Chiar dacă nu m-am putut număra printre pelerinii de la Mănăstirea Prislop, gândul meu urcă la Silvașul de Sus și împărtășește aceeași bucurie cu cei ce s-au nevoit să ajungă la „mormântul cald de la Prislop” al monahului care s-a săvârșit dintre cei vii la 28 noiembrie 1989, ziua pomenirii Sf. Ștefan cel Nou, în ale cărui suplicii zugrăvite de el la Biserica din Drăgănescu și-a metaforizat anii de prigoană comunistă. Sigur că maica Pavelida, stareța Mănăstirii, se va fi îngrijit, ca în fiecare an, să deschidă larg spiritul creștin al lăcașului pentru tot mai mulții pelerini care vin aici întru amintirea părintelui Arsenie Boca. Aveam să mă conving de asta cu numai trei luni în urmă, când am evadat de sub soarele încă necruțător al Teleormanului la răcoarea muntelui și în căutarea unor clipe de tihnă spirituală; maica Pavelida ne-a găzduit cum a putut mai bine și am zăbovit în introspecții și căințe până tîrziu în noapte la mormântul părintelui. La plecare, am luat aghiazmă și am adus-o cu bucurie acasă, iar la zile de praznic sau de nevoință, cu gândul la evlaviosul monah, încă necanonizat, mă fericesc cu închinăciune acesteia în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
Mărturisesc că aflasem câte ceva despre părintele Arsenie (numele călugăresc luat de la Avva Arsenie, cel care se nevoise la tăcere); mai întâi fusese la Prislop un coleg atins de nefericirile vieții, apoi a ajuns la mormântul părintelui o colegă mai evlavioasă și le-am urmat eu, dar mai întâi ca turist. Iluminarea mea avea să înceapă chiar acolo, în incinta lăcașului, sub apăsări înnoite ale conșiinței și de aceea data viitoare voi urca la Prislop doar în smerenie creștinească, în pelerinaj. Spun voi urca, fiindcă oricine vine și de oriunde vine la Prislop urcă; orice drum la mormântul părintelui Arsenie Boca este înainte de toate un urcuș spiritual, o învrednicire. Cei care sunt astăzi la Prislop aduc prinosul lor de credință cinstind memoria celui care, la rândul lui, a cinstit Altarul Ortodoxiei cu dăruirea ființei sale, cu lucrare de învrednicire monahală și preoțească, cu harul penelului și mai ales cu cel al duhovniciei îndreptând și prevenind cu clarviziune uluitoare. Probabil că și astăzi sunt acolo măcar câțiva dintre cei care l-au cunoscut pe părintele Arsenie Boca, cei care s-au bucurat de îngrijirile lui sufletești și trupești, gata oricând să mărturisească cu îndatorare faptele lui minunate, cuvintele lui povățuitoare. În incinta bisericii se vând pe lângă obiecte de cult obișnuite și cărți scrise de Arsenie Boca sau cărți despre viața lui pilduitoare.
Avem astăzi scrierile lui (Căutarea împărăției, Lupta duhovnicească, Trepte spre viețuirea în monahism, Cuvinte vii), mărturii despre faptele lui monahale și duhovnicești (Mărgăritare duhovnicești, Omul-zidire de mare preț, Mărturii din Țara Făărașului despre Pr. Arsenie Boca, Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca), ori lucrări monografice consacrate lui (Părintele Arsenie Boca, mare îndumător de suflete din sec. XX; Părintele Arsenie Boca – un sfânt al zilelor noastre), fiindcă contribuțiile lui filocalice sunt trecute sub tăcere în anii comunismului, tratatele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române îl omit, cele de istorie a picturii bisericești la fel, scrierile lui originale nu văd lumina tiparului decât după 1990, și atunci însă mai mult prin evocări și mărturisiri, iar canonizarea lui nu cred că are motive de amânare. Prorocind anii comunismului înaintea de ocupația sovietică, acest Sfânt al Ardealului avertiza că „nu va trece multă vreme până când vor intra secera și ciocanul în țară și nu vor ieși aproape jumătate de veac”, dar mai spunea un lucru și despre postcomunism: puțini vor fi cei nevânduți! Un drum la Prislop ar putea fi fără tăgadă un pas spre răscumpărare, dar sigur rămâne unul spre iluminare creștinească.
Lasă un răspuns