Un poet înscris deja la cuvîntul poeziei româneşti contemporane, sensibil rezonator la ceea ce ţine de iubire, Marian Ilie realizează cu ajutorul versului melodios o vie atmosfera de comunicare a stărilor sufleteşti, un captivant compendiu liric. „Dreaptă dragostea mea Mellactonia” (Editura SemnE”), scrisă în linia melanholiei şi confesiunii, legitimează artisticeşte un poet de talent, care îşi ordonează contrapunctic miracolul inspiraţiei într-o sinteză lirică originală. Evident, Marian Ilie nu scrie pentru sine, ci pentru sufletele iubitoare de frumos, scrie consfinţind tradiţia clasică şi parfumul îmbătător al eufoniei.
Spontaneitatea afectivă, măsura metaforică din jocul conceptelor filosofice, seva lirică autentică, afectele, emoţiile, trăsăturile temperamentului, osificate într-o mecanică sensibilă şi convingătoare, fac din „Dreaptă dragostea mea Mellactonia” (latineştile: „mel” – miere şi „lact” – lapte), un document liric gata de arhivat pentru conţinutul valoros. Senzaţiile trăite şi rescrise cu maximă iubire, suferinţa interioară – ca prelungire a dramatismului confesiunii, arta, sublima artă de miere şi de lapte, şi dreaptă dragostea poetului, toate curg – fluviu cîntător, în albia inspiraţiei şi a autorităţii scriitoriceşti: „Din arca trupului aguzii/ se coc de-aceeaşi veşnicie/ de când sub ploaia de iluzii/ eu mă dedic cu totul ţie/ ca unei întrupări celeste/ rememorată în poveşti/ în care însăşi arca este/ parte-a iluziei ce eşti.”
Marian Ilie are urechea formată pentru a prinde de pe escadra fugară a vremii cumulul de emoţii şi vibraţii, la fel ca în carnalitatea rubensiană, acel foşnet viu al timpului sufletesc: „Strâng trupul tău de parcă azi/ ne vom fi dat la urşi de pradă/ prin murii-rugi de pe sub brazi/ plutesc morgane de zăpadă/ şi strig şi strigi murim şi-apoi/ ne reculegem albi din transă/ dăm mure urşilor din noi/ şi urşii ne mai dau o şansă.”
Sinonimă unei melancolii aproape endemice, dragostea ca axă motivică, în sens de eros romantic, de spiritualizare şi idealizare, asigură comportamentul melancolic şi evaziunea în spaţiu şi în timp. Poeziile resemantizează sensibilitatea umană, fascinează prin echilibrul melodic, stimulator întregului Univers: „Doar la mine-n sân mai este cald/ şi pe-acolo viile se coc/ tu miroşi a măr şi-a busuioc/ cătă vreme-n suflet mi te scald/…dincolo de gingaşul tău trup/ continentul dârdâie de frig/ l-a tot nins şi s-a făcut covrig/ de ninsori şi urlete de lupi”. Perspectiva poetică seducătoare, varietatea de imagini şi fineţea poetică, statornicesc aerul de credibilitate de care are nevoie poezia contemporană. Sevele lirice, în dialog cu propria frumuseţe de exprimare, se transformă în esenţă pură, prin naturaleţea curgerii lor: „Te simt în aerul ce-n piept m-apasă/ şi mi se face tot mai cald de-acasă/ m-aş duce-n largul stărilor de iarbă/ unde s-aştept ca sângele să-mi fiarbă/ să ardem lunecând adânci şi repezi/ de toată-ncrâncenarea să te lepezi/ şi trupul tău să-mi fie-n braţe harpă”. Mijloacele de expresie, motivele, tehnica, universul semantic, ideile şi sentimentele, aparţin unui discernabil registru metafizic propriu, la baza căruia stă predeterminarea deliberată a purităţii şi dragostei: „Hai mai picură-mi pe buze verosimila poruncă/ fie clipa asta caldă o duminică de târg/ când se cere şi se lasă şi bat clopotele-n burg/ când ies cai să pască cerul de pe frunza verde încă”.
În universul poeziei sale se supune, se modulează, sensibilă, afectivă, originalitatea unui creator care a luat poezia în posesie sau pe care l-a luat în posesie poezia. Ceea ce individualizează melancolia şi romantismul este poate acurateţea sondării lăuntrului, întîlnită la Robert Frost sau la Lucian Blaga. Toate aceste disecţii în repertoriu clasic pe sufletul poetului, intensifică valoarea versului şi duc la „veşnica fântână”, într-o ipotetică lume din spatele oglinzii – un fel de reflectare semnificantă a unui „dincolo de dragoste”. Temele, variaţiunile, aparţin unei viziuni bine definite, care se întrupează într-o iluminare cosmică, o nălucire, o romanţă, un extaz, un dor, o reverie, o amăgire, un regret, o tristeţe: „Aşa mi-ai devenit simbol/ al fugii de singurătate/ O cruce albă dusă-n spate/ de-un răstignit pe chei de sol/ în trupul căruia mă scol/ şi vieţuiesc pe jumătate/ Cealaltă jumătate – gri/ n-o dau nici vântului s-o ducă/ am învelit-o-n coji de nucă/ acolo unde te oprii/ şi nu mai ştiu de pleci sau vii/ şi-adorm la pândă de nălucă”. Sugestivitate lirică impresionantă, forţe plastice şi muzicale, joc conceptual şi metaforic, poezia se construieşte în imnuri de dragoste, ca sens şi senzor, din care tîşneşte sentimentul implantării lor în Univers: „Vine toamna pe coline/ şi nu ştiu pe unde-mi eşti/ ţi-ai pierdut prin trup la mine/ rădăcinile lumeşti/…vine toamna şi mă pierd/ în tăceri duminicale/ spre adâncul meu incert/ estompând urmele tale/ trece-un cal fără zăbale/ într-un trap ca un dezmierd”
Cînd simţi acel dor „într-atât de mult de-aproape”, cînd calci „iarba de gală”, cînd trăieşti „pierdut prin iarmaroace”, cînd mergi „pe calea ferată cu maci”, cînd „ceasurile albei dedublări te absorb sub ploaia de iluzii”, poţi rosti nume mari în marginea poeziei sale. Marian Ilie este autorul unei cărţi inconfundabile, o carte ca o flacără, care ar trebui tradusă în toate limbile pămîntului. Ea face spiritul şi inima să zboare, sugerîndu-ne să ne gîndim la autor ca la creatorul a cărui măiestrie nu are pereche decît versul. Un artefacturier clasic şi scînteietor în „dreaptă dragostea sa Mellanctonia”, Marian Ilie este, prin acest volum şi prin toate celelalte („A doua Scrisoarea III”, „Cântece din Prepeleac * Cronică pictată-n rime” şi „Lampa mea cu gânduri mov”), un sunet fundamental în concertul poeziei contemporane.
Lasă un răspuns