destinate înarmării, la doi la sută, pentru el fiind  „o veste cu adevărat bună faptul  că ținta de cheltuieli a Alianței a fost atinsă, fie și după 11 ani”. Iar obiectivul „imediat necesar”, deja în lucru, este acela ca toți cei 32 de membri să cadă de acord asupra unei noi ținte de cheltuieli pentru apărare: de cel puțin cinci la sută din PIB… Or, de la acel procent încolo, nu va mai fi vorba decât de înarmare… De alte și alte procente adăugate, niciodată reduse pentru a da o șansă și păcii, dacă nu de mâine, măcar pentru următoarea generație…

Îmbătrâniți în rele…

Data: 20 iunie 2025 by Grid Modorcea

Un întreg popor privește siderat la alesul său, Nicușor-bate-la-tobă, care nu e în stare să numească un prim-ministru, să formeze un guvern nou, fiindcă țara e condusă în continuare de un guvern interimar. De luni de zile, totul e într-o stare de interimat la noi. El continuă un președinte interimar. S-o fi crezând și el vreun cogea interimar? Păi starea de interimat este cea mai potrivită în condițiile de criză. Ce, Iohannis a fost altfel? Timp de zece ani, el a condus țara ca un Dulap, adică nu ca un om, ci ca o lighioană interimară, care zace, care suge, fără nici o responsabilitate. Asta înseamnă interimar, o sinecură, un fel de improvizație, de experiment, să nu ai nici o responsabilitate, doar să profiți. Cauza crizei continue în care trăim este lipsa calității umane. Cauți un OM ca Diogene cu lumânarea. Cum căuta Carol I un român de caracter. Oamenii de valoare au plecat, ca și tinerii dotați. Au rămas gunoaiele, pe care le scurmă găinile politice.

Ca să arate că totuși el e președintele ales, Nicușor a făcut o vizită oficială în Republica Moldova, să-i mulțumească domnișoarei Maia (născută proverbial în satul Risipeni, raionul Fălești!) pentru ajutor. De aceea zbiară Simion, că fără voturile moldovenilor de peste Prut, el ar fi fost alesul. Ce anomalie, să ai drept la vot, ca orice român, și să fii o țară diferită de România, deși vorbești aceeași limbă! De ce Moldova nu aparține de România, dacă a avut un așa rol important în alegeri, dacă l-a respins in corpore pe Simion? De ce? Fiindcă nimeni nu a luat seamă de ce a spus Ion Antonescu: „Vrem Basarabia, fără basarabeni!”. Și era poate mai bine să fie el, Simion, Alesul, fiindcă e un om activ, e tânăr (38 de ani) față de Nicușor care e inactiv, se poartă ca o domnișoară timidă, nu are nimic obraznic în el, e conciliant, adică e ca nuca-n perete într-o țară în criză, care are nevoie de mișcare, de acțiuni dure. Se întrezărește din ceață un Fritz care așteaptă la rând să obțină cetățenie română, deși el conduce un partid important și un oraș de seamă al României! Dar s-a ivit soluția cu Ionuț. Cine e Ionuț? Nimeni nu știe, numai Nicușor. Dar știm și noi. Nicușor e pus pe fapte mari, gata să defileze cu un guvern diminutiv, ceva superoriginal, cum nici Pașa n-a visat. După Nicușor, vine Ionuț, apoi Dănuț, Plicușor, Petrișor, Cănuță, Petruș, Anuța, Măriuța, Goguță, Mitruță, Răduțu, Păvăluță, Cățeluș, Nuți din Pleșcoi și mai, până seacă balta! Nu e mai bun Simion ca prim- ministru? Dar nu se poate, e tabula rasa, șters din orice scenariu!

De ce se întâmplă toate acestea? Fiindcă noul președinte este condus din umbră de foști, de aceiași îmbătrâniți în rele, care au transformat România într-o țară a vendetelor interne. Nicușor este condus de această gașcă din umbră. Gașca îmbătrâniților în rele. Mai bine ar conduce țara fiica lui Aheea (forumiștii scriu Atheea), de parcă el ar fi aheu/ateu din Ahaia lui Homer! Ce minte atee/arhee răsucită! Dintre președinții pe care i-a prins generația mea, numai Ceaușescu a fost cel mai tânăr, de aceea a fost cel mai activ și a pus țara pe roate. De cum a venit Iliescu și ceilalți înscăunați, a venit cutremurul politic, totul a început să se clatine și să se ducă de râpă. Criză după criză. De ce? Fiindcă șefii au fost îmbătrâniți în rele, armata de securiști care s-au „maturizat”. NU a fost nici unul curat, fără de păcate majore. Au fost vânători și vânzători de țară, turnători, lichele, ca Băsescu, care nici acum nu se lasă, îi dă indicații lui Nicușor cum să conducă țara. Așa cum a condus-o el, numai în jafuri, scandaluri și răzbunări. El este simbolul liderului răzbunării.
Nici Iliescu nu a fost mai prejos, el a concurat cu succes la distrugerea temeliei, industria țării. Ca azi să primim știri năucitoare că șantiere și foste fabrici produc armament pentru NATO!!!! Avem o industrie de armament! Pregătim războaie din interior! Mă mir că Iliescu nu este dirijorul dronelor, fiindcă el știe ce înseamnă o ordine statală banditească, atunci când a generat Mineriada. Și nici acum, la 95 de ani, nu se lasă, îi dă sfaturi lui Nicușor. Vor muri toți care l-au dat în judecată, mamele care și-au pierdut fiii la Mineriadă, dar el nu mai moare. „Murim toți, și Iliescu e veșnic”, spunea o acuzată. Nu vedeți acum, e internat în Spitalul SRI. Nu știam că există așa ceva! O fi vreun hotel de lux. Vedeți ce bine trăiesc și mor îmbătrâniții în rele, și-au făcut și un spital al lor, pe banii poporului, desigur. Mi-e teamă ca Nicușor să nu le meargă pe urme, să nu se molipsească de aceste obiceiuri rele, fiindcă primele lui zile de prezidențiat îi demască o calitate periculoasă, aceea de stimulant. Simulează că e deschis, că face pace între dobitoace, dar încetinește guvernarea țării, bate pasul pe loc, e anticonstituțional, nu dovedește că e capabil să ducă pe umeri crucea prezidențială. România nu are nevoie acum de un președinte stimulant. Se va ajunge la noi alegeri.

Dacă nu există o politică de purificare prin educație, prin cultură, relele din om se măresc cu vârsta și devin periculoase, adevărate otrăvuri pentru țară. Apar bolile și omul nu se mai gândește la țară, ci la oasele lui. Nici unul dintre președinții post-decembriști ai țării nu a dovedit că are un strop de inocență, că nu și-a pierdut copilăria. Nici unul nu poate să spună ce-mi spunea D. I. Suchianu la 90 de ani: „Sunt bătrân, dar nu îmbătrânit. Sunt un bătrân de viitor”.

