Cuconoiul…

Omul acesta a fost nemaipomenit. Dădea bineţe şi la copii. În viaţa lui nu s-a certat nici cu vrăbiile ce-i furau mălaiul şi seminţele de floarea soarelui. Îl chema Ionel Bâzgu, dar toată lumea îi zicea Cuconoiu. Am încercat să aflu cine l-a poreclit astfel. Coloniţenii mei nu ştiau. Mi-a spus-o chiar Cuconoiu, când am venit cu o echipă de la Televiziune şi l-am filmat.

Apoi, zice el, chiar mama m-a poreclit astfel. Pe la vremea mesei mă trimetea să duc boii la adăpat, nu departe de casa noastră, la cişmeaua de lângă Anton Ursu. Eu mă îmbrăcam în hainele de sărbătoare, cusute cu aţă de mătasă şi brodate pe la piept de maică-mea. Mă gândeam că de întâlnesc vreo fată mare, să nu strâmbe din nas. Până şi boii îi încălţam în şoşoni ca să nu se deybine pe gheţuş. Mama se uita la mine şi zicea: Ian cătaţi cum se găteşte Cuconoiu. O fi auzit cineva şi mi-o mers vestea ca de oaie ciulă”…

Ceea ce-i confirma porecla era şi felul lui de a mânca, de a lua atitudine faţă de un fel de bucate sau altul. Rasolul de cocoş trebuia să fie numaidecât fiert la foc încet, de dimineaţă până pe la chindie, să cadă carnea de pe pulpane, să se simtă mirosul usturoiului încă de pe la poartă, ca lumea ce trece pe drum să-şi dea seama cât de bine o duce Cuconoiul. Iar despre sarmale avea o părere aparte: să fie învelite în frunză de nuc sau podbal, la o foame merg şi cu frunză de vie şi hrean. Principalul e să fie de mărimea unui ou de vrabie, tăvălite mult şi spornic prin smântână din cea în care stă lingura în picioare, să se ducă cogâlţ-cogâlţ direct în pântec, cum ar chica un ţânc de pe prispa casei lui Traian Bumbu. Iar când era în duşi buni o întreba pe fiică-sa Maria: „În afară de zeamă de pui, ce fel de vin mai ai?”.

Altădată, când nu se prea înţelegea cu ginere-său, care era rus get-beget tocmai din fundul Rusiei, îl lua de mânecă şi îi arăta muţeşte ce are de făcut prin grădină. Într-o zi l-a dus în vie şi i-a arătat cum se sapă printre rânduri şi bucuros că are ajutor în gospodărie, s-a dus în casa cea mare ca să-şi mai odihnească osul.

N-a trecut nici o oră de când aţipise şi a visat că a venit o ploaie năprasnică şi via lui a fost dusă peste drum, la alt Ionel Bâzgu, poreclit Ţunjari. A sărit ca ars din pat, nici nu şi-a tras papucii în picioare şi s-a dus să vadă ce-i cu via lui. Afară soare, nici semn de ploaie. Dar când a ajuns în vie, şi-a pus mâinile în cap. Ginere-său scoatea la capăt şi ultimul rând de vie.

Avea el nişte amintiri frumoase de pe când era paznic la brigada de tractorişti. Într-o noapte, se vede că de la un muc de ţigară, s-a aprins un depozit şi a ars cu foc nemocnit de s-a făcut scrum. Dimineaţă vine şeful cel mare, Albert Avdeico, un rus din regiunea Breansk, aciuat la noi în sat în calitate de director şi îl întreabă pe Cuconoiu: „Ian să-mi spui, tovarăşe Bâzgu, cum a ars?”.

Kak polojeno”, a răspuns el milităreşte. Ceea ce ar însemna, că a ars mişto.

Avdeico a clipit din gene şi i-a tras o înjurătură din cele în mai multe caturi. Iar tractoriştii, dosiţi sub un măr, se prăpădeau de râs, amintindu-şi probabil şi de o altă boacănă de a lui Cuconoiu. Într-o seară l-a rugat pe Timofei Ciornei să-i aducă nişte coceni de pe câmp. După ce au descărcat remorca s-au aşezat la masă şi nici n-au observat când luna nouă se ridicase hăt în Dealul Fântânilor. Atunci şi-au dat de seamă că ar fi bine să încheie cina şi să pună tractorul la locul lui. Cuconoiu, gazdă primitoare, la poftit pe Timofei Ciornei în căscioara lui de paznic şi, desigur, nu i-a propus o cafea, ca în casele regale, ci a scos de sub pat o garafă pântecoasă, din cele cu struguri de poamă sculptaţi de prin părţi. Vinul era cam stătut, dar încă bun la gust şi nerăsuflat. Când s-a terminat vinul din garafă, a mai scotocit Cuconoiu prin cotruţa de la sobă şi a scos la vedere o sticlă colbăită cu rachiu Stolicinaia, de care nu bea fiecare ţăran. Şi cu o mină vajnică a pus-o pe masă. S-a turnat câte o cinzeacă. Dar nu se prea lipea. Rachiul cere haleală. Pornit în căutarea vreunui posmag, se opreşte şi trage cu urechea:

– Măi Timofei, auziu ceva?

– Parcă-i o cântare de cocoş, măi Cuconoiule…

– Dacă-i aşa, într-o jumătate de oră ţi-l pun pe masă.

S-a repezit să caute un cuţit. A ieşit valvârtej şi cu o mişcare precisă l-a înşfăcat de pe bordul remorcii lui Timofei. Gustarea a fost bună şi rachiul a mers gâlgâind ca şi sarmalele celea cât ochiul de vrabie. Dar avea să-i stea în gât, când a doua zi dimineaţă nevastă-sa l-a întrebat de nu ştie pe unde s-a rătăcit cocoşul cel porumbac, sămânţă din sămânţa străbunilor lor de la Cioroborta, din satul cel cu zece case şi şapte fântâni.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*