Pagini din calvarul românilor covăsneni, în timpul ocupaţiei horthyste, din toamna anului 1940 (2)

Faţă de studiile, articolele şi lucrările publicate până în prezent, documentele prezentate conţin informaţii noi despre drama românilor refugiaţi şi expulzaţi din Transilvania de Nord-Est, despre forţele participante la acţiunile îndreptate împotriva românilor, respectiv atât militari, jandarmi, lideri locali şi cetăţeni maghiari din localităţile menţionate. Considerăm că alte comentarii, faţă de conţinutul documentelor prezentate, sunt de prisos. Deşi cele întâmplate după Dictatul de la Viena, în teritoriu cedat Ungariei horthyiste, sunt parţial cunoscute,  prin ceea ce s-a transmis din generaţie în generaţie, există încă multe fapte necunoscute, omisiuni, neclarităţi, clişee şi prejudecăţi, şi cel mai grav este faptul că, există voci care pune sub semnul întrebării, sau minimalizează dramatismul suferinţelor îndurate de români. Documentele prezentate, prin conţinutul şi mesajul lor, spun adevărul şi numai adevărul.

„Subsemnata Văd. I. B. de ani 53, de profesie casnică, religie ortodoxă, copiii am cinci, carte nu ştiu, cu domiciliu comuna Zagon, Jud. Treiscaune/ terotoriu ocupat/ declar: De la ocuparea teritoriului de către unguri, am fost bătuţi în mod cât se poate de barbar, ne-au dărmat casele, alungându-ne pe drumuri şi urmărindu-ne ca pe nişte tâlhari, spunându-ne să nu ne oprim decât în Marea Neagră, că acolo ne este locul nostru. În seara zilei de 20-21 am fost ridicaţi de către jandarmi şi populaţia civilă aducându-ne într-o pădure, arătând direcţia pe unde să mergem, spunându-ne că dacă ne întoarcem înapoi vom fi împuşcaţi.”

„Subsemnatul Ş.I., de 37 de ani, de religie ortodoxă, expulzat din comuna Zagon Jud. Treiscaune, declar următoarele: În seara zile de 21 Noiembrie a.c., o bandă constituită din populaţia civilă a venit la locunţa mea şi au intrat în casă 4 persoane înarmaţi spunându-mi ca să ies afară şi să plec la Marea Neagră că acolo este locul nostru. Când am voit să iau ceva pâine pentru cei 5 copii ai mei m-au luat la bătaie, izbindu-mă cu patul armei (…) Pe românii care umblau încălţaţi cu opinci, le spunea să-şi taie opincile, căci dacă nu le taie ei cu picioare cu tot. Eram opriţi de a mai vorbi româneşte, sub ameninţarea de împuşcare. Mi s-a spus să nu mai merg înapoi că mă împuşcă.”

„Subsemnatul I.B., de ani 29, căsătorit cu trei copii, cel mai în vârstă fiind de 5 ani, de religie ortodoxă, expulzat din comuna Zagon Jud. Treiscaune, declar următoarele: În noaptea de 21 Noiembrie 1940 au venit în curte 6 soldaţi şi au bătut în uşă cu arma strigând să deschid imediat. Când am deschis patru au intrat în casă şi m-au provocat să ies imediat afară împreună cu familia, nelăsându-mă să iau absolut nimic. Am avut în ladă 7500 lei pe care când am vrut să-I iau m-au repezit afară ameninţându-mă că mă împuşcă. Afară ne aşteptau civilii care ne-au luat la bătaie. M-am îndreptat către convoiul celorlalţi expulzaţi şi m-au urmărit până în pădure. Eu după ce am intrat în pădure am luat-o pe altă parte şi am stat până mai târziu când s-au mai iliniştit, după care pe ascuns, m-am întors acasă ca să mai iau câte ceva. Când am mers acasă nu am mai găsit absolut nimic, mi se ridicare tot, atât banii, cât şi păturile ce au mai găsit, precum şi alte lucruri ce puteau fi ridicate, iar mobila din casă sfărmată complect.”