De aceea și omenirea se află în stare de alertă, plină de cize politice și războaie, fiindcă e condusă de oameni îmbătrâniți în rele. Putin e șeful acestei anomalii. Dar și Trump, un om îmbătrânit în rele, desigur, dar care e salvat de aceasă calitate, el nu și-a pierdut copilăria, face năzdrăvănii ca un copil la joacă. Și evident, face rău, mult rău, fără să vrea, fără să înțeleagă. Însăși marea voce de la Fox News, Tucker Carlson, aliatul lui de-o viață, îi spune că nu înțelege. Cum să înțeleagă ce se întâmplă în lume, când e ocupat cu criptomonede și îmbogățire fără limite? Kim Jong-un, Netanyahu, care acum a extins războiul din Gaza în Iran, ca să fie de numele lui legat al treilea război mondial, și ceilalți dictatori ai lumii sunt oameni bătrâni, atinși de boli și schizofrenie. Ce au acești dictatori tânăr? Nimic. Numai amantele lor, femeile cu care trăiesc. Uitați-vă doar la Putin, care și-a făcut harem din secretare, artiste sau sportive, foste campioane mondiale (la gimnastică ritmică!).Dictatorii nu sunt capabili să aducă pacea, ei se cred lei ai Zidului Plângerii („rising Lion”), amestecând și religia, actualizând masacrele biblice! Numai antichitatea greacă ne-a dat pilda adevărată, când avea conducători tineri, când înțelepții conduceau și domnitorii gândeau. De aceea, ea și este simbolul celei mai evoluate perioade din Istoria lumii. Și a creat și o mitologie fără de asemănare, Olimpul, în care toți zeii erau tineri, frumoși, zeloși, potenți. De ce oare nici un zeu nu era imaginat îmbătrânit?  Vorba poetului barbilian: „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână”…

Bani pentru România…

Data: 20 iunie 2025 by George Petrovai

Titlul, anume ales pentru acest articol, ne duce de îndată cu gândul (mă rog, pe cei ce citesc mult și cu folos!) la povestirea (după unii romanul, mai exact miniromanul) Bani pentru Maria a scriitorului sovietic Valentin Rasputin, născut pe 15 martie 1937 în satul siberian Ust-Uda de pe malul râului Angara. Da, căci la fel cum Kuzma, soțul Mariei, izbutește în trei zile (atâta durează acțiunea micului roman, parte din neoficiala păsuire de cinci zile pe care o acordă revizorul contabil „eroilor”) să facă rost de o mie de „ruble noi” pentru a acoperi lipsa depistată la inventarierea magazinului sătesc, magazin gestionat de Maria vreme de un an și jumătate (în toată această perioadă fără niciun inventar, chit că gestionara l-a cerut de mai multe ori), tot așa viitorul nostru guvern, negociat cu excesivă rigoare și încetineală de cele patru formațiuni pro-europene (PSD, PNL, USR, UDMR), trebuie ca, până la 1 iulie, să se „nască”, să fie „botezat”/confirmat de Parlament (firește, după nominalizarea premierului de către președintele Nicușor Dan) și să identifice căile agreate de actualii negociatori (restrângerea cheltuielilor, posibil creșterea unor taxe), respectiv resursele financiare disponibile, întru reducerea imensului deficit bugetar (de aproape două cifre), nemicșorarea unor investiții strategice (autostrăzi, modernizări de drumuri, poduri și transporturi feroviare etc.) și încasarea a încă vreo 12 miliarde euro prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), o foarte posibilă pierdere națională, provocată ca de-atâtea ori (și niciodată imputată celor vinovați!) de nepriceperea, orgoliile stupide sau chiar de josnica trădare a unor nevrednici, instalați prin jocul politrucianist de culise, precum ăsta de-acuma, în fruntea mesei cu bucatele țării.

Pe scurt, situația să revină cât mai curând în matca normalului: fără alte împrumuturi externe (de altfel, cu o datorie externă de circa 200 miliarde euro, bașca actuala neîncredere a străinilor cu ștaif în dâmbovițeana bătută pe loc, România fie că uneori nu mai poate să se împrumute, fie că alteori se împrumută cu cele mai mari dobânzi), fără nesimțitele decalaje dintre veniturile minime și cele bugetare maxime (sfidătorul raport de 1 la peste 100), fără sporul șomajului și al inflației, în schimb cu recâștigarea încrederii celor mulți în instituțiile statului, prin respectul arătat legilor, inclusiv Legii indexării, de către făcătorii acestora, nu în ultimul rând prin liniștea comunicată faptic de cârmuitori tuturor cetățenilor, cum că grija lor de căpetenie este aceea să-i apere și să le asigure un trai decent (hrană ieftină și sănătoasă, servicii medicale de calitate, educație temeinică, siguranța zilei de mâine ș.a.), în primul rând prin plata la timp și nedijmuirea drepturilor cuvenite: lefuri, pensii, alocații de stat.

Principala cale ce ar contribui simțitor și de îndată la însănătoșirea finanțelor României, totodată la reducerea decalajului bugetar, o reprezintă impozitarea progresivă, numită taxa de solidaritate (solidaritate cu cine?) de anumiți politruci dâmbovițeni. Nu numai că acest tip de impozit s-a aplicat și continuă să se aplice în toate țările dezvoltate (au fost perioade, ne informează profesorul Nicolae Grigorie-Lăcrița în textul Impozitarea progresivă, una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale, când se aplica în Statele Unite un impozit de 90%, ba chiar de 94% în timpul celui de-al doilea război mondial), dar este de-a dreptul inuman ca, prin cota unică, să fie la fel impozitat un venit lunar de 3000 lei și unul de 150.000 lei!

Desigur, la această cale lesnicioasă (a se citi „la îndemâna cârmuitorilor hotărâți și bine intenționați”) se adaugă mult mai laborioasa cale de reducere a cheltuielilor bugetare, respectiv de recuperare a prejudiciilor provocate statului.

Reducerea cheltuielilor și echilibrarea acestora cu veniturile se face de regulă prin disponibilizări și/sau prin ciuntirea drepturilor salariale mai mult, mai puțin sau deloc cuvenite: prin neaplicarea Legii indexării chiar la începutul acestui an, prin corecta diminuare până la desființarea unor bănoase și fanteziste sporuri (precum cel pentru păstrarea confidențialității și pentru condiții grele de muncă la magistrați!), nu în ultimul rând prin lanțul scumpirilor, după majorarea accizelor și a Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA) la produsele de bază: energie electrică, benzină, motorină, gaz metan.

Întrucât numărul bugetarilor a tot crescut (la o populație de circa 20 milioane, aparatul nostru bugetar numără peste 1,3 milioane de angajați, din care aproape jumătate sunt în Capitală), se subînțelege că trebuie redus nu doar numărul ministerelor, al secretarilor de stat, consilierilor și direcțiilor din toate instituțiile centrale și locale, nu doar numărul parlamentarilor (o singură Cameră, cu cel mult 300 de aleși, adică așa cum au decis românii la referendumul consultativ din 2009, proporțional al tuturor consilierilor județeni, municipali, orășenești și comunali), ci mai ales cel al sinecuriștilor de pretutindeni: Parlament, Președinție, Guvern, Consilii județene, prefecturi, primării, comitete, comiții, agenții, autorități.

