Discursul şi comportamentul public al liderilor minorităţii „majoritare” maghiare

Vom prezenta câteva aspecte ale discursului şi comportamentului public al unor lideri ai “minorităţii majoritare” din judeţele Covasna şi Harghita faţă de alteritate, în primul rând faţă de concetăţenii de naţionalitate română. Precizăm, de la început, că acest discurs este diferenţiat, în funcţie de structura etnică a populaţiei din localităţile zonei: într-un fel în localităţile monoetnice româneşti, situate în cele două bazine – al Topliţei şi al Întorsurii Buzăului; în altfel în localităţile etnic mixte, în care ponderea populaţiei de etnie română şi maghiară este relativ echilibrată; şi în altfel în localităţile locuite majoritar de populaţie maghiară şi în care sunt comunităţi mici de români (de regulă sub 100 de persoane).

Din discursul public al unor lideri  maghiari:

1. Programe politice. În nici un program politic al UDMR, referitor la cele două judeţe, nu sunt prevederi referitoare la românii din zonă şi la convieţuirea cu aceştia..

2. Documente adoptate la Forumurile civice, de exemplu Charta autodeterminării Transilvaniei, adoptată la Forumul civic de la Cernat la 10 mai 1997, din care cităm “…Din anul 1918, poporul maghiar-secui din Transilvania, care numără 2 milioane de oameni, nu poate exercita drepturi care se cuvin unor popoare întemeietoare de stat. Maghiarii, germanii, slavii şi ţiganii sunt expuşi unei puternice asimilări forţate ori sunt nevoiţi să emigreze în masă. În perioada care a trecut din decembrie 1989, această situaţie nu s-a schimbat. Dimpotrivă, din mai multe puncte de vedere ea s-a înrăutăţit. Politica românească, tradiţional xenofobă, antiminoritară şi agresivă, menţinând şi folosind structurile de stat ale lui Ceauşescu împiedică exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului…În România s-au schimbat ideologii, regimuri, guverne, dar au rămas neschimbate xenofobia, politica de omogenizare, asimilarea forţată, ca teorie şi practică politică dominantă” (Cobianu-Băcanu, 2000).

3. În alte documente oficiale sau oficioase, de exemplu Documentul pirat prezentat în mapele participanţilor la Adunarea Regiunilor Europei, din 4 iunie 1998, prin care se cere autonomie pentru Ţara Secuilor, se spune, printre altele: “Am dori să avem la nivel regional autonomie teritorială pentru regiunea noastră, adică Ţara Secuilor, împreună cu judeţele Covasna şi Mureş, care au fost de asemenea,  membre ale fostei regiuni autonome a Ţării Secuilor”(Cobianu-Băcanu, 2000).

4. Reuniuni culturale şi ştiinţifice, de exemplu Székelyföld (Pământul Secuiesc), simpozion cu participare internaţională ce s-a desfăşurat la Băile Tuşnad în vara anului 2000, unde atât în  cadrul dezbaterilor cât şi al documentelor elaborate, problematica românilor din “secuime” a lipsit.

5. Studii şi lucrări de specialitate şi de popularizare.

De altfel, majoritatea  lucrărilor monografice, albumelor, studiilor şi articolelor maghiare referitoare la judeţele Covasna şi Harghita prezintă lucrurile ca şi cum istoria acestor locuri începe cu secuii şi este numai istoria acestora, tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, minimalizat sau deformat. Prezentăm doar două exemple:

a) Omisiunile monografiilor maghiare despre  judeţul Covasna

Cu sprijinul autoguvernării judeţului Vesprem din Ungaria, în 1997 a apărut lucrarea monografică “Megyenk Kovaszna-Haromszeki tudnivalok (Judeţul nostru Covasna. Informaţii despre Trei Scaune). Referindu-se la conţinutul ei, eruditul universitar clujean, prof. univ.dr. Dumitru Protase, face următoarele precizări: “ Totul este prezentat de parcă judeţul nu ar fi în România, ci o zonă separată; Necontenit se susţine că, şi în perioada interbelică şi după aceea, a avut loc românizarea forţată. Deci, iată premisa acţiunilor după “cotitura” (aşa e numită în lucrare!) din 1989; Tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, deformat, iar partea de preistorie şi istorie dacică, romană şi românească se trece sub tăcere; Lucrare tendenţioasă, incompletă, superficială, cu vădită tentă antiromânească”.