„Subsemnatul D.C., de ani 29, căsătorit cu 2 copii, de religie ortodoxă, expulzat din comuna Zagon Jud. Treiscaune, declar următoarele: De când au intrat armatele maghiare în comuna Zagon populaţia ungurească s-a pornit prigoană asupra românilor, batjocorindu-i, ameninţându-i şi bătându-i pe unde găseau vre-un român, cum a fost cazul cu GH. F., care a fost crunt bătut în mijlocul pieţii, precum şi alţii. Copii de şcoală strigau după noi «Budos olah şi bocskoros» (…) Afară de mine şi soţia mi-au bătut şi copila de 10 ani: Cei mai înverşunaţi dintre toţi erau locuitorii B.F şi V.I”

„Subsemnatul N.M.D., de ani 35, căsătorit cu 5 copii, de religie ortodoxă, în calitate de expulzat din comuna Zagon Jud. Treiscaune, declar următoarele: În tot timpul dela la ocupaţia teritoriului cedat de către România, Ungariei, am fost batjocoriţi, bătuţi şi chinuiţi de către populaţia civilă sub auspiciile jandarmilor unguri, chemând pe români la postul de jandarmi şi ameninţându-I cu împuşcarea. În noapte de 21 Noiembrie a.c. au venit în casă cinci locuitori unguri din comună, înarmaţi cu ciomege şi m-au provocat să ies imediatb afară din casă. Nu m-a lăsat să iau nimic, nici chiar pe copil care când a vrut să-şi ia opincile ca să se încalţe, la lovit cu ciomagul. M-am rugat ca să mă lase să scol copii încet ca să nu se sperie, dar ei au început să lovească cu ciomagul în mobila din casă, ca să facă larmă cât mai mare, să lovească în mine şi soţia mea. L-a ieşire din casă mi-au luat pantalonii de pe mine şi aşa am fost conduşi până la pădure împreună cu ceilalţi expilzaţi în bătăi, spunâmdu-ne să nu ne mai întoarcem căci pe toţi ne împuşcă. Întrega populaţie civilă a fost condusă de către locuitorii A.G. şi O.F, iar în urma lor erau jandarmii.”

„Subsemnatul N.D., de ani 70, căsătorit cu 6 copii, de religie ortodoxă, expulzat din comuna Zagon Jud. Treiscaune, declar următoarele: De la ocuparea teritoriului cedat Ungariei, populaţia civilă aproape în fiecare noapte mergea în bande la locuinţele românilor şi aruncau cu pietre în fereste, pe case, puşcau în curţi, îi chemau în fiecare zi la postul de jandarmi şi îi băteau, nu ne lăsau să vorbim româneşte, şi ne ameninţau că dacă nu ne botezăm ca unguri, ne botează ei – adică ne omoară. În noaptea de 21 Noiembrie a.c. o bandă compusă din populaţia civilă din comună, cu concursul jandarmeriei, care era la umă, a venit pe la casele noastre, intrând în fiecare casă câte o echipă, ne-a provocat ca imediat să părăsim casele şi să plecăm din comună la «Budos olah», adică în România, dar înapoi să nu ne mai întoarcem căci ne împuşcă. Nu ne-a lăst să luăm nimic, şi cu ce-am putut să ne îmbrăcăm mai la repezeală, ne-au scos afară bătându-ne cu ciomegile şi alungându-ne până în pădure.”

„Subsemnata A.C., de ani 55, văduvă, cu doi copii, de religie ortodoxă, expulzată din comuna Zagon Jud. Treiscaune, declar următoarele: Sunt oarbă complect şi în noapte de 21 Noiembrie au venit în casă mai mulţi locuitori unguri din comună şi mi-au spus că împreună cu copilul să plec imediat la neamurile mele în România. Deşi m-am rugat ca să mă lase ca să mă încalţ, că sunt oarbă complect, nu numai că nu m-au lăsat, dar m-au repezit afară, de unde copilul m-a luat de mână şi m-a dus la ceialţi expulzaţi. Când am ajuns la un părău. M-a repezit acolo şi căzând jos au început să dea cu ciomagul în mine.”