Însă calea cea mai generală de reducere conștientă a cheltuielilor la nivel politico-guvernamental, comunitar (județ, municipiu, oraș, comună), familial și individual, cale experimentată la noi strict ocazional, este aceea a economiilor, pe care cei puțini și bine educați și le autoimpun, pe când celor mulți și năbădioși trebuie impuse prin legi, hotărâri, decizii și sancțiunile prevăzute în ele: de la grobianism și agresivitate, până la făloșenie în societate și deplasările în străinătate. Doar astfel noi toți vom vedea în timp rezonabil enormele avantaje ale cumpătării pentru sănătate și civilitate: unii renunțând de bunăvoie la consumul pe rupte și la perfida comoditate mașinistă, alții urmând înțeleptul exemplu dat de primii, cei mai mulți (am în vedere legiunile de angajați din instituțiile centrale și locale) fiind readuși cu picioarele pe pământul patriei după severa diminuare a cotei de combustibil pentru mașinile de serviciu, precum și a celei cu deplasările în străinătate pe banii obștei.

Tot în categoria economiilor ar intra banii rezultați atât din regionalizare (aparatul bugetar al actualelor 41 de județe și al Bucureștiului s-ar reduce la cel strict necesar pentru opt, maximum zece regiuni) și din comasarea comunelor ce încalcă legea prin neîndeplinirea condiției privind numărul minim de locuitori (de exemplu, pe Valea Izei ar fi de-ajuns trei comune, iar pe Valea Marei doar două), cât și din desființarea funcției de viceprimar (în orașele mari sunt câte doi aflători în treabă), care nu numai că nu-și merită consistentele lefuri, dar – fiind de regulă desemnați de votul majoritar al consilierilor din tabăra potrivnică primarului – pe întreaga perioadă a mandatului ei se vor opune din răsputeri acestuia și inițiativelor sale, căci cei patru ani de huzureală sunt transformați de alde ăștia într-o subtilă și neîntreruptă campanie pentru fotoliul de prim edil. În ceea ce privește recuperarea prejudiciilor provocate statului, apoi la acest capitol România chiar este de pomină prin miile de miliarde șutite de tâlharii interni și externi (peste 2000 de miliarde euro sau echivalentul a 46.000 tone aur în numai 30 de ani!), avere pierdută de poporul român pentru întreținerea infectului belșug al unora dintre cei mai mari patrihoți și trădători de pe aceste meleaguri: Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Adriean Videanu, Gheorghe Ștefan, Dan Ioan Popescu, Radu Mazăre, Elena Udrea și mulți, mulți alții. Cea de-a treia cale de revigorare economico-financiară a României, în sensul reducerii sau scutirii de o bună parte din datoria ei externă, o înfățișez în articolul Datoriile odioase ale României postdecembriste din 30 octombrie 2024, în care susțin următoarele: „(…) e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina «datoriilor odioase», dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor”.

N.B.: Iată cum explică datoriile odioase Alexander Nahum Sack, părintele doctrinei: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.

Eminescu (ieri și azi)…

Data: 19 iunie 2025 by Redacția

Poezia „La 1 Mai” (1873), publicată în revista „Timpul”, surprinde cu forța sa egalitaristă: „Muncitorii zidesc cu sudoare / Un viitor de aur pe pământ”… Aceste versuri au produs un „zgomot” în cercurile conservatoare din redacție – era o lăudare a colectivului și a muncii grele, într‑o epocă dominată de elite boierești. Riscul? Poezia a fost percepută ca „periculos‑socialistă”, etichetă care i‑a rămas poetului până târziu, chiar și până în realitățile contemporane! Ca impact imediat, Eminescu nu a fost urmărit penal, dar a fost întâmpinat cu suspiciuni, i s-au atribuit dorințe nemaiauzite de reforme sociale. A fost vorba de o stigmatizare ideologică — poetul a fost catalogat ca „periculos” pentru stabilitatea socială. Poezia „Epigonii” (1870) e un manifest programatic despre datoria autentică a poetului: „Când privesc zilele de-aur…” (la înaintași, o „mare de visări dulci și senine”), urmată de reproșuri dure la contemporani: „…privirea scrutătoare / ce nimica nu videază” — poeți fără viziune, doar mimetici. Eminescu cere sinceritate și rol social real pentru poezie: „Poezia e sacralizarea realului” — nu o repetiție sterilă, ci o transformare a lumii concrete. Eminescu nu era doar poet, ci și publicist etic, un etalon al corectitudinii: în articolele din Timpul, critica era direcționată spre demagogie, pe care o vedea ca „răul esențial”. Insista pe meritocrație: „Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.”

În literatură și politică, era un avocat al justiției, mobilizat pentru cinste și transparență, cu o viziune morală puternică. De ce a rămas nepopular printre cei puternici? Elitele conservatoare l-au dorit un poet „naționalist”, dar nu și critic. Pentru că a vorbit despre eșecul mediocrității, nu i-au iertat atitudinea. Socialiștii l-au proclamat „avansat”, dar au refuzat critica sa față de demagogie forțată și colectivism mecanic. Autoritățile regimului comunist l-au invocat, dar i-au șters libertatea de critică adusă în aceste texte. Mulți se regăsesc în critica sa la adresa unor „pseudo‑elite”, acei „epigoni” care s‑au înălțat fără valoare reală, dar au dobândit putere exact ca și în zilele noastre. Ei l‑au perceput ca pe o amenințare – iar azi? Mult zgomot încă stă ascuns în umbrele responsabilităților publice. Autenticitatea e rară și incomodă. Ca și în timpul lui Eminescu, azi e mai ușor să fii conform decât să fii original și sincer. Poetul‑moralist rămâne activ relevant. Avem nevoie de critici ai demagogiei, nu doar de confirmări ale status‑quo‑ului.

Nici o putere nu‑l iartă pe critic. El deranjează – și asta e, de fapt, rolul său civil fiindcă Epigonii încă există! Vedem replici lipsite de substanță, reacții lipsite de viziune. În politică și cultură, „epigonii” domină scena deci atenție la iluzii. Mihai Eminescu nu e doar poetul favorit al românilor — este un veritabil luptător moral în arenă. Îl apreciază cei care au curaj, îl ignoră cei slabi de caracter. Dacă îl ignorăm astăzi, nu e vina lui, e vina noastră. Eminescu a fost un pionier al jurnalismului polemic de înaltă ținută, impunând o retorică echilibrată, evitând atacurile la persoană. A ținut să demonstreze că lupta argumentelor stă în forța ideilor, nu în insulte: „Dacă combateţi formele exterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face din punct de vedere absolut estetic, rece și judecător raționalist … nu cu pamfletul ridicol …”

Astăzi, paradoxal, teritoriul polemicii se confundă adesea cu tribunalul afurisirii – descurajând dialogul rațional care l-ar fi onorat pe Eminescu. Ironia lui nu era gratuită – era calculată, o justiție zâmbitoare: „Ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţământ, ci o raţiune … ura cea surâzândă a logicii … e justiția.”