Aceleaşi concluzii se desprind şi din recenzia făcută lucrării de către cunoscutul arhivist clujean Vasile Lechinţan: “Lucrarea este întocmită de pe poziţiile propagandei maghiare, pe următoarele direcţii: ideea autonomiei secuieşti; rolul “nefast” al statului român, atât în perioada interbelică (1919-1940), cât şi în perioada “socialistă”, dar şi după 1989, în dezvoltarea zonei; minimalizarea rolului şi prezenţei românilor în istoria judeţului; omisiunea totală asupra rolului negativ pe care secuii (respectiv conducătorii lor) l-au avut în anumite momente şi epoci istorice (maghiarizarea şi asuprirea românilor şi saşilor, distrugerea satelor româneşti şi săseşti din calea lor la 1848-1849, atacurile armate asupra românilor din 1919 şi 1940-194, etc); ideea autonomiei cultural-spirituale secuieşti etc.”

Prezentând şi alte puncte de vedere despre “obiectivitatea” informaţiilor referitoare la românii din zonă, precizăm că nu este prima apariţie editorială de acest gen, după decembrie 1989, în care se eludează, se minimalizează sau se denaturează adevărul referitor la rolul şi prezenţa românilor din istoria judeţului Covasna.

Astfel, în monografia oraşului Covasna (apărută cu titlul KOVASZNA), în 1995, în trei limbi – maghiară, română şi germană – lucrare întocmită de dr. Benko Gyula şi Fabian Erno, cu un cuvânt înainte de Malnasi Laszlo Levente, primarul localităţii, la pagina 70 se apreciază că “cercetarea nu şi-a spus ultimul cuvânt referitor la originea cetăţii din apropierea localităţii”, cu toate că lucrările de specialitate, de largă circulaţie şi incontestabilă reputaţie, precizează că aceasta este o cetate dacică. La pagina 72 din aceeaşi lucrare, se face afirmaţia că “populaţia românească convieţuieşte cu majoritatea maghiară (71%), se presupune, din sec. al XVIII-lea, şi majoritatea ei provine din zona Vrancei”, deşi, cu o pagină mai înainte, sunt menţionate printre cele mai vechi familii de viţă nobilă ale aşezării, numele Vajna, Kozma, Albu.

Albumul oraşului Târgu Secuiesc, tipărit din ordinul primăriei, în anul 1997, nu aminteşte nimic despre vechea comunitate a negustorilor români din oraş. Prezentarea bisericilor romano-catolică şi a celei reformate  nu este continuată, aşa cum ar fi fost firesc, de cea a bisericii ortodoxe din oraş, constituită în anul 1754.

Incursiunea în istoria judeţului, ce însoţeşte Catalogul de prezentare a unor societăţi comerciale din judeţul Covasna, tipărit în 1995, nu aminteşte nimic despre prezenţa românilor din zonă. Frumoasele ilustraţii reprezentând monumente istorice locale nu cuprind nici una din bisericile ortodoxe din lemn din Chichiş, Zăbala, Păpăuţi, Belin, Poian, Zagon sau de piatră din Căpeni, Bixad, Breţcu, Covasna, Valea Mare, Întorsura Buzăului etc.

În scurta prezentare istorică a municipiului Sfântu Gheorghe, din cuprinsul hărţii municipiului, tipărită la TOPOGRAF Odorheiu Secuiesc, în 1997, ceasul istoriei este oprit “întâmplător” la începutul acestui secol. Ceea ce s-a întâmplat în viaţa oraşului reşedinţă de judeţ, în ultimii 80 de ani, este redat într-o singură propoziţie.