„Subsemnatul B.A, de 26 de ani, căsătorit cu un copil, de religie ortodoxă, expulzat din comuna Zagon Jud. Treiscaune, declar următoarele: Imediat după ocuparea de către armatele maghiare a teritoriului cedat, populaţia din comună a început o adevărată prigoană contra românilor, bătându-i, batjocorindu-i şi amenenţându-i cu moartea, fără nici un motiv. În noaptea de 21 Noiembrie a.c. au venit în casă patru persoane civile, înarmate cu 3 ciomege şi unul cu arma- şi m-a provocat ca imediat să părăsesc casa. Cei cu ciomege au început să dea în mine şi soţie, iar cel cu arma a împuşcat în casă, speriindu-mi copilul de 6 ani. În loviturile de ciomag am ieşit afară dezbrăcat, unde ne-au aşezat pe două rânduri şi bătându-ne mai departe ne-au alungat până în pădure, spunându-ne să nu ne mai întoarcem, căci nici unul nu va scăpa cu viaţă.”

„Subsemnatul B.R.M, de ani 28, de profesie plugar, de religie ortodoxă, carte ştiu, necăsătorit, domiciliat în comuna Zagon Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului declar următoarele: După ocuparea teritoriului de către unguri am avut de îndurat multe persecuţii şi multe chinuri. Am fost chemaţi la primărie unde am fost forţaţi să ne botezăm unguri, noi nevrând am fost bătuţi şi ni s-a pus în vedere să părăsim locuinţele şi să plecăm la fraţii noştri Ola. În noaptea de 20 Noiembrie 1940 ora 3 noaptea am fost ridicaţi de acasă şi nevoiţi a trece frontiera.”

„Subsemnatul M.B., de ani 30, de profesie plugar, de religie ortodoxă, carte ştiu, căsătorit cu un copil, domiciliat în comuna Zagon Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocupare am fost chinuiţi de ei în cele mai groaznice chinuri, şi strigau după noi Ola, apoi am fost chemaţi la primărie ca să ne botezăm unguri, dar noi nu am vrut şi contra aceasta am fot tot timpul persecutaţi, iar în noaptea de 20 Noiembrie 1940. Orele 3, am fost luat de acasă şi aruncat pe drumuri spunându-mi să părăsesc locuinţa şi să plec la fraţii noştrii.”

„Subsemnatul N.C., de profesie plugar, de religie ortodoxă, carte nu ştiu, căsătorit cu un copil, domiciliat în teritoriul ocupat, comuna Zagon Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocuparea teritoriului de către unguri am fost chemaţi la primărie să ne botezăm unguri, ca să nu mai suferim chinurile la care eram supuşi. Noi nu am vrut şi atunci am fost bătuţi şi ni s-a pus în vedere să părăsim imediat ţara lor şi să venim la opincarii noştri. Am fost nevoiţi să plecăm. În noaptea de 20 noiembrie 1940 am fost ameninţaţi cu moartea şi casele bătute cu pietre, iar noi aruncaţi pe drumuri şi casele pecetluite.”

„Subsemnatul I.C., de ani 42, de profesie plugar, de religie ortodoxă, căsătorit cu cinci copii, carte ştiu, domiciliat în comuna Zăbala, Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocupare am suferit multe insulte şi chemaţi la post de mai multe ori unde am fost întrebaţi unde ne este arma. Noi am răspuns că nu avem, după cum şi era. Ei însă nu au vrut să ne creadă şi au continuat să ne bată. Pe la locuinţele nostre au făcut mari stricăciuni mari.În noaptea de 17 Noiembrie 1940 pe la orele 5 dimineaţă au venit jandarmii unguri care ne-au forţat să părăsim locuinţle şi să plecăm. Am fost nevoit să plec şi să îmi las tot agonisitul acolo”.

„Subsemnatul D.N., de ani 43, de profesie plugar, de religie ortodoxă, căsătorit cu șapte copii, carte ştiu, domiciliat în teritoriu ocupat, în comuna Zagon, Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocupare am fost obligaţi să vorbim numai ungureşte şi nu eram lăsaţi să mergem la lucrul câmpului, bătându-ne cu pietre şi cel mai mic copil, şi strigând după noi cuvinte murdare.(…) În ziua de 20 Noiembrie 1940 am fost chemaţi la primărie unde am fost obligaţi de unguri să ne botezăm ungureşte şi să fim unguri, iar după aceea nu au mai vroit să fim nici unguri, ci au spus să părăsim imediat locuinţa că o să fie rău de noi. În noaptea de 20 Noiembrie 1940 orele 11 am fost ridicat de acasă împreună cu familia neputând lua cu mine decât cu ceea ce eram îmbrăcat, atât eu cât şi familia. Am fost urmăriţi şi aruncaţi peste frontieră.”

