Mihaela Gaicu are har nu doar de actriță, ci și de creatoare de literatură

Mihaela Gaicu este o tânără actriță pe care am cunoscut-o la Slatina în mai 2012 când, împreună cu publicistul și poetul George Stanca, am fost prezent la câteva manifestări culturale memorabile, între care și vizionarea unui savuros spectacol de teatru jucat în sala Centrului Cultural „Eugen Ionescu”: piesa “Măgura” după romanul ”Lumea satului” de George Smarandache, avându-i în distribuție pe Caludiu Blonț, Mihaela Gaicu și o minunată trupă de actori amatori slătineni pregătiți de către Claudiu Bleonţ și soția lui, Andra Negulescu, regizoarea spectacolului.

Impresionat de talentul tinerei actrițe care a reușit să transmită publicului emoțiile, vibrațiile, incoența, deruta, îndoielile și năzuințele unei adolescente a  satului românesc contemporan în care tradiționalul este invadat de citatdin, de emanciparea artificială, am invitat-o la sfârșitul lunii iulie a acestui an, cu prilejul Zilei Imnului Național, să evolueze alături de mine, de Andrei Păunescu, Mihai Napu și alți artiști, într-un prim spectacol de muzică și poezie al cenaclului ”Rezonanțe Românești” pe care îl înființasem în primăvară. Mihaela Gaicu mi-a fost co-prezentatoare și, împreună, am susținut program liric prin poezii pentru țară, recitate între minunatele și mișcătoarele minirecitaluri ale urmașilor cenaclului ”Flacăra”.

Reamintescm, spre a-i mulțumi, faptul că organizatorul și finanțatorul acestui eveniment cultural-patriotic, Andrei Sever Mureșan, fondatorul fundației ”Andrei Mureșanu – Deșteaptă-te române!”, însuși descendent genealogic din arborele înaintașului pașoptist care a compus textul Imnului României , și-a lansat cu acest prilej, ca autor, placheta omagială ”Imnul de stat – portdrapel al demnității naționale” și a prezentat proiectele naționaliste ale  fundațieie, promițând să ”recidivăm” cât mai des cu spectacole de muzică și poezie pe scenele țării și ale lumii.

Trebuia ca următoarea manifestare scenică de amploare să aibă loc la Câmpia Turzii luna trecută, de Sfântul Andrei și în preajma Zilei Naționale, prilej sărbătoresc la care urma să aibă loc și dezvelirea unui bust al poetului și pașoptistului Andrei Mureșanu, realizat de către sculptorul Georgiu Augustin din Măgoaja, jud. Cluj și depunerea de coroane de flori din partea fundațieie ”Andrei Mureșanu” și a ziarului Națiunea, dar, fiind campanie electorală, a trebuit să amânăm manifestarea pentru Ziua Unirii în ianuarie.

În perspectiva mobilizării evenimentului de la Câmpia Turzii, am conatctat-o pe actrița Mihaela Gaicu și, din discuție în discuție, anunțând-o că evenimentul a fost împins în ianuarie, am, aflat de la această sufletistă prietenă a grupului nostru artistic și organizatoric, faptul că nu este doar interpretă, nu doar actriță care recită poezii ale consacraților, ci și faptul că că ea însăși scrie… La asemenea destăinuire sfioasă, poetul din mine a tresărit și nu m-am lăsat până nu i-am smuls promisiunea de a-mi arăta unele creații. Mă felicit fiindcă am izbutit, iar ei îi mulțumesc pentru încredere, deoarece, așa cum mi-a spus și intuisem, nu și-ar afișa în fața oricui această trăsătură sacră, ascunsă, tainică, de creatoare de literatură.

Poeziile Mihaelei Gaicu m-au surprins, m-au mișcat și m-au determinat să scriu acest articol prin care încerc să îi pun în lumină câteva creații,  constatând că au stil, dinamism, zbucium, atmosferă, filozofie, dar și diafan, gingășie, muzicalitate, nostalgie… Un amestec de inocență și splendoare. Motiv pentru care postulez: Mihaela Gaicu, indubitabil, are har nu doar de actriță, ci și de creatoare de literatură. Poezia ei are nuanțe evidente din registrul epic, iar proza ei are nunațe lirice clare din paleta bogată a metaforelor. Și ambele au culori subtile, dinamice, vii din repertoriul stilistic al genului dramaturgic. Poezia și proza Mihaelei cer a fi montate și interpretate, jucate pe scenă, având emulații și reverberații shakespeariene. Cred că într-o viață anterioară, Mihaela Gaicu a fost poet-actor, și nu actor-poet cum este în această viață în care, invocându-și iubitul, se caută de fapt pe sine, cea din trecut și viitor: ”Probabil că  într-o altă viață te voi găsi, te voi recunoaște, / Am să te îmbrac, am să te spăl, am să te mângâi și / Am să te liniștesc spunându-ți despre noi / Că am calculat anii, dacă ai fi ajuns pe taramuri de vis, / Și te-am chemat…”

Sacrificiul

Simt iarăși neantul peste mine,

O! Cum aș urla și m-aș scufunda în mare

Aș scoate bule mii și mii,

Și doar cu tine aș avea scăpare.