Această retorică a contrastului – umor înfiorător, nu ură – este azi aproape dispărută din dezbaterile publice. Un instrument esențial: întrebarea care nu caută răspuns, evocând indignare, neliniște, autoprovocare: „Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? …” (din Dumnezeu și om). Prin aceste fraze, Eminescu direcționează privirea cititorului spre propriile lucruri nerezolvate – o metodă pedagogică pierdută azi. La Timpul, împreună cu Partidul Conservator, Eminescu critica valorile burgheze, dar nu refuza modernizarea. Cerințele erau stricte: Administrația trebuie să fie profesională; nu să fie plină de „nulități venale”. Politicienii să evite frazele goale și patriotismul teatral.

După moarte, Eminescu a devenit simbolul național – recitat și expus în școli, lansări culturale și campanii politice. Observator Cultural remarcă că semnificația acestui simbol a fost redefinită: din poet liber în instrument ideologic. În interbelic: unirea prin cultură. În comunism: ideologizat, dar selectiv – „național‑comunist”. Astăzi: folosit de cele două tabere (unionistă și moldovenistă) în Republica Moldova. Iată o lecție morală pentru vremurile noastre: argument și stil – polemica nu e documentar TV, e duel de idei. Ironia rațională – atinge mai profund decât urletul ideologic. Politica ca datorie, nu spectacol – Eminescu a cerut meritocrație și onestitate. Azi, lipsesc ambele. Simbol viu = responsabilitate – folosirea lui pentru scopuri electorale trădează lipsa de respect. Așadar, stilistic și retoric, Eminescu a fost jurnalist și poet cu rigoră logică, umor atent, întrebări neînecate – nu vorbe goale. În timp, a fost transformat în simbol politic maleabil, dar poeția și publicistica lui rămân monumente ale cinstirii argumentului și a justeții. Și acum la urmă câteva întrebări pentru noi azi: Cât de mult ne folosim inteligența retorică pentru a trage la răspundere discursurile politici – fără a defăima oamenii? Cât de des preferăm urletele populiste în locul motivațiilor drepte, argumentate? Dacă ar recita Eminescu azi, unde l-am auzi – pe o scenă electorală sau într-o dezbatere cinstită? Rămâne un reper – dacă mai vrem reper în culturile publice.

Un articol de Christian W. Schenk

Rolul de azi al jurnaliștilor independenți din media alternativă în Romania și în lume

Data: 19 iunie 2025 by Redacția

În contextul schimbărilor socio-politice actuale, în care informația joacă un rol central, de importanță majoră în modelarea opiniei publice, nevoia de jurnaliști demni, curajoși și independenți devine tot mai evidentă. În România, precum și la nivelul întregului glob, asistăm de câțiva ani în mass media, la un tsunami de puternice influențe externe venind pe filiera unui sistem de tip globalisto-soroșist, care prin forța și amploarea de desfășurare a condus pe cale de consecință, la o uniformizare obsedantă și obositoare a discursului mediatic, iar în cazul unor anumite narative predominante, precum în perioada așa-zisei pandemii sau a războiului din Ucraina, au eclipsat vădit diversitatea vocilor și a opiniilor. În aceste cazuri de interes public internațional nu am avut cum să nu observăm o situație de completă înregimentare politică a mass mediei, narativele de tip copy -paste fiind prezente pe toate meridianele. Era imposibil să un sesizezi aceleași fraze de discurs, aceleași mesaje, simțindu-te sufocat de „realitățile’’ care ți se băgau cu forța în conștiință. Gura de aer curat, neîndoctrinat, a venit însă de la jurnaliștii independenți mai vechi sau mai noi, care au găsit curajul să-și pună întrebări, să cerceteze adevărul și să aducă în prim-plan relatări obiective, investigative și pluraliste asumându-și rolul de pilon esențial al democrației. Implementarea mascată a cenzurii în presa din unele țări și chiar prin lege în altele precum Canada, a trezit în conștiința jurnaliștilor pre-decembriști, memoria regimului comunist de tristă amintire, când se urmărea cu orice chip ca orice voce independentă și demnă să fie înăbușită.

Lumea post-covid se află într-o continuă luptă cu directivele și politicile noii ordini mondiale ale globalismului impus de la Davos. În acest context nevoia unor jurnaliști independenți și profesioniști care operează în afara structurilor mari, cunoscute și adesea influențate de interese politice sau economice a fost tot mai stringentă. Întrucât media tradițională își pierdea tot mai mult credibilitatea în ochii consumatorilor de știri, se năștea nevoia și mai multor voci ale căror opinii jurnalistice nealterate să furnizeze informații bazate pe fapte reale, din surse verificate, care să evite alinierea la narative ce ar putea servi interese particulare.

Astfel a luat naștere media alternativă (denumită în America „media paralelă’’) care folosește în principal platformele on line pentru a răspândi informația cu repeziciune, în timp real. Prin independența editorială și etica profesională impecabilă, acești noi jurnaliști contribuie la formarea unei imagini mai complete a realității, făcând concurență mediei tradiționale influențate de anumite curente ideologice sau interese externe. Vedem în cazul alegerilor din America un exemplu concret de manipulare al mediei tradiționale care a instituit un adevărat boicot gigantic si acid, împotriva președintelui Trump. Cenzura se instalase încă din perioada covid-ului inclusiv pe platformele on line precum Twitter sau Facebook iar marile jurnale și canalele cele mai cunoscute de televiziune nu s-au mai sfiit să îl atace constant și să pledeze în favoarea contra-candidatei Kamala, erijându-se în mari apărători ai acesteia.

Opinia publică a contestat în ultimii ani dominanța unor structuri mediatico-politice, invocând existența unor influențe externe puternice ce dictează anumite linii de curente. Datorită provenienței acestor influențe, s-a folosit termenul de „sistem soroșist” pentru a descrie un model de finanțare și de influență care ar fi afectat obiectivitatea și diversitatea informațiilor transmise de mass-media. Aceste influențe ce dovedesc corupția organizată în stil mafiot a mass mediei, pe sistem soroșist, ce până mai ieri păreau doar o bănuială, iată că s-au dovedit a fi adevărate, având loc o demascare a întregii rețele, un fapt concret, dovedit la numai zece zile de la preluarea președinției Americii de către Donald Trump. Prin anihilarea USAID s-au deconspirat o mare parte din pârghiile de manipulare político- mediatice de factură soroșistă aruncând în aer DEEP STATE. Mergând pe urma milioanelor de dolari încasate de trusturile media observăm că aceste influențe atât în America cât și în întreaga lume sunt strâns legate de politicile noii ordini mondiale, ale transhumanismului, identității de gen, mișcării woke dar si ale WEF, OMS si UE. Indiferent de interpretările controversate pe care le poate genera o astfel de etichetare, ceea ce rămâne incontestabil este nevoia stringentă a unei prese libere, verticale si demne, care să își mențină independența față de orice presiune fie ea internă sau externă. Rolul jurnaliștilor independenți onești este să aducă în discuție perspective diverse, contribuind la un dialog public sănătos și la o înțelegere mai amplă a evenimentelor care se succed cu repeziciune pe plan mondial, conducând spre aflarea adevărului. După ce în ultima vreme a avut loc o îndoctrinare impusă de o politică imorală forțată și o intoxicare a mediei cu noile curente LGBTQ și transhumaniste, știri false, teroarea și frica războiului, prin manipularea grotescă a opiniei publice inclusiv a mediilor științifice și medicale, a venit în sfârșit vremea unei reformări jurnalistice sănătoase care să ne conducă cu curaj pe calea spre lumină. Observăm o astfel de manipulare nesănătoasă și în mass media românească cu ocazia alegerilor prezidențiale din toamna lui 2024 unde a existat o preferință și un narativ politic țintit. Cu toate acestea populația și-a creat propria opinie și a votat diferit, în mod cu totul neașteptat, fiind informată corect cu ajutorul mediei oneste, alternative și independente.

