Luceafărul și licuricii

Ştim cu toţii că românul suferă de ”mania grandorii”. Pe deplin conștient că reprezintă un unicat chiar și în rândurile speciei umane și având prin urmare o părere foarte bună despre propria persoană, românul este ros pe dinăuntru de o foame nebună de recunoaștere publică a unicității sale şi măcinat continuu de o aspiraţie nesăbuită spre măreţie. Vrând din tot sufletul să iasă din tipare – să fie deosebit, românului îi place, cu alte cuvinte:  ”să se dea mare”…

Ar vrea să fie celebru, să fie admirat, să fie ascultat, să fie deasupra tuturor, să fie dacă s-ar putea… nemuritor! Românul are mintea sclipitoare. De fapt toţi românii o au şi sunt mulţi. Sunt o puzderie şi strălucesc cu toţii precum licuricii-n noapte. Ai zice că suntem un roi imens de licurici în care fiecare pretinde că el e cel care străluceşte cel mai tare dintre toţi.  Şi cum fiecare dintre aceştia se visează LUCEAFĂR, ar vrea ca toată lumea să se învârtă în jurul LUI şi să decidă EL pentru toată lumea!

Dar cum nici o mie de nulități nu valorează cât un geniu, tot așa, nici dacă-i pui împreună, un miliard de licurici nu reușesc să lumineze cât un Luceafăr. Un licurici rămâne tot licurici, oricât de multă importanţă și-ar da şi oricât de multă reclamă şi-ar face, luminând egoist şi efemer doar pentru a-şi satisface poftele trupeşti şi setea de mărire. De multe ori însă acesta nu-i în stare să se lumineze nici pe sine și nu-i în stare să-şi găsească nici sieşi calea, dară-mi-te să le mai servească şi altora drept ghid.

Conştient de faptul că nu-i posibil – nici fizic şi nici intelectual – să ajungi (peste noapte, eventual) o stea, românul se mulţumeşte fie şi numai cu datul impresiei de Luceafăr. Pentru el nu prea contează ce şi cum este în realitate, dar contează enorm cum este văzut de ceilalţi – contează propria lui imagine în ochii mulţimii. Dar cel mai mult contează ochii bulbucaţi de invidie a neamurilor şi mai ales a vecinilor (în primul rând) şi abia pe urmă a “duşmanilor” săi. Românul se hrănește cu invidie și ce satisfacţie mai mare poate să aibă el decât aceea de a-şi imagina frământările şi nesomnul invidioşilor, îmbolnăviţi la gândul că unul dintre ei sau de lângă ei a reuşit “să dea lovitura”, să evadeze din griul cotidian şi să-şi alunge monotonia unei vieţi lipsite de sare şi piper şi lipsite de orizont. Ce satisfacţie mai mare decât aceea de ai vedea aliniați cu căciulă-n mână la poartă, să-i aducă osanale şi să-i ceară de pomană sau “mici favoruri”, că mai suntem și pomanagii… (Și cum pomana îngrașă, așa se explică probabil de ce sunt atâția obezi printre noi…)

Dacă vrei să cunoşti românul, dă-i funcţii și dă-i bani… Eheeei! Şi-atunci să-l vezi… cât e el de MĂRINIMOS! Nu generos, mărinimos… Generozitatea presupune modestie, poate chiar anonimat; generozitatea dăruieşte din compătimire, pentru a ajuta, pentru a elimina o stare de disconfort sau de necaz, fără să aştepte mulţumire; şi chiar dacă nu-şi permite, face eforturi şi ajută cu gând curat, din dragoste de semeni.  Mărinimia, după cum ne sugerează şi numele, vine de la un ”om mare”, de la unul care-şi permite. Mărinimia presupune fală, publicitate, aşteaptă ode de laudă şi de mulţumire. Mărinimosul ajută pentru a-şi crea un ascendent asupra ajutatului, pentru a-i crea acestuia o obligaţie, cel puţin morală dacă nu şi materială. La prima greşeală, ajutatului ”i se scot ochii”, i se reproşează lipsa de recunoştinţă iar ”neobrăzarea” acestuia este făcută publică. Este un ajutor calculat, făcut cu gândul la avantajele ulterioare care s-ar putea obţine din acest ajutor… Și când te gândești că lumea crede că ”mărinimos” vine de la ”inimă mare”! Poate fi și așa: judecați și singuri, în funcție de persoana analizată.