„Subsemnatul M.I., de ani 34, de profesie gardian, de religie ortodoxă, căsătorit cu 4 copii, carte ştiu, domiciliat în comuna Covasna, Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocuparea teritoriului de către unguri am fost foarte strânşi şi u aveam voie să mergem nicăirea, persecutaţi, şi în noaptea de 17 Noiembrie 1940, orele 11 ½, am fost ridicat de acasă şi trecut peste frontieră, neputând lua cu mine nimic, ba din contra, mi-a rămas şi familia acolo.”

„Subsemnatul R.M., de ani 33, de profesie plugar, de religie ortodoxă, căsătorit cu 2 copii, carte ştiu, domiciliat în teritoriu ocupat, în comuna Zagon, Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocupare tot mereu am fost ameninţaţi să plecăm la fraţii noştri puturoşi de dincolo, că dacă nu o se ne aducă ei. Toate aceste suferinţe le-am îndurat până în noaptea de 19 Noiembrie 1940, când am fost ridicaţi de acasă de jandarmii unguri, care ne-au bătut şi chiar m-au strâns de gât şi m-au dat afară, apoi mi-au pus arma în piept spunându-mi că mă omoară dacă nu plec imediat. Ne mai având încotro am fost nevoit să plec şi să îmi las tot avutul meu acolo.”

„Subsemnatul R.M., de ani 31, de religie ortodoxă, de profesie plugar,  căsătorit cu 3 copii, carte ştiu, cu domiciliul în teritoriu ocupat, în comuna Zagon, Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocuparea teritoriului de către unguri am suferit cele mai groaznice suferinţe, pe care nu şi le poate închipui nimeni. Copii ungurilor strigau după noi şi aruncau cu pietre, apoi am fost duşi la primărie unde am fost bătuţi şi batjocoriţi de ei, apoi ne-au pus în vedere să părăsim locuinţele în termenul cel mai scurt, că o păţim rău cu ei. Iar în noaptea de 20 Noiembrie 1940 am fost ridicat de acasă împreună cu familia şi aruncaţi peste graniţă ca nişte câini ai nimănui, lăsând la locuinţă tot agonisitul nostru care nu a putut fi luat.”

„Subsemnatul I.R.P, de ani 47, de profesie plugar, de religie ortodoxă, căsătorit fără copii, carte ştiu, cu domiciliul în teritoriu ocupat, în comuna Zăbala, Jud. Treiscaune, actualment refugiat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar: După ocuparea teritoriului de către unguri am fost chemat la post unde am fost somat să predau arma, şi apoi bătut pentru faptul că eram în garda de fier şi mai înainte am fost în garda Naţională, pentru menţinerea liniştei în comună. Într-o noapte când eram de serviciu, au venit mai mulţi băieţi unguri cântând pe drum. Eu împreună cu tovarăşul meu am somat pe aceştia de a mai cânta, ei însă nu au voit să se conforme, şi s-au repezit asupra lui pentru ai lua arma. Toate acestea acum le-au socotit ungurii ca rea purtare din partea noastră cu ai lor. Iar în noapte de 17 Noiembrie 1940, ora 6 dimineaţă, am fost ridicat de acasă şi duşi la comenduirea Zagon, iar de acolo trecuţi frontiera, neputând lua cu mine decât cu ce-am putut să mă îmbrac.”

„Subsemnatul I.T.P, de ani 43, de profesie plugar, de religie ortodoxă, căsătorit cu trei copii, carte ştiu, domiciliat în comuna Zăbala, Jud. Treiscaune, actualmente domiciliat în comuna Sita Buzăului, Jud. Braşov declar următoarele: După ocupare am suferit multe insulte şi chiar bătăi. În prima zi după ocupare, au venit pe la casele nostre echipe de soldaţi care au pricinuit mari pagube, stricând uşile, ferestrele şi mobilierul care se afla în case, şi batjocorind pe bieţii români care au căzut sub stăpânirea hoardelor barbare. A treia zi am fost chemat la post unde am fost interogat unde este arma? Şi mai multe lucruri la care eu am răspuns negativ. În ziua de 17 Noiembrie 1940, orele 5 dimineaţa, când au venit la locuinţa mea mai mulţi soldaţi, care mi-au pus în vedere să părăsesc domiciliul şi să trec la fraţii noştri. Nemaiavând ce face am fost nevoit să plec, neputând lua cu mine decât cu ce eram îmbrăcat, rămânându-mi şi un copil acolo.”