*

Dar pe uscat nu-i nimeni, dragul meu,

Să-mi audă urletul, chemarea.

Iar tu, tu ți-ai astupa din nou

Urechile atât de îndrăgite, cu marea.

*

Te las lăsându-mă de piei

Și trag șiroie de sânge după mine.

Nu mi-e ușor, căci știu că n-o să vrei

Să vii acum în a timpului vrere.

*

De poți să mă urmezi e doar acum,

Ar fi târziu apoi, de-a curmezișul ar sta

Și plopii, și munții ce ne știu s-ar deșira,

Căci nu va mai fi timpul pentru noi.

*

Eu, om, nu voi putea să mă omor și să invii

În astă viață fără de folos,

Când știu că eu cu tine am murit

Îmbrățișați, martiri și fără adăpost.

***

Iubirea

Mă ucide și mă înalță…. cine?… bat-o s-o bată!

Aș putea făma-o toată… bat-o s-o bata!

Dar nu știu cum se mai face, nu mai am glas de a desface,

Și aș trânti-o la pământ să o văd cum se  zbate și mă roagă să o iert,

Și mă imploră să mai merg, să vorbesc, să râd, să cânt!

Dar să vreau nu mă învoi. Și-am sa o fac gunoi, s-o arunc pe câmp grămadă,

Pe grâu secerat să cadă… și să plângă că au cosit așa frumusețe de câmpie,

Blondă, rumenă, albăstrie cum m-a prins și ea pe mine de fecioară să m-anime.

Of! Nebună am mai fost alergând după adăpost… Și te-am iertat când ți-ai întors privirea…

Ce blandă, ce senină ce caldă, ce suavă mă învăluiai în grație contaminandu-mă, bolnavă!

Netemătoare te-am poftit, ți-am dat să bei, ți-am dat să guști din anii mei

Si te-am oprit, te-am ingrijit…

Și  m-ai cuprins de dor, de buze, de piept, de toate câte sunt,

De mi-ai dat să beau din mine… De nici mă satur, nici mă pot abține!

***

În altă viață…

Probabil că  într-o altă viață te voi găsi, te voi recunoaște,

Am să te îmbrac, am să te spăl, am să te mângâi și

Am să te liniștesc spunându-ți despre noi.

Că am calculat anii, dacă ai fi ajuns pe taramuri de vis,

Și te-am chemat…

În viața asta n-am să am curaj să mărturisesc că te iubesc,

Dar am să îmi fac pentru cealalată viață, când da, îți voi spune te iubesc!

Nu e nevoie să ne iubim aici, murdar… Să așteptăm să ne iubim în zbor,

Să mâncăm miere, să nu simțim durerea, suferința, nici dorul.

Atunci vom ști numai atăt: să ne iubim.

Aici și acum nu avem timp pentru o așa iubire.

Ne vor trebui mii de kilometri de iarbă verde

Pentru a ne putea întinde și juca,

Pentru a simți adevărata plăcere la cote maxime,

Fără a fi nevoiți să ne dezbrăcăm.

Promit că te voi iubi în altă viață mult mai frumos decât aici, iubitul meu…

***

Ordon!

Pleacă! Iubeşte şi uită. Ordon!.

Rămân. Nu plâng şi uit. Ordon!

În fum de ţigară înghit tot mai greu

O gură de gin pe-o soartă de-un leu.

*

N-am grad să ordon vieții cursul,

Îl astept la un han

Unde ne-a prins odată apusul…

A trecut un an.

*

Or „Don”, ori nobil paladin,

Te-astept în chin.

N-am crez în tine, dai în mit

De-mi pari mai instabil ca Heraclit!

*

Eu, Tu, în rest materie…

Suflarea a topit.

Ordon să nu mă fi iubit!

Răzbunarea-mi e ordon!

*

În murmur de chitară

Invoc spiritul tău…

Mi te-am creat din ceară

Într-un mausoleu.

***

N-am mai scris demult poezii

N-am mai scris demult poezii

Pentru că mă manifest

Prin urlet, plâns și chemare sub privirile mulțimii

Pe un loc amenajat pentru asta.

Te-ai întreba și tu ca mine:

Cum ar fi, oare, ca acest loc să nu fie convențional

Și să te apuce toate cele în plină stradă…

Numai nebunii, drogații și copiii pot.