Reeditarea cunoscutelor lucrări monografice, scrise la sfârşitul secolului trecut de Orban Balasz şi alţi autori secui, în atmosfera euforică a sărbătoririi “mileniului”, s-a făcut fără menţionarea (conform uzanţelor consacrate) rezultatelor cercetărilor întreprinse în perioada de la editarea şi reeditarea lor.

b) Un exemplu îl reprezintă  în acest sens  volumul Harghita cu 250 de hărţi şi 135 de imagini, editat în 1997 de către Consiliul Judeţean Harghita. În buna tradiţie a lucrărilor lui Orban Balasz, lucrarea prezintă o multitudine de informaţii istorice, demografice, economice, culturale, sociale despre “Ţara Secuilor”, dar aproape nimic despre români. Cele 135 de superbe imagini color nu redau nici o biserică sau monument românesc, din localităţile româneşti fiind prezentate doar imagini generale sau peisaje din zonele înconjurătoare. Cât de “integrată” este istoria locală în cea naţională rezultă din capitolul referitor la municipiul Odorheiu Secuiesc, din care aflăm că perioada interbelică a fost pentru urbea amintită “o letargie ce a durat nu mai puţin de două decenii”, în timp ce anii 1940-1944 au însemnat “un nou avânt plin de speranţe, curmat de cel de al doilea război mondial”, iar dezvoltarea din perioada 1968-1989  a fost “ în mare măsură o speranţă înşelătoare” (Consiliul Judeţean Harghita, 1997).

Din  perspectivă geopolitică, respectiv a reprezentării colective asupra spaţiului, lucrarea urmăreşte fixarea în conştiinţa publică a “hărţii mentale” a Ţinutului Secuiesc. (Bădescu, I.; Mihăilescu, I.; Sava, N.I, 2003). În contradicţie flagrantă cu adevărul istoric, acest mod de prezentare, atât  din punct de vedere etnoistoric, cât şi etnoreligios, etnodemografic şi entopolitic, conduce la concluzia că teritoriul  judeţului Harghita, aparţine doar secuilor (maghiarilor) şi nici într-un caz şi românilor venetici.

6. Instituţii şi ONG-uri cu denumiri zonale, dar cu activitate etnică maghiară. De exemplu Institutul Cultural Judeţean Harghita (cel din Covasna este în curs de formare), Institutul Naţional pentru Dezvoltarea Ţării Secuilor, bibliotecile judeţene, casele municipale şi orăşeneşti de cultură, muzeele locale sunt instituţii finanţate de la bugetele celor două judeţe, dar deservesc exclusiv sau prioritar doar populaţia de etnie maghiară. Asistăm la excluderea românilor din mediu de afaceri, prin  înfiinţarea Asociaţiei Întreprinderilor Mici şi Mijlocii din judeţul Covasna-ASIMCOV, cuprinzând numai întreprinzători de etnie maghiară şi constituirea de asociaţii profesionale pe criterii etnice (exemplu Asociaţia Inginerilor şi Tehnicienilor Maghiari, Asociaţia Economiştilor Maghiari)

Poziţia unor lideri locali ai UDMR faţă de interesele, aspiraţiile şi valorile populaţiei de etnie română din judeţele Covasna şi Harghita:

– neacceptarea în stema celor două judeţe şi în cele ale localităţilor cu populaţie etnic mixtă a unor simboluri heraldice, altele decât cele secuieşti, respectiv includerea în configuraţia noilor steme a oricărui element simbolic reprezentativ pentru comunităţile şi cultura românească;

– refuzul de a elibera autorizaţii pentru ridicarea unor troiţe în locul bisericilor dărmate în toamna anului 1940 ( Ditrău) – timp în care aproape în fiecare localitate s-au ridicat monumente, plăci comemorative (cu texte numai în limba maghiară), troiţe şi alte însemne care marchează împlinirea a 1000 de ani de statalitate maghiară şi 1100 de la aşezarea ungurilor în Ardeal );

– indiferenţa autorităţilor locale faţă de bisericile, cimitirele şi monumentele româneşti din majoritatea localităţilor cu populaţie majoritar maghiară;

Toate aceste aspecte sporesc  insatisfacţiile, dezamăgirile, lipsa de orizont pentru condiţia şi viitorul românilor într-o zonă în care monoculturalitatea maghiară se impune tot mai mult. Absorbită într-o asemenea enclavă, populaţia de naţionalitate română este condamnată la un proces de asimilare foarte rapid.