Rezultatul neprevăzut al primului tur al alegerilor prezidențiale din România a produs îngrijorare la nivel înalt, fapt ce a făcut ca CCR să anuleze alegerile în timpul turului al doilea de scrutin după ce inițial a validat primul tur prin renumărarea tuturor voturilor exprimate. Astfel, conform sesizării Comisiei de drept de la Veneția se încalcă flagrant dreptul liber și suveran al cetățeanului de a vota iar numele României este pus în chenar roșu pe harta lumii. În urma acestor evenimente deosebit de grave asistăm la un atac incisiv al mediei vândute și corupte care manipulează și inventează diverse topice împotriva candidatului situat pe primul loc și care nu corespunde din punct de vedere politic așteptărilor UE și WEF. De remarcat că aceleași voci incisive s-au remarcat și în cazul așa-zisei pandemii împingând insistent populația spre o vaccinare forțată cu niște seruri experimentale, aceeași jurnaliști fiind și purtători ai drapelului bicolor galben-albastru, mari susținători ai Ucrainei.

Reamintesc aici că indiferent de situația dată, chiar și în cazul unor presupuse teorii „conspiraționiste’’, informarea obiectivă presupune verificarea riguroasă a faptelor, analizarea critică a surselor și prezentarea unor relatări care să permită cititorilor formarea propriilor concluzii și nu impunerea lor. Într-o perioadă sensibilă ca aceasta în care narativele dominante exercită o presiune puternică asupra modului de raportare al evenimentelor, este impetuos necesară prezența vocilor independente și oneste din media alternativă care să asigure un echilibru esențial pentru democrație.

Astfel contribuțiile jurnaliștilor independenți atât în România cât și în întreaga lume sunt deosebit de importante deoarece ei realizează investigații foarte aprofundate având curajul de a despleti aceste subiecte complicate și sensibile, dezvăluind adevărul și unele aspecte pe care mass-media tradițională evită să le abordeze. Prin colaborările cu diverși experți, cu simpli cetățeni și surse variate, aceștia contribuie la aflarea adevărului facilitând o paletă largă de opinii și interpretări, esențiale pentru o societate bine informată.

Jurnalistul, prin munca sa, trebuie să își asume o responsabilitate socială deoarece informarea corectă și obiectivă nu numai că educă publicul, dar și stimulează dezbaterea democratică, făcând totodată presiuni asupra instituțiilor statului pentru transparență și responsabilitate. Majoritatea jurnaliștilor independenți adoptă noile medii digitale, folosind diverse platforme online, pentru a atinge audiențe largi și pentru a se asigura că informațiile ajung la public într-un mod necenzurat de interese corporative sau politice. Astfel, in ziua de azi, adaptabilitatea jurnalistului la noile tehnologii nu mai este doar o opțiune, devenind o necesitate. Deși jurnaliștii independenți din media alternativă au câștigat foarte mult teren în ultimii ani, aceștia se confruntă cu numeroase provocări. Presiunile economice, amenințările juridice sau chiar atacurile din partea unor actori interesați de menținerea status quo-ului reprezintă obstacole majore. Chiar dacă o bună parte dintre aceștia se auto-susțin financiar, totuși, în epoca digitală, noile tehnologii oferă și oportunități de colaborare internațională, finanțare alternativă și acces la un public global dornic de informație nefiltrată.

Astfel, într-o perioadă marcată de contestări ale narativelor dominante și de mari suspiciuni privind influențele externe asupra mass-mediei, evoluția peisajului mediatic sugerează că vocea jurnaliștilor independenți ai mediei alternative (sau paralele) va continua să joace un rol crucial în asigurarea unei informări democratice și echitabile, rămânând gardieni ai adevărului și ai pluralismului informațional. Prin angajamentul lor față de o informare obiectivă și diversificată, aceștia contribuie necontenit la întărirea democrației și la crearea unei societăți în care cetățenii pot lua decizii informate. Fie că este vorba de România sau de scena internațională, presa independentă și onestă își dovedește importanța de netăgăduit rămânând un stâlp fundamental în asigurarea unei comunicări libere, responsabile și transparente. (Mihaela CD)

Alternative viabile pentru stimularea bugetului public

Data: 19 iunie 2025 by Mihai Vintilă

În contextul economic actual, guvernele din întreaga lume trebuie să gestioneze echilibrul delicat dintre necesitatea de a finanța cheltuielile publice și menținerea unui mediu economic stabil și competitiv. Una dintre cele mai utilizate măsuri fiscale pentru a crește veniturile bugetare este majorarea taxei pe valoarea adăugată (TVA). Cu toate acestea, creșterea TVA-ului nu este o soluție universală și, în multe situații, poate avea efecte negative semnificative asupra economiei, mediului de afaceri și societății în ansamblu. Chiar și discuțiile despre noul guvern al României ating această idee de modificarea a TVA-ului. Acest articol își propune să argumenteze de ce măsura creșterii TVA-ului nu este recomandată, prezentând în același timp soluții alternative eficiente pentru creșterea veniturilor la buget, precum îmbunătățirea colectării taxelor, privatizarea unor companii de stat, trecerea de la managementul de partid la managementul de tip corporatist, precum și digitalizarea și eficientizarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF).

Impactul negativ al creșterii TVA-ului asupra economiei și societății

TVA este principalul impozit indirect aplicat asupra bunurilor și serviciilor, fiind inclus în prețurile finale plătite de consumatori. Majorarea TVA-ului duce la creșterea prețurilor, ceea ce poate diminua consumul populației. Reducerea consumului are efecte negative asupra producției interne, a angajărilor și, implicit, asupra creșterii economice. În economie, consumul reprezintă o componentă majoră a PIB-ului, iar scăderea lui poate duce la recesiune sau la încetinirea creșterii economice. O majorare a TVA-ului poate duce la scăderea profitabilității companiilor, mai ales a celor din sectoare sensibile la preț, precum retail, „horeca”, construcții sau industrie ușoară. Aceasta poate genera reducerea investițiilor, a angajărilor și chiar insolvențe, afectând astfel întregul ecosistem economic. În plus, creșterea TVA-ului poate favoriza economia subterană, prin diminuarea controlului fiscal și apariția unor practici de evaziune fiscală mai ample. Majorarea TVA-ului poate avea consecințe directe asupra nivelului de trai al populației, în special al celor cu venituri mici și medii. Creșterea prețurilor la bunuri și servicii de bază poate duce la creșterea sărăciei, la dificultăți în accesul la anumite produse esențiale și la o scădere a calității vieții.