N-am mai scris de mult poezii,0

Dar deseori mă urc la lună și urlu:

Mi-e dor de tine deși mă doare că nu ai fost niciodată

cel de care mi-e dor de fapt.

Îmi pare atât de rău de castelul din sticlă

Pe care l-am clădit cu mâinile reci, dar brăzdate de sânge

și l-am înzorzonat cu lacrimi.

Iar într-o clipă s-a ciobit pentru a nu se sparge.

Cu ciobul rămas

Mi-am tăiat pletele de cosânzeană drept sacrificiu.

Nu ai spulberat numai iluziile, ci mi-ai omorat

Toți pruncii pe care nu-i născusem.

Pentru că am îndrăznit să văd mai prin tine lungul șir al dinastiei mele.

***

Povestire                              

Era vara și eram în vacanță la bunici, în Bîrca…În noaptea aia furtunoasă noi am fost până la Viena și înapoi, cum spunea un cunoscut consătean… (Adrian păunescu, n.r.). Cu prietenul meu Dan am strabatut satele vecine cu bicicletele, cu idealurile tinereții… Bunica mea îmi interzisese să mă pup cu vreun băiat din Bârca, pentru că îi spun ”fomeile” – babele care stau cu pretextul de-a supraveghea „curcile la umbră în amiaza mare”, doar să bârfească lumea… Bunica mea mi-a spus că, dacă o să-mi fac vreun draguţ și-o sa mă pupe, în nici un caz în Barca, să-i spun drept :

–  Mă băiatule, de-aici până aici sunt a ta, di la brâu la vale a lu’ mamaş-a lu’ tata. Acolo nu se umblă! Bineinţeles că n-am luat-o în seamă ă-i spun lui Dan ce avea mama şi tata și ce avea el… Şi al meu ce mai era ?… Eram „numai a mea”, la anii Julietei, 14 ani, şi ma îndragostisem lulea de Dan…

Într-o seară, să zicem  noapte…ei, bine,  dimineața – era ora trei… și ce frumos era Dan! – ne-am oprit pe o bancă în faţa uliţei. I-am mai și spus că bunica mea n-avea cum să vină, pentru că îi pusesem laxative în coca-cola… (Bunica mea tare iubeşte coca-cola!). Dar am aflat mai târziu că ea ne spiona dintr-o remorcă de tractor parcată pe uliţă. Eu şi Dan ştiam că suntem veri dintr-un un grad pierdut, (intre noi fie vorba) însă la sat eşti rudă cu toată lumea…si, să vă mai spun una, Dan mai era și „băiatul popii”… Cred că el se mai pupase de multe ori înaintea mea, de-asta și părea atrăgător și sigur pe el. Văzusem în filme că se închid ochii…Fără a știi de ce anume, am făcut și eu la fel. În întuneric, cu ochii strânși, încercam să mișc buzele ca și pe ecran.. Pulsul îmi crescuse, îmi piuiau urechile… Mă sărutam, mă sarutam!… Printre râsete, săruturi şi stele (chiar erau stele), am zarit pe uliţă o statură înaltă, voinică şi cu basma, întâi umbra… La cât de hotarâtă mergea, era bunica şi ştia de noi!

Când s-a apropiat țipând uimită „lillliii, băiatu’popii”, şi-a aruncat pumnii către Dan pomenind gradele de rudenie și că ”tata lu’ tata lu’ tata a ţânut pe… nuştiucine.” Atunci totul era tragedie, dar era haios, pentru că Dan îi sprijinea pumnii asprii în pumnii lui şi mă întreba  ce se întâmplă… Plângeam şi o trăgeam de braţ să mergem acasă. Dan, râdea îndepartându-se pe şosea şi strigându-mi ora întalnirii de mâine… ”Ne vedem maine la două în parc la tribună!” Bunica s-a mîniat și s-a luat după el, dar a renunțat. Restul nopţii îşi făcea cruce, dezamagită poate pentru că nu-mi apărasem iubirea și nu fugisem cu Dan cum fugise ea cândva cu bunicul, la numai 14 ani. Dimineața când m-am trezitîin cioburile chefului de peste noapte, pentru a-mi recăpăta puterea de a mă ridica din pat, mi-am imaginat că am visat, dar expresia îndoielnică a bunicii mi-a contrazis dorința.

Bicicleta mă aștepta, dar nu știam dacă și Dan. Aș fi putut să fug, dar am decis să nu verific, pentru a nu fi dezamagită. Astfel, am preferat să cred și să mi-l amintesc tooot asteptandu-mă de-atunci,  acolo, în parc, la tribună, toată viața, după multe alte săruturi, reîntorndu-mă mereu la senzația celui dintâi…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*