„De ce nu se mai duc actorii şi scriitorii în mijlocul poporului?”

– interviu cu actorul şi regizorul Boris Bechet –

Boris Bechet s-a născut la 7 februarie 1953, în satul Vadu-Leca, raionul Telenești. A studiat la Institutul de Arte din Chișinău în 1971-1975. În anii 1977-1985, a jucat pe scena Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Bălți, apoi a trecut la Chișinau, la Teatrul poetic (azi Teatrul “Alexei Mateevici”). Actor de mare forță dramatică, Boris Bechet a debutat la studioul “Moldova-film” în anul 1983. S-a manifestat în filme regizate de Vasile Pascaru, Nicolae Ghibu, Boris Conunov, Valeriu Gagiu, în care a jucat roluri principale, dar și roluri secundare. Un personaj de forță rămâne a fi Strătan din filmul lui Valeriu Gagiu “Corbii prada n-o împart”. În prezent este unul dintre fondatorii studioului independent “Media SDB”. A jucat în filmele precum: „Găsește potcoava fericirii” (Ştefan), 1983, „Miorița” (Ungurean), 1987, „Cursa” (părintele Vladimir), 1988, „Troița” (Nicanor), 1991. În anul 1991, devine artist emerit.

– Dragă Boris Bechet, ai avut un succes fulminant în rolul principal din filmul „Troiţa”, scenariu Dumitru Matcovschi, regie Victor Bucătaru. După asta te-ai produs în „Găoacea” lui Loteanu. Era prin 1995, dacă nu mă înşel.

– Te înşeli un pic. Era mult mai devreme, era pe vremea rublelor sovietice. Loteanu a filmat pe cont propriu şi împrumutase de la bancă jumătate de milion de ruble.

– Şi cum a achitat banii?

– A venit marea devalorizare. Moldova primea vagoane de maculatură. Loteanu a restituit vreo 6000 de cupoane.

– „Găoacea” a apărut pe ecrane?

– Ştiu că Loteanu a reuşit să vândă acest film în Canada, America Latină, China şi în alte ţări.

– Cum se comporta Loteanu pe platoul de filmare?

– Mai întâi de toate, filmul pentru Loteanu se compunea din imagine şi gând, cum ar fi o poezie. El era atât de meticulos în toate şi le cerea membrilor echipei să atingă perfecţiunea. Nu avea încredere nici în cei mai buni operatori. La ultimul film el a fost şi cameraman.

– Uneori, am impresia că eşti un nostalgic, dar şi un persiflator.

– Să ne amintim cu nostalgie cum vara teatrele noastre cutreierau satele, prezentând sute de spectacole. Poate că mai este pe la minister o brumă de bani, dar nu sunt gestionaţi cu cap.  De ce nu se mai duc scriitorii în popor? La marile sărbători, toţi scriitorii, pictorii, actorii de aici şi din România se adună în Grădina Publică, se laudă unii pe alţii şi pleacă la banchet. Pe maidanul acesta nu ascultă nimeni, toţi vin să arate cât de talentaţi sunt. De ce n-ar merge ei în nişte şcoli? Efectul ar fi de o mie de ori mai mare. Eu înţeleg că ginta actoricească îşi înalţă monumente în faţa publicului şi dacă cineva nu-i ia în seamă, se supără. Ei se dau drept oracole, li se pare că spun nişte adevăruri fundamentale şi au prostul obicei să-i sfătuiască, să-i înveţe pe alţii cum să joace şi cum să trăiască. Bernard Shaw a spus foarte plastic: „ Cine poate – face, cine nu – îi învaţă pe alţii”. Nu-mi place când unii artişti, aşa-zisele personalităţi, că acum la noi toţi sunt VIP-uri, persoane foarte importante sunt multe, iar persoane talentate mai puţine, nu le ajungi la nas nici cu prăjina. Să-i vezi numai cum debitează, îţi vine să-ţi pui mâinile în cap şi te întrebi: „Omul acesta a mai citit vreo carte în afară de „Abecedar”, „Pupăza din tei” şi „Inima lui Danco”? Eu, după cinci minute de joc în scenă, pot spune care actor a mai citit câte ceva sau care a rămas la „Abecedar”. Un omulean de la noi din Vadul-Leca zicea: „Uite, de prost ce este, se împiedică pe drum drept”.