De ce creșterea TVA-ului nu este o soluție sustenabilă pentru creșterea veniturilor bugetare

Deși creșterea TVA-ului poate aduce venituri imediate mai mari, pe termen lung poate avea efecte contraproductive. Economia poate reacționa prin reducerea consumului, creșterea evaziunii fiscale și scăderea investițiilor. În plus, creșterea prețurilor afectează competitivitatea produselor autohtone pe piețele externe, ceea ce poate duce la scăderea exporturilor și la un deficit comercial mai mare. Un nivel prea ridicat al TVA-ului poate descuraja investițiile străine și locale, deoarece costurile suplimentare afectează profitabilitatea firmelor. Într-un mediu economic globalizat, competitivitatea unei țări depinde și de fiscalitatea sa. Creșterea TVA-ului poate face ca produsele și serviciile autohtone să fie mai scumpe și mai puțin atractive în comparație cu cele din alte țări cu taxe mai mici. O rată mai ridicată a TVA-ului poate stimula evaziunea fiscală, mai ales dacă sistemul de colectare nu este eficient sau dacă lipsesc mecanisme de control și sancțiuni adecvate. Evaziunea fiscală reduce veniturile bugetare și distorsionează concurența, afectând echitatea fiscală.

Soluții alternative pentru creșterea veniturilor bugetare

Pentru a evita efectele negative ale creșterii TVA-ului și a asigura o finanțare sustenabilă a cheltuielilor publice, este necesar să se implementeze măsuri eficiente și sustenabile, precum cele prezentate în continuare.

Îmbunătățirea colectării taxelor

Una dintre cele mai directe și eficiente metode de creștere a veniturilor fiscale este eficientizarea procesului de colectare. Aceasta presupune: – Digitalizarea completă a sistemului fiscal, eliminând birocrația și reducând riscul de evaziune; – Implementarea unor tehnologii avansate, precum inteligența artificială și analiza de date, pentru identificarea rapidă a fraudelor și a comportamentelor fiscale neloiale; – Creșterea transparenței și controlului în procesul de colectare, precum și sancțiuni mai dure pentru evaziunile fiscale.

Estonia este considerată un model în digitalizarea serviciilor fiscale. Sistemul e-Estonia permite contribuabililor să depună declarații fiscale online, să plătească taxe și să solicite acte, reducând semnificativ evaziunea și costurile administrative. Acest sistem a dus la o rată ridicată de conformare voluntară și la creșteri semnificative ale colectării fiscale.

Privatizarea unor firme de stat

Un alt pas important în eficientizarea finanțelor publice este privatizarea companiilor de stat cu performanțe slabe sau cu activitate redundantă. Aceasta poate duce la: – Creșterea eficienței și transparenței în administrarea acestor entități; – Generarea de venituri din vânzarea de acțiuni sau active; – Reducerea costurilor pentru bugetul public, eliminând subvențiile și cheltuielile cu managementul politic. Regiunea Europa Centrală și de Est a înregistrat succese în privatizarea companiilor de stat, precum Polonia sau Ungaria, unde privatizarea sectorului energetic și de telecomunicații a condus la creșterea eficienței și la venituri semnificative pentru buget. În Polonia, privatizarea majoră a companiilor de energie și transport a stimulat investițiile și a redus cheltuielile publice.

Trecerea de la managementul de partid la managementul corporatist

Reforma managementului companiilor de stat și a structurilor publice poate avea un impact semnificativ asupra eficienței economice. Înlocuirea managementului politic sau de partid cu modele corporatiste, bazate pe performanță, responsabilitate și transparență, poate: – Crește profitabilitatea și competitivitatea acestor entități; – Genera venituri suplimentare pentru buget; – Reduce riscul de corupție și de decizii politice nocive. În Norvegia, companiile de stat precum Statoil (acum Equinor) sunt gestionate după principii corporatiste, cu management profesionist și responsabilitate economică, ceea ce a permis obținerea unor rezultate financiare solide și contribuții importante la bugetul național.

Eficientizarea ANAF prin creșterea gradului de colectare și digitalizare

Unul dintre cele mai promițătoare instrumente pentru creșterea veniturilor fiscale este reformarea ANAF. Aceasta poate implica: – Implementarea unui sistem integrat, digital și automatizat, pentru monitorizarea și controlul fluxurilor fiscale; – Crearea unui sistem de alerta rapidă pentru comportamente suspecte; – Creșterea resurselor pentru verificări și sancțiuni; – Educație fiscală pentru contribuabili, pentru a reduce evaziunea și a crește conformarea voluntară. Finlanda a dezvoltat un sistem avansat de monitorizare fiscală digitală, bazat pe analiza datelor și inteligență artificială, care permite detectarea rapidă a fraudei fiscale și reducerea evaziunii. Acest sistem a crescut veniturile fiscale și a consolidat încrederea în sistem.

Beneficiile implementării soluțiilor alternative

Prin îmbunătățirea colectării și eficientizarea mecanismelor fiscale, statul poate obține venituri mai mari și mai stabile, fără a afecta negativ economia sau nivelul de trai. Reducerea poverii fiscale asupra companiilor și consumatorilor va favoriza investițiile, creșterea exporturilor și consolidarea poziției țării pe piețele internaționale. Digitalizarea și transparența vor diminua oportunitățile de fraudă și vor consolida încrederea în sistemul fiscal și în instituțiile statului. Trecerea la modele corporatiste și privatizarea anumitor entități vor impulsiona performanța și responsabilitatea în gestionarea resurselor publice. Creșterea TVA-ului nu este o soluție sustenabilă pentru finanțarea bugetului public, fiind însoțită de riscuri semnificative pentru economie și societate. În schimb, implementarea unor măsuri precum digitalizarea ANAF, îmbunătățirea colectării taxelor, privatizarea companiilor de stat și reformarea managementului public reprezintă soluții viabile și eficiente pentru creșterea veniturilor, asigurând în același timp stabilitate, competitivitate și echitate socială. Pentru a construi un sistem fiscal solid și durabil, este esențial ca autoritățile să adopte o viziune pe termen lung, bazată pe transparență, responsabilitate și inovație, înlocuind abordările tradiționale cu strategii moderne și adaptate la provocările globale. O strategie făcută de economiști și nu de politicieni pentru că ultimii ne-au dus în groapa bugetară în care suntem acum.