Există obstacole în comunicarea interculturală, cauzate de utilizarea unor coduri semantice diferite. Astfel se poate aprecia că în ciuda încercărilor unor organizaţii reprezentative ale celor două comunităţi, dialogul interetnic este modest, adeseori fiind mediat de la “centru”.

Practica condiţionării ocupării posturilor din administraţia publică (practică generalizată şi la societăţi comerciale) de cunoaşterea limbii maghiare sau condiţionarea stabilirii românilor în “Ţinutul Secuiesc” de cunoaşterea limbii maghiare (Kolumban Gabor) împiedică accederea tinerilor şi intelectualilor români la posturi de specialitate, amplificându-se, astfel, golul lăsat de exodul masiv al specialiştilor de naţionalitate română de după decembrie 1989. Pe acest fond sporesc insatisfacţiile, dezamăgirile şi lipsa de orizont a populaţiei româneşti privind condiţia şi destinul ei  într-o zonă în care fortificaţia numită monoculturalitatea maghiară se impune tot mai mult.

Conceptul de “multiculturalitate”, concept confuz, practicat de maghiari ca separaţie culturală; neutralitatea, atunci când există, este puternic descurajată şi extrem de dificilă, neutrii riscând expulzarea din grup dacă nu se conformează naţionalismului taberei lor (Mungiu-Pippidi, 1999).

Între cele două comunităţi, română şi maghiară, se duce o luptă simbolică pentru ancorarea într-un trecut cât mai prestigios. Viaţa culturală a celor două comunităţi se desfăşoară într-un paralelism conflictual, simţind fiecare o ameninţare din partea celuilalt. Din drept la diferenţă, multiculturalismul devine drept la indiferenţă (Vintilă Mihăilescu). Vorbim de convieţuire, dar de fapt, am trăit şi trăim – în Covasna şi Harghita – unii lângă alţii fără să convieţuim – trăim paralel, folosind, fiecare separat, acelaşi spaţiu.

Se poate observa o anumită duplicitate în comportamentul unor lideri UDMR: faţă de autorităţile centrale se practică un discurs european, modern, iar pe plan local sunt adoptate decizii care îngrădesc afirmarea alterităţii, îndeosebi a culturii româneşti. Un aspect specific al comunicării lingvistice din judeţele Covasna şi Harghita îl reprezintă comportamentul majorităţii maghiarilor faţă de cei care nu cunosc limba maghiară. Atât în spaţiul public, cât şi în cel privat, tendinţa generală este cea a desfăşurării conversaţiilor în limba maghiară, fără a se ţine cont de prezenţa unor persoane care nu sunt vorbitori de limbă maghiară. În cele mai multe cazuri, discuţiile se desfăşoară “spontan”, dar există şi multe situaţii în care acestea au o tendenţionalitate evidentă. Românii şi alţi cetăţeni din afara zonei rămân surprinşi de faptul că în unităţile comerciale, în instituţii şi societăţi publice, lucrătorii şi funcţionarii li se adresează în limba maghiară, şi doar în maghiară, nu şi în română. Această practică, generalizată în toate localităţile cu populaţie numeric majoritară maghiară este relevantă pentru modul specific de raportare la alteritate şi faţă de sensibilităţile populaţiei româneşti din zonă şi din întreaga ţară.

Majoritatea liderilor etniei maghiare au obsesii, precum: “forţele de ocupaţie”, “schimbarea compoziţiei etnice”, “naţionalimul extremist” (referitor la români). Ei lansează şi întreţin câteva clişee care structurează anumite comportamente, creând o aroganţă, mândrie şi infatuare puţin propice unui dialog firesc. Cel mai frecvent clişeu este cel al superiorităţii maghiare. Din această pretinsă superioritate derivă o serie de aprecieri negative la adresa românilor. Din complexul de superioritate derivă datoria de a civiliza şi culturaliza pe locuitorii din preajma lor… Datoria civilizatoare reclamă drepturi teritoriale, justificate istoric… Visul Ungariei Mari este inoculat oricărui maghiar din primii ani de şcoală. Aceste stereotipuri cu caracter general maghiar sunt însoţite de o serie de clişee mentale specifice secuilor: “secuii au fost primii veniţi aici”; “superioritatea  instituţiilor secuieşti în comparaţie cu cele româneşti” (Bruno, 1999).