„Subsemnata B.M., cu etate de 21 de ani, de profesie coafeză, în comuna Zagon, jud. Trei – Scaune/ Ardealul de Nord, cedat Statului Ungar, prin prezenta declara următoarele: În ziua de 25 Noiembrie a.c. am plecat din comuna Zagon, Jud. Trei Scaune, trecând peste frontieră prin punctul Zagon – Barcani, Jud. Braşov, pentru faptul că viaţa ne era insuportabilă, din cauza maltratărilor, precum şi a măsurilor luate de autorităţile maghiare pentru schimbarea cultului, precum şi din cauza nesiguranţei vieţii şi avutului nostru, din cauza răscoalelor repetate din partea populaţiei civile maghiare.”

„Subsemnaţii locuitori din comuna Zagon, Judeţul Trei Scaune/ Ardealul de Nord cedat Statului Ungar/ prin prezenta declarăm următoarele: În seara zilei de 20 Noiembrie 1940 orele 22 s-au prezentat la locuinţele nostre autorităţile maghiare care ne-au pus în vedere, că imediat să fim gata de plecare şi să ieşim afară din casă. La părăsirea casei autorităţile maghiare împreună cu populaţia civilă au procedat la ridicarea obiectelor din casă, iar ceea ce nu au putut ridica au început să le distrugă, prin focuri de armă şi lovituri de secure. În urma acestora ne-am luat familiile şi ne-am refugiat prin munţi, urmând ca a doua noapte să mergem din nou pe la locuinţe şi să ne mai ridicăm câte un obiect ce a mai rămas. Apoi am rătăcit prin munţi, până în ziua de 28 Noiembrie 1940, când am ajuns la primăria comunei Barcani, judeţul Braşov. Drept pentru care dăm prezenta şi semnăm: D.N, M.R, B.I, S.M, B.P”.

Din cele prezentate se pot reconstitui momentele dramatice, trăite de populaţia românească din câteva localităţi din curbura interioară a Carpaţilor, expulzate în toamna anului 1940, în aşezări din Depresiunea Buzăului ardelean. Majoritatea refugiaţilor români din zonă, au părăsit meleagurile natale, în septembrie 1940, stabilindu-se în localităţi din judeţele limitrofe (Suceava, Neamţ, Bacău, Vrancea, Buzău, Braşov), dar şi în localităţi din ţară. Arhivistul Constantin Păduraru de la Direcţia Judeţeană Neamţ a Arhivelor Naţionale, întreprinde o amplă cercetare pe tema românilor ardeleni refugiaţi, în toamna anului 1940, şi stabiliţi în judeţele Bacău şi Neamţ, o parte din rezultatele cercetării fiind publicate în anuarul „Angustia” nr.XI/2007

Pe lângă declaraţiile persoanelor expulzate, prezentăm câteva documente emise de autorităţile locale din localităţile în care s-au stabilit românii expulzaţi, din care rezultă, pe de o parte, eforturile făcute de către Statul Român şi comunităţile locale, pentru asigurarea condiţiilor minime de trai ale celor năpăstuiţi, iar pe de altă parte, prezintă informaţii care permit surprinderea dimensiunilor cantitative a românilor expulzaţi, respectiv a numărului acestora pe localităţi.

„Pretura Buzăul Ardelean, Judeţul Braşov, No. 585, 1940 Noiembrie 18. Domnule Prefect, Avem onoarea a Vă raporta că în ziua de 18 Noiembrie a.c. în comuna Barcani au venit 21 familii, cu 80 suflete, de români toţi expulzaţi din comuna Covasna, Judeţul treiscaune, iar în satul Sărmaş din aceiaşi comună, au venit 27 de familii, cu 137 de suflete, expulzaţi din comuna Valea Mare, Jud. Treiescaune.