Şi să te ferească Sfântul să fii duşmanul unui ”Luceafăr”! Tu mărunt și neînsemnat licurici!… Nici să nu speri că vei avea parte de îngăduinţă. De la înălţimea imaginii sale de Luceafăr, vei fi tratat public – neapărat public, pentru că falşii luceferi au nevoie de spectacol – fără menajamente şi fără toleranță, cu intransigență şi strivit sub călcâiul său nemilos.

Şi poate n-o să vă vină să credeţi, dar şi pentru “mulţime” contează mult imaginea lui… Ce folos că eşti plin de calităţi, dacă nu ştii să ţi le şi demonstrezi? Ce folos că ai valoare, dacă nu ştii să ți-o şi impui? Cui folosesc calităţile tale dacă nu știi să ți le pui în practică? Şi deşi suspectează că sub imaginea de “Luceafăr” se ascunde tot un licurici, “mulţimea” crede şi nu cercetează, de teamă ca la rându-i să nu fie cercetată – într-o complicitate nefirească a păcăliţilor cu păcălitorii. La urma urmei fiecare licurici din roi are câte ceva de ascuns referitor la propria persoană și la propria imagine şi preferă să înghită hapul cu invidie pentru reuşita falsului Luceafăr, decât să fie el însuşi dat în vileag…

Şi-atunci îţi pui masca de “om mare”, în sensul de om important. Când îţi pui o mască  nu se întâmplă nimic fiziologic; masca nu te schimbă – pe dinăuntru rămâi acelaşi om dintotdeauna. Atenţie, însă! Masca nu te schimbă, dar te condiţionează, pentru că odată ce ţi-ai pus masca de “Om Mare”- nu mai e cale de întoarcere – nu mai poţi să o dai jos fără consecinţe – neplăcute pentru tine. Şi chestia asta te va marca şi te va condiţiona pentru totdeauna.

Şi dacă Doamne fereşte, cineva va reuşi să-ţi smulgă masca şi să te arate lumii aşa cum eşti în realitate? Nu cumva se va transforma aceasta într-o tragedie pentru tine? Gândește-te bine dacă nu cumva cineva a avut de suferit de pe urma “măreţiei” tale! Pentru că dacă cineva a fost afectat în vreun fel, dacă a avut de pierdut material sau dacă a suferit moral, vei avea parte de răzbunări cu vârf şi îndesat. Vei plăti cu siguranţă pentru răul făcut şi pentru daunele provocate, iar ca “dobânda” vei avea parte şi de o revanşă morala: vei deveni obiect de batjocură şi vei fi pe veci compromis în acea colectivitate.

Românii “s-au prins” de acest aspect şi prin urmare au început “să se dea mari” blindându-se cu diplome de tot felul şi cu fel de fel de alte documente care ar trebui să certifice că deţinătorul lor este posesorul unor anumite competențe. Unii chiar le deţin, alţii însă…  doar aspiră la ele, pentru că se ştiu incapabili să le obţină.

Într-o lume dominată de imagine, modestia valorii cu bun simţ suferă în tăcere zbătându-se în anonimat, în timp ce tupeul şi obrăznicia mediocrităţii ies ca păduchele în frunte urlându-şi falsa competență… Aici ne-au adus toleranţa noastră superficială și lipsită de perspectiva  consecințelor, precum şi lehamitea înţelepților națiunii faţă de agresivitatea oportunistă a nonvalorii şi mai ales față de mulţimea susţinătorilor ei.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*