Pentru naţionalismul lor pragmatic, de multe ori cu accente de intoleranţă faţă de alteritate, intelectualii maghiari din judeţele Covasna şi Harghita, primesc consistente recompense, morale şi materiale – premii diverse, titluri academice şi de cetăţean de onoare, burse, excursii şi alte însemne de respect şi recunoştinţă din partea comunităţii maghiare. În acelaşi timp, intelectualii români, mult mai puţini şi mai slab organizaţi, pentru aceeaşi activitate pe tărâm naţional, sunt etichetaţi ca “naţionalişti”, cu toate consecinţele “tratamentului” ce decurge din această “ingrată” postură.

Strategia identitară ofensivă şi chiar agresivă promovată de UDMR, prin izolare şi excludere, riscă să transforme minoritatea maghiară din zonă dintr-o “minoritate inclusă”, într-o “minoritate exclusă”. Enclava etno-teritorială pe cale de a se realiza în Covasna şi Harghita (favorizată şi de prevederile legii administraţiei publice şi autonomiei locale şi a legii statutului maghiarilor care trăiesc în afara Ungariei, adoptată de către Parlamentul maghiar) este contrafaţa sistemului etno-totalitar, care se naşte spontan din condiţia de minoritate exclusă, respectiv minoritate etnocratică.

Românii din judeţele Covasna şi Harghita nu dispun de cadrul legal, instituţional şi logistic pentru a contracara prin forţe proprii efectele politicii etnocentriste şi exclusiviste ale administraţiei locale aflată sub administraţia perpetuă a UDMR.

Lipsa unui sistem eficient de protecţie a identităţii etnice a românilor din comunităţile reduse numeric, împreună cu existenţa unui climat de convieţuire interetnică refractar la prezenţa alterităţii, a determinat perpetuarea şi accentuarea sentimentelor de frustrare şi marginalizare a românilor din foarte multe localităţi din judeţele Covasna şi Harghita.

Capacitatea liderilor populaţiei maghiare de a gestiona situaţiile specifice din fiecare perioadă istorică: elaborarea şi implementarea teoriei transilvanismului, din perioada interbelică a sec. XX ; “virajul” spre stânga, după 1945, a principalilor lideri maghiari din Transilvania; metamorfoza accelerată după 1989 a comuniştilor în “democraţi” – parteneri credibili ai forţelor politice democratice; găsirea unor concepte, instituţii şi structuri adecvate pentru realizarea propriilor deziderate, fără a ţine cont de interesele şi “sensibilităţile” majorităţii româneşti.

Realităţile politice postdecembriste din Covasna şi Harghita ne arată că instituţiile generatoare de identitate, respectiv principalii agenţi de socializare (biserica, şcoala, mass-media, muzeele, teatrele) nu trebuie să depindă de subvenţiile acordate de Consiliile locale conduse permanent de consilierii UDMR. Condiţia relaţiei interetnice, ca fundament al convieţuirii multietnice în Ardeal, se referă la “condamnarea” tuturor celor care locuiesc în Transilvania, din totdeauna sau de mai multe veacuri, de a sta sub semnul raporturilor şi al convieţuirii multietnice şi mai mult decât atât, de a trăi sub semnul relaţiei interetnice. (Bucur, 2002)

Modelul de coabitare etnică promovat de liderii UDMR în judeţele Covasna şi Harghita este un model etnocentrist, caracterizat prin opţiunea pentru o separare clară a habitării etnice şi o atitudine de respingere şi refuz faţă de valorile şi instituţiile româneşti.

Putem concluziona că nu prezenţa românilor în zonă generează cele mai acerbe conflicte, deoarece în acest caz se activează în inconştientul mentalului ambelor comunităţi mecanismul concurenţei etnice ce stimulează dimensiunea pozitivă a oricărui conflict de existenţă (creşterea cantitativă şi calitativă a argumentelor identitare, amplificarea şi individualizarea manifestărilor identităţii etc.), ci absenţa acestora din localităţi dimensionează negativ conflictul prin activarea mecanismului asimilării (în lipsa adversarului etnic comunitatea doar se conservă, nu se şi dezvoltă social).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*