Miron Manega: Cele mai staliniste legi din 1990 încoace! (Declarație în Senatul României)

Data: 18 iunie 2025 by Redacția

În ședința de plen din 26 mai Senatul României a votat una dintre cele mai staliniste legi din 1990 încoace. De fapt, a fost încheierea unei triade legislative toxice, care a început cu Legea 217/2015 („Legea antilegionară”), continuată în 2018 cu Legea Vexler, și încununată, iată, cu proiectul legislativ L125/2025 „privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării și discursului instigator la ură”. Pentru cei care nu știu ce au votat – presupunând că aceștia există – reamintesc că Articolul 2 din „Legea Vexler” (pe care actualul proiect legislativ o completează), definește antisemitismul astfel: a) prin antisemitism se înțelege atât percepția referitoare la evrei exprimată ca ură împotriva acestora cât și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva evreilor, îndreptate împotriva evreilor sau ne-evreilor ori a proprietăților acestora, împotriva instituțiilor comunităților evreiești sau lăcașurilor lor de cult”. Ce caută cuvântul ură într-un text de lege? Cum o evaluezi, după ce criterii legislative, și cine o evaluează? Institutul Wiesel? Silviu Vexler?

Ura și iubirea sunt sentimente, nu concepte juridice. Justiția sancționează fapte, nu sentimente, gânduri sau vise.

De asemenea, prin „Legea Vexler”, completată cu proiectul L125/2025, poporul evreu este singurul popor din lume pe care nu ai voie să-l critici fără să riști închisoarea. Căci iată până unde se întinde „harta” conceptuală a antisemitismului în expunerea de motive a Legii Vexler” din 2018: „Potrivit Definiției de lucru a antisemitismului, adoptată de IHRA (Alianța Internațională pentru Comemorarea Holocaustului), unele exemple contemporane de antisemitism în viața publică, media, în școli, la locul de muncă și în sfera religioasă pot include, luând în considerare contextul general, dar fără a se limita la acestea: […] Utilizarea de simboluri sau imagini asociate cu antisemitismul clasic pentru a caracteriza statul Israel sau cetățenii acestuia (de exemplu, acuzații că evreii l-ar fi ucis pe Isus sau acuzarea acestora de comiterea de ucideri rituale)”. Nicio clipă nu se pune problema adevărului sau neadevărului acestor acuzații.

Deci nu ai voie să spui nici măcar „că evreii l-ar fi ucis pe Isus”. Dar cine l-a ucis?

Asistăm în plus și la o deturnare programatică a proprietății cuvintelor în limba română, în care semantica termenului „șovinism”, de exemplu (cuvânt aproape dispărut din circu-lație), a fost transferată cuvântului „naționalism”, iar cea a „extremismului” transferată „suveranismului”. Și nu e vorba doar de un transfer semantic, ci și de o grosolană falsificare a sensurilor. Căci întreb: străbunii noștri, atunci când se băteau cu turcii, tătarii, ungurii, polonezii etc., erau xenofobi? (și, apropo, „xenofob” înseamnă teamă de străini, nu ură față de străini!). Și mai întreb: dacă spun că Germania lui Hitler a realizat primul și cel mai modern sistem de autostrăzi, sau că a inițiat prima campanie anti-fumat și primele legi de conservare a mediului din lume, sau că a deschis producția primelor avioane cu reacție și a tehnologiei spațiale, înseamnă că sunt nazist sau fascist? Și dacă mai spun că Nicolae Ceaușescu a realizat lucruri excepționale, cum ar fi Canalul Dunăre-Marea Neagră sau Palatul Parlamentu-lui, în care ne desfășurăm activitatea, înseamnă că sunt comunist? Și dacă spun că Ana Pauker, Iosif și Liuba Chişinevschi, Teohari Georgescu, Alexandru Nicolschi, Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici etc. au fost torționari și criminali, înseamnă că sunt antisemit?

Și vreau să mai întreb ceva: ați citit cumva poezia lui Radu Gyr, „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”? Există vreun cuvânt – un singur cuvânt! – „antisemit” în această poezie a celui care a fondat Teatrul Evreiesc „Barașeum” din București, într-o perioadă când în toată Europa evreii erau prigoniți și duși în lagăre? Nu există. Și totuși, pentru această poezie, autorul a fost condamnat la moarte de regimul celor enumerați înainte. Nu suntem departe de acele vremuri care ne pândesc din viitor. Cât privește Mișcarea Legionară, e bine de știut că, până la Legea 217/2015, nu exista sursă de drept pentru a o condamna. Niciun legionar nu a făcut pușcărie pentru că era legionar, deoarece nu exista încadrare juridică. Ei au fost întemnițați în baza Art. 209 din vechiul Cod Penal („uneltire contra ordinii sociale”) sau pentru infracțiuni de drept comun.

Legea Vexler, completată cu L125/2025, este înspăimântătoare pentru orice om care dorește să trăiască într-o lume sau într-o țară democrată. Restricția dreptului la libera exprimare, generată de o ură patologică împotriva celor care nu sunt evrei, atinge un nivel pe care numai epoca stalinistă l-a cunoscut. E o impunere, cu forța, a excepționalității suferinței evreiești, dar și o discriminare cum nu s-a mai pomenit pe pământ, a ne-evreilor, izbucnită, probabil, dintr-un complex istoric, care și-a găsit debușeul într-o lege din România.

Cei care au votat această lege în cunoștință de cauză, sunt trădători. Iar cei care nu au știut ce votează, sunt iresponsabili.

Dumnezeu să aibă grijă de sufletele lor!

Senator Dumitru Manea (Miron Manega)

De la tradiția bunicilor la realitățile statului modern!

Data: 18 iunie 2025 by Petru Jipa

Acest titlu reflectă contrastul dintre filozofia tradițională a economisirii și intervențiile statului în gestionarea economiilor personale, permițând o explorare a valorilor și schimbărilor de pe parcursul vremii. Povestea bunicilor noștri reflectă o filozofie profundă despre economisire și pregătirea pentru viitor, care a fost transmisă din generație în generație. În vremurile anterioare, oamenii aveau o mentalitate mai conservatoare cu privire la finanțe. Bătrânețea era privită ca o perioadă plină de incertitudini, iar economisirea era văzută ca o formă de protecție împotriva acestor incertitudini, cum ar fi problemele de sănătate, costurile „ultimului drum” sau perioadele dificile. În prezent, legislația care afectează economiile individuale poate părea contradictorie față de învățăturile bunicilor noștri. Atunci când statul intervine în sistemele de pensii sau în modul în care sunt gestionate economiile individuale, pot apărea mai multe motive care ne pun pe gânduri. Multe țări au un sistem de pensii publice care depinde de contribuțiile populației active. Dacă banii agonisiți de indivizi pot fi folosiți de stat pentru a susține acest sistem, este o modalitate de a asigura sustenabilitatea pe termen lung. Legile care permit statului să aibă acces la economiile populației pot fi privite ca o formă de redistribuire a resurselor. Astfel, în vremuri de criză, statul poate interveni pentru a oferi ajutoare sociale celor care au nevoie, dar care nu au reușit să economisească suficient. Într-o lume în continuă schimbare, riscurile financiare sunt mai prezente ca niciodată. Poate că statul consideră că este mai bine ca aceste economii să fie gestionate printr-un sistem controlat, pentru a reduce riscurile de insolvabilitate personală sau de pierdere a economiilor. Societatea contemporană se confruntă cu o cultură a consumului rapid. În acest context, mulți oameni preferă să cheltuie banii decât să îi economisească. Acest comportament poate duce la politici care caută să prevină acumularea individuală a bogăției în detrimentul binele comun. Să ne gândim la aceste schimbări în contextul evoluției societății. Oamenii din generațiile mai vechi, ca bunicii noștri, aveau o viziune diferită asupra banilor și a economiilor, influențată de experiențele lor de viață. Astăzi, această viziune se află în fața unor provocări și adaptări la realitățile moderne, ceea ce poate genera confuzie și nemulțumire.