– Uite că e momentul potrivit să facem o călătorie imaginară şi prin edenurile copilăriei tale…

După câte şotii a făcut şi a scris Ion Creangă, mai că nu m-aş aventura să-ţi povestesc ceva despre acest miracol. Dar ca să nu creadă lumea că sunt mut, ascultă-mă. La noi în sat era unul Izea, mecanic de cinema, care ne permitea să privim filmele nu numai pe bani, ci şi pe o bucată de caş sau o şapcă de ouă. Şi ne aşezam şi noi pe lângă flăcăi. Aceştia se mai giugiuleau cu câte o fată, iar fetele, ca fetele, se sinchiseau de prezenţa noastră. Şi după asta urma cunoscuta frază: „Măi, alde mucea, şagom marş în cabina lui Izea!” Ascultam. Şi când vreunul ne trimetea după pere mălăieţe, noi tot din grădina lui le furam. Şi asta nu se ierta. Am avut nişte relaţii deosebite cu bunelul. Mama avea năravul să mă lase în stăpânirea lui peste zi. Zicându-i: „Vezi, tată, să te uiţi după Borică, fincă eu mă duc la lucru”. Da bunelul de colo: „Nu mă uit nici cu dosul…”. Numai ieşea mama din ogradă şi bunelul mă lua în braţe, mă hrănea cu ce era mai bun şi mai apoi mă purta prin grădină. Şi asta se repeta zi de zi. Când făceam vreo dănănaie, tot la bunelul îmi căutam apărarea. Mă ascundeam în spatele lui şi tremuram ca varga. Şi mama se repezea ca o vulturiţă să-şi potolească nervii şi amarul. Bunelul îi zicea că de mai face un pas o croieşte cu noduroasa-i cârjă. Şi a croit-o.  Lasă că-mi vii tu acasă, băieţel, mă ameninţa mama. Eu rămâneam peste noapte la bunelul. Până în seara următoare, mamei îi trecea necazul. Şi eu cădeam la pieptul ei, rugând-o să mă ierte…

– La Vadul-Leca mai aveţi actori?

– O avem pe Nina Vodă Mocreac. O mare actriţă. Nu mă tem să zic, e chiar de talie mondială. Mai este la „Eugene Ionesco” un tânăr foarte talentat, Veaceslav Sandriş. Dintre actorii tineri, la ora actuală, el este cel mai bun.

– Satul vostru are primărie şi biserică?

– Primărie nu avem şi nici nu ne trebuie. Dar biserică avem. Pe vremea sovieticilor a fost închisă. Prin anii ’90 s-a redeschis, au pus oamenii mână de la mână şi au reparat-o. Avem şi un preot foarte vrednic.

– Mai ai pe cineva în sat?

– Am un frate. Mă mai duc pe acasă. Dar dacă nu-s părinţii, nici nu-ţi prea vine a te duce.

– Când e hramul la Vadul-Leca?

– Pe timpul sovieticilor era toamna. Era o femeie preşedintă a sovietului sătesc, foarte înţeleaptă şi, ca să nu bată la ochi şi copiii să mai vină din străinătăţi pe acasă, ea a numit hramul pe 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru, ceea ce coincidea cu aşa-zisul praznic de octeabrski. Acum, când au sfinţit biserica, s-a constatat că hramul adevărat e la 6 mai, de Sf. Gheorghe. Pentru mine hramul rămâne cel de la Sf. Dumitru, nu mă pot deprinde cu cel nou.

– Aţi putea să serbaţi de două ori.

– S-ar putea. Doar Crăciunul îl serbăm de două ori.

– Ştiu că eşti un inveterat colecţionar şi povestitor de bancuri. Ai vreunul nou-nouţ?

– Nu am pentru moment nici un banc proaspăt. Cred că ar trebui interzise emisiunile de satiră şi umor şi puse pe post şedinţele Parlamentului. Poţi să râzi până la lacrimi. Sunt foarte mulţi în Parlamentul acesta care au tupeul să propună nişte inepţii şi să înjure ca la gura cortului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*