Toţi au fost ridicaţi de autorităţile maghiare, în toiul nopţii şi duşi până aproape de frontieră, nepermiţindu-li-se să ia nimic din avutul lor. Aproape toţi sunt fruntaşii comunelor respective şi au lăsat acasă averi considerabile. S-au luat măsurile necesare pentru încartiruirea lor, precum şi pentru hrănirea lor, urmând a fi repartizaţi în comunele buzoiene. Întrucât am fost informaţi că autorităţile maghiare intenţionează să expulzeze în masă întreaga populaţie românească din teritoriu cedat- credem că nu vom putea încartirui pe toţi refugiaţii, în cazul în care vor veni într-un număr prea mare – fiind nevoiţi de a fi repartizaţi şi în alte comune din judeţ. (…) Totodată avem onoarea a Vă ruga să binevoiţi a aduce la cunoştinţă Onor Guvernului aceste expulzări în masă, care nefiind întru nimic justificate şi prin modul barbar în care se fac- contrariu tuturor principiilor elementare de drept internaţional.”(…)

Un „tablou despre expulzaţii din Ungaria în zilele de 16-18-19—20-21 Noiembrie 1940 aflate pe teritoriu comunei Barcani, cuprinde numele şi prenumele a 50 de familii, cu 172 de suflete, din care, 3 din Covasna, 6 din Zăbala şi 41 de familii din Zagon”.   „Tabloul cu expulzaţii români din teritoriu cedat Ungariei, judeţul Treiscaune, veniţi în comuna Sita Buzăului, judeţul Braşov”, întocmit în data de 21 Noiembrie 1940, cuprinde 32 de familii, cu 127 suflete, din care: două din Pava, 6 din Covasna, 9 din Zagon şi 15 din Zăbala. Un „tablou asemănător” cuprinzând locuitorii români expulzaţi de unguri din teritoriile cedate, întocmit la data de 22 Noiembrie 1940, de comuna Întorsura Buzăului, cuprinde 57 de familii cu 217 suflete, din care: Boroşneul Mare o familie, Zăbala 4, Zagon 4, Covasna 16 şi Valea Mare 32. Dintr-o altă situaţie întocmită de Primăria Întorsura Buzăului, în data de 26 Noiembrie 1940, rezultă că în comună se aflau la acea dată, 15 familii de intelectuali, cu 49 de suflete, erau refugiaţi, din data de 11 Septembrie 1940, alte 59 de familii, cu 238 de suflete fiind expulzaţi, în perioada 12-26 Noiembrie 1940. În comuna Vama Buzăului, la 26 Noiembrie 1940, erau expulzaţi 120 de români, din care 76 de muncitori şi 44 de agricultori. În comuna Dobârlău, la aceiaşi dată, erau înregistrate 13 români refugiaţi (din care 3 de intelectuali) şi 14 muncitori expulzaţi. În comuna Barcani, la data de 27 Noiembrie, existau 23 de români refugiaţi, în data de 13 septembrie, şi 497 români expulzaţi, în perioada 16-27 Noiembrie 1940. În comuna Mărcuş, la 29 Noiembrie 1940, erau 4 români refugiaţi şi 2 expulzaţi. O situaţie statistică întocmită de conducerea primăriei Sita Buzăului, arată că în această comună existau 26 de români refugiaţi, în perioada 14 Septembrie – 9 Noiembrie 1940 şi 217 expulzaţi, în perioada 14-23 Noiembrie 1940, din care 154 agricultori şi 63 muncitori.

Documentele cercetate pun în evidenţă şi o mişcare migratorie inversă, respectiv a populaţiei maghiare din localităţi rămase în componenţa Românie, în localităţi din Ardealul de Nord, cedat Ungariei. Astefel, o situaţie întocmită de conducerea comunei Teliu, comună cu populaţie etnic mixtă aflată în teritoriul necedat Ungariei, relevă faptul că în perioada 5 septembrie-2 octombrie 1940, în comună s-au refugiat 18 familii de români, din care 15 de intelectuali şi 3 de „profesionişti”, iar din Teliu au plecat „în regiunile cedate”, în perioada 5-13 septembrie 1940, 66 de unguri, din care: 11 de intelectuali, 5 de „profesionişti”, 22 de muncitori şi 28 de agricultori. Peste două luni, în 3 Decembrie în comună se aflau 49 de români refugiaţi din „Ungaria”. Din comuna Budila, în 13 septembrie 1940, au „trecut de bună voie”, în teritoriul cedat, 71 de maghiari, din care: 10 intelectuali, 7 „profesionişti” şi 54 agricultori. În aceiaşi localitate, în perioada 16 septembrie – 11 octombrie, s-au refugiat 19 români, din 8 de intelectuali şi 11 de muncitori. Din Întorsura Buzăului au plecat 13 familii de unguri, cu 34 de suflete.

