Nu cred ca e nevoie de iniţieri speciale în patriotismul autentic și nici în semiotică pentru a înţelege că, printr-un act legislativ, textul adoptat ca imn naţional capătă valoare de simbol şi că, prin nivelul de cultură şi civilizație al poporului, intonarea acestuia trebuie să se bucure de solemnitatea cuvenită. Cu toate că ziua de 1 Decembrie, în acord unanim, a fost adoptată Zi Națională a Românilor, anul acesta, la București, cu ocazia paradei militare consacrate acestei sărbători, un grup de huligani au proferat injurii și obscenități la adresa președintelui Traian Băsescu, ceea ce a însemnat, fie și implicit, o atingere adusă solemnității care se impunea la intonarea imnului. Dar dincolo de mobilul electoral, tot în implicit, s-a adus atingere unui lung șir de evenimente naționale desfășurate sau binecuvântate sub acordurile cunoscutului Răsunet al lui Andrei Mureșanu: evenimentele revoluționare de la 1848, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și multe altele. Mă gândesc că o astfel de reacție ca aceasta de la București, la Alba Iulia, în 1918, ar fi dus automat la linșarea huliganilor fără ca ulterior să îndrăznească cineva să reclame linșajul. La București, însă, lucrul acesta s-a dorit sâmbătă a fi tratat ca fapt divers și apoi reținut concesiv de unele voci ca un banal exercițiu de libertate. Oricare ar fi fost motivația, categoric că un astfel de gest nu se justifica atunci și acolo. Că lucrurile au un puternic iz electoral, nu ne mai îndoim; legătura forțată cu Traian Băsescu, obiectivul central al campaniei USL, s-a confirmat ceva mai târziu și la Palatul Victoria, când intonarea imnului s-a făcut până la jumătatea celei de a doua strofe spre a evita, după o minte tulbure, orice posibilă, oricum imposibilă apropiere între doi protagoniști (vrem, nu vrem) din istoria noastră. Categoric nu a fost un incident izolat; Traian Băsescu îl anticipase încă cu o seara înaite pe un post de televiziune.Și apoi o mutilare a imnului național se mai făcuse și cu ocazia inaugurării Arenei Naționale din București, când un solist a acceptat prețul descalificării cu un astfel de compromis.
Numai că lucrurile nu se opresc doar la atât. Naționalismul românesc a fost destructurat de orice valoare tocmai de la intersectarea lui cu sentimentul de mândrie națională. Și un singur exemplu este ilustrativ: Ion Iliescu a avut o reacție vehementă la adresa unui eseu din volumul Politice al lui Patapievici, dar nu a avut nicio reacție privind astfel de atingeri aduse însemnelor naționale (în timpul tinereții lui comuniste astfel de fapte ar fi costat mult prea mult, zicem noi acum). Pe de altă parte, faptul că tinerii de astăzi nu mai prestează serviciu militar își arată efectele și cu astfel de ocazii. Mă întreb câți dintre cei care au scandat huiduieli în timpul intonării imnului au stat de gardă la drapelul unității? Și am suficiente motive să cobor cu bănuielile până pe băncile școlii. Câți elevi știu pe de rost astăzi măcar cele patru strofe din Răsunet oficializate ca imn național? Și de ce nu m-aș întreba (cu scuzele de rigoare pentru cei pe care fără să vreau îi jignesc cu suspiciunea mea) dacă nu cumva sunt și cadre didactice în această situație jenantă? Si, de ce nu, câți miniștri știu măcar cele patru strofe oficiale? Câți parlamentari? Ori dacă lucrurile conduc dinspre atari manifestări către astfel de suspiciuni, de ce nu aș da dreptate celor care acuză o slăbire funcțională a instituțiilor fundamentale ale statului (școală, armată, justiție)? E adevărat că se constată o recuperare etică postrevoluționară a românului, dar aceasta vine predilect dinspre Biserică, nu și dinspre societatea civilă; smerenia e o valoarea care nu ajunge în toate cazurile la valențe civice imediate. Adică am ajuns în situația în care Doina lui Eminescu nu ne mai face să vibrăm în spațiu de la Nistru pân’ la Tisa și în adâncime să ne dăm la schimb cu un acord de manele legitimitatea etnică? Deșteaptă-te, române!
Lasă un răspuns