De ce am scris toate acestea? Văd foarte multe articole scrise prin Europa care vorbesc despre ce urmează în Europa. Sau poate, de când a apărut marea „doamnă” Christine Odette Lagarde, președintele Băncii Europene să spună: „Bătrânii trăiesc prea mult și este un risc pentru economia globală”. Ceva de genul: ai cotizat la pensie, acum este timpul să lași banii și să te duci. Dar parcă mai plastic se exprimă câțiva tineri dintr-un partid politic din România: „Să nu ai nimic și vei fii fericit”. Christine Lagarde a adus în discuție un subiect delicat, abordând provocările pe care îmbătrânirea populației le poate crea pentru economia globală, dânsa și domnia sa, o „tinerică”. Argumentele dânsei nu le cunosc, dar poate a spus ceva care noi nu înțelegem. O populație îmbătrânită înseamnă mai mulți pensionari și mai puțini muncitori activi, ceea ce poate duce la scăderea productivității economice și la presiuni asupra sistemelor de pensii. Sau poate creșterea numărului de persoane în vârstă poate duce la un lucru major: costurile mai ridicate pentru servicii medicale și îngrijire. Acest lucru poate pune o povară financiară pe bugetele guvernamentale și pe contribuabili. Dar de ce să nu spunem: o angajare mai scăzută a persoanelor în vârstă ar putea duce la o stagnare a inovației, deoarece tinerii aduc adesea perspective proaspete și soluții inventive. Pe de altă parte, bătrânii pot aduce și beneficii economice. Persoanele în vârstă au adesea cunoștințe și experiențe valoroase care pot fi folosite în educație, contribuind la dezvoltarea tinerelor generații. O populație de vârstnici activi și sănătoși poate contribui semnificativ la economie prin consum. Aceștia au nevoi și preferințe distincte care pot genera noi oportunități de afaceri. Multe persoane în vârstă pot contribui la comunitățile lor prin activități de voluntariat, ceea ce poate îmbunătăți coeziunea socială și poate reduce costurile guvernamentale pentru servicii sociale. Este un subiect delicat, iar soluțiile pot include politici de îmbătrânire activă, facilitarea integrării vârstnicilor în forța de muncă și promovarea sănătății publice pentru a maximiza contribuțiile acestora la economie.

Ce părere avem noi despre acest subiect? Crezi că există soluții viabile pentru a aborda provocările ridicate de îmbătrânirea populației? Mă gândeam la magazinele de vise și tendințele vestimentare, precum fustițele la bărbați care reflectă o schimbare a normelor culturale și sociale. Aceste schimbări pot părea superficiale, dar ele indică o dorință de exprimare individuală și diversitate. Însă, faptul că tinerii se concentrează pe aceste aspecte poate părea că îi distrage de la responsabilitățile și angajamentele lor. Dar să fie pace și să sperăm că acest guvern „mondial” al Europei nu umblă la rezervele noastre muncite.

Un nou pas (legislativ) întru Sfânta Dictatură…

Data: 18 iunie 2025 by Diana Maria Brăgaru

Să ne aducem aminte ce scria Părintele Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii”. Da. Evreul Nicolae Steinhardt, care a refuzat să depună mărturie mincinoasă împotriva prietenilor lui, unii fiind simpatizanți legionari sau chiar legionari. Steinhardt se întorsese acasă după ce i se propusese să trădeze. A răspuns comuniștilor ca se gândește. Tatăl lui, bătrânul evreu Oscar Steinhardt, inginer de meserie, atunci în vârstă de 82 de ani, l-a luat în șuturi: <<„Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării”. Vine dimineața zilei de luni. Valiza e pregătită, lângă ușă. Bătrânul, „în pijama, mititel, grăsun, voios, e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci: „Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba așa, n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.”>>

Legea lui Vexler, repet, nu e pentru combaterea anti-semitismului.

E primul pas legislativ luat întru Sfânta Dictatură a lui Șpăgușor. … Să ne ferească Dumnezeu de mințile odihnite! Aștept cu nerăbdare sa rescrie ăștia și Sfânta Scriptură. Sunt prea multe lucruri incorecte politic acolo. Si ce distracție va fi pe capul lor dacă o vor face! Ce li se va întâmpla, Dumnezeu cu mila. Că El nu rămâne niciodată dator. Nu îmi plac apelativele discriminatorii. Nu mi-au plăcut niciodată. Dar mai mult decât îmi displac apelativele jignitoare privitoare la etnie, îmi displac trădători, cioflingarii, japițele. România a plătit pentru crime pe care nu le-a comis. Le comisese Miklós Horthy. Pe de altă parte, marele propagandist și agitator Leonid Tisminețki, tatăl marelui „luptător anticomunist”, acum progresist de frunte, îi lua apărarea Anei Pauker. Și ce fel de întâmplă lucrurile…

Dumnezeu a ales o evreică să îi poarte copilul. Dar din același neam a fost și Ana Pauker. Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, s-a născut și a trăit ca evreu. Același neam însă l-a dat pe Iuda. A dat Sfinții Apostoli. Primii sfinți. Și pe Marx. Și pe George Lukacs. Și pe Soroș. Dar a dat și un Nicolae Steinhardt… Ca apoi să dea un Tismăneanu și un Vexler. Și e foarte posibil ca același neam să dea lumii un nou monah de la Rohia. În devenire, nu contează numai sângele din care te tragi. Contează poate cel mai mult, alegerile personale!

P.S.: Niciunui om politic, niciunui ales, niciunui om din aparatul de stat nu ar trebui să i se permită să aibă doua cetățenii. Au depus un jurământ României. Nu poți fi slugă la doi stăpâni. Domnul Vexler ar trebui să aleagă dacă dorește sa fie cetățean israelian sau român. Așa cum Germania nu a permis cetățenilor săi să mai aibă o naționalitate până în 2024, așa cum Olanda nu permite decât dacă e vorba despre o căsătorie mixtă, așa cum Japonia sau Arabia Saudită nu acceptă. Așa ar trebui să procedam și noi.

Numărul 729

Data: 18 iunie 2025 by Administrator

Descarcă PDF