Documentele pun în evidenţă eforturile făcute de Statul Român pentru gestionarea corespunzătoare a problemelor legate de cazare, hrănirea, asigurarea unor locuri de muncă pentru refugiaţii şi expulzaţii, din Aredalul de Nord, precum şi aspecte ale solidarităţii populaţiei româneşti, cu fraţii lor aflaţi în situaţii dramatice ş.a. Astfel, prin adresa nr. 18126/ 21 Noiembrie 1940, Prefectura judeţului Braşov, înştiinţa Pretura Buzăul Ardelean cu următoarele aspecte referitoare la refugiaţi şi expulzaţi: „În urma evacuării populaţiei din Basarabia, Bucovina şi apoi a celei din Ardeal; ministerul Afacerilor Interne a luat măsuri din vreme, ca populaţia lipsită de mijloace de existenţă să primească ajutoare lunare prin Prefecturi.

Pentru a putea ţine o evidenţă şi de a nu se mai abuza de unele persoane care năpădesc şi împiedică mersul normal al servicilor care au ridicat ajutoare chiar de la mai multe instituţii – se pune mai departe în document- în urma raportului acestei Prefecturi cu No. 14936/940, prin care s-a cerut noi sume pentru aceste ajutoare, Ministerul Economiei naţionale, Comisariatul General pentru Asistenţa Populaţiei Evacuate cu ordinul No. 7344 din 12 Noiembrie 1940, a dispus ca să se sisteze orice plăţi pentru ajutorarea refugiaţilor, asistenţa lor urmând să se facă şi mai departe de Prefecturi, însă numai în unire şi prin Ajutorul Legionar care primesc cererile.”

Printr-un ordin circular al Ministerului Economiei Naţionale, Subsecretariatul de Stat al Colonizării şi populaţiei evacuate, sunt făcute precizări referitoare la „cheltuielile necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor acestui Subsecretariat şi pentru aşezarea şi plecarea la rosturile lor de viaţă a refugiaţilor din Nordul Transilvaniei, Dobrogea de Sud, Basarabia şi Bucovina de Nord”. Aceste cheltuieli erau asigurate în principal din: credite puse la dispoziţie din bugetul statului şi din bugetele autorităţilor locale şi contribuţii benevole. Totodată se atrăgea atenţia comisarilor generali şi prefecţilor „să procedeze cu cea mai mare atenţiune la aprobarea cheltuielilor pentru asistenţa şi plasarea refugiaţilor” – indiferent din ce fonduri urmează să fie acoperite – deoarece, se spune în documentul citat „dorim să evităm cheltuielile nejustificate, în acelaşi timp însă, ne dăm toate silinţele ca să ameliorăm situaţia refugiaţilor, care nu din vina lor au ajuns într-o situaţie mizeră”.

În data de 2 Decembrie 1940, Prefectura Judeţului Braşov, transmite Preturii Buzăului Ardelean, copia  unei telegrame transmisă prefecturilor din întreaga ţară, în care se spune: „Fiind informaţi că unii unguri care părăsesc ţara în virtutea dispoziţiilor arbitrarea de la Viena, cumpără la preţul zilei de la alţi unguri imobile, trecând în contractul de cumpărare preţuri mult mai superioare, celor reale, iar după ce trec în Ungaria declară autorităţilor competente că posedă în România bunuri imobiliare evaluate în baza preţului fictiv din aceste contracte, iar alţii pleacă cu toate bunurile, ajunşi acolo declară că poliţia legionară ia deposedat de sume de bani fictive fără a le fi remis acte doveditoare. Rugăm a face cercetări amănunţite în această direcţiune şi de a raporta de extra urgenţă de rezultat Ministerul, întrucât ambele procedee au drept scop mărirea debitului României faţă de Ungaria.”

Pretura plăşii Buzăul Ardelean, în 2 Decembrie 1940, se adresează prefecturii judeţului Braşov cu rugămintea „de a interveni pe lângă Prefectura Câmpulung-Bucovina să se dea tot concursul şi îndrumările necesare delegaţilor români expulzaţi din teritoriu cedat Ungariei şi care conform dispoziţiilor date de către Comisariatului General al Refugiaţilor din Bucureşti urmează să fie colonizaţi în locuinţelor germanilor repatriaţi. Delegaţii refugiaţi sunt: Victor Cojan, Ioan Macoş, Ioan Poteică şi Ioan Vasiliu.”

Printr-o circulară trimisă de Pretura Buzăul Ardelean, tuturor primăriilor din subordine, se transmit instrucţiuni cu privire la soluţionarea problemelor românilor refugiaţi sau expulzaţi din teritoriul cedat, prin care se stabileau următoarele: înfiinţarea unui comitet care „va cerceta situaţia fiecărui refugiat în parte, stabilind posibilitatea refugiatului la lucru, precum şi dacă are dreptul să se bucure de mâncare la cantină, acordarea de ajutoare familiilor care au primit refugiaţi sau expulzaţi, recomandarea celor care au dreptul de a mânca la cantină, propuneri de găzduire a celor care nu pot fi cazaţi în comună ş.a.”

Prin amabilitatea distinsului istoric şi arhivist Ioan Ranca, din Tg. Mureş, am intrat în posesia Documentarului intitulat „Un an de stăpânire maghiară în Transilvania de Nord”, lucrare apărută la Monitorul Oficial şi Imprimeria Centrală a Statului din Bucureşti, în anul 1942. Volumul cuprinde 120 de pagini, plus fotografii, având următorul cuprins: acte de violenţă, Biserica, şcoala, proprietatea rurală şi urbană, proprietatea minieră, comercială şi industrială, profesiuni libere şi funcţionari publici, recensământ, maghiarizare, fotografii. Din primul capitol al acestei lucrări redăm următoarele pasaje: „…În urma anganjamentelor solemne pe care Guvernul ungar şi le-a asumat la Viena, era de presupus că Ungaria va renunţa la vechile sale metode de violenţă pentru desnaţionalizarea cetăţenilor de altă rasă. Această presupunere s-a dovedit a fi o simplă iluzie. Cu toate că schimbarea de care vorbim s-a produs printr-un act diplomatic şi trebuia să fie efectuată pe cale paşnică, totuşi, ocuparea Transilvaniei de Nord, s-a făcut cu o armată disproporţionat de numeroasă, iar administrarea acestui teritoriu a fost lăsată în seama armatei până la 9 Decembrie 1940.

În timpul operaţiunilor de ocupare şi după ocupare, sub administraţia militară, armata şi populaţia maghiară – aceasta din urmă prin organizaţii paramilitare – …, asistate de armată, de poliţie şi de jandarmerie –au deslănţuit şi au întreţinut tot timpul o teroare de neînchipuit în contra populaţiei româneşti. Această teroare, desfăşurată pe întreaga întindere a teritoriului cedat, s-a manifestat prin insulte, ocări, bătăi, arestări, internări în lagăre de concentrare, expulsări, schingiuiri, omoruri individuale şi în masă şi alte samavolnicii (de ex. violuri), care, toate la un loc, au transformat viaţa populaţiei româneşti într-un adevărat infern.(…) Toată această teroare, începută sub administraţia militară şi continuată şi după încetarea acesteia, nu s-a desfăşurat la voia întâmplării, ci după un plan bine stabilit şi cu consecvenţă urmărit. Scopul ei, care s-a vădit din zi în zi mai lămurit, a fost extirparea păturei conducătoare româneşti şi anume a intelectualilor de la oraşe, a preoţilor şi învăţătorilor de la sate, pentru ca astfel, masele ţărăneşti, rămânând fără conducătorii şi ocrotitorii lor fireşti, să poată fi mai uşor maghiarizate sau, la nevoie, distruse.

Numărul total al victimelor regimului de teroare, inaugurat de armata ungară de ocupaţie şi după încetarea administraţiei militare, până la 30 Octombrie 1941, este următorul: omorâţi – 919; schingiuiţi – 771; bătuţi – 3.373; arestaţi – 13. 359.”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*