„Eu totdeauna am fost incomod”

 – se destăinuie Ioan Paulencu, artist al poporului din Republica Moldova , cavaler al Ordinului Republicii –

– Domnule Paulencu,  veniţi din dulcea Bucovină, veniţi cu tot ce are mai bun această palmă de pământ. Ce reprezintă Ţara Fagilor pentru Dumneavoastră?

– În primul rând, vreau să mulţumesc lui Dumnezeu că am avut parte de oameni buni şi ei mi-au dat vlagă şi speranţă. Sunt născut la 5 decembrie 1940. Am avut o copilărie foarte grea. În anul 1945 tata a fost luat de către armata sovietică şi a stat 4 săptămâni în puşcăria din Cernăuţi şi 6 săptămâni în cea din Roşa, suburbie a Cernăuţilor.Atunci a fost o razie şi au curăţit satele de români sub pretextul că ar fi banderovişti. Mai apoi au fost urcaţi în vagoane de vite, pe care scriau cu vopsea “„Бандеровцы”. Au fost duşi în curtea uzinei de tractoare din Harkov (XTЗ), unde erau trataţi ca nişte animale. În nişte odăi mici erau înghesuiţi câte 70 de inşi într-o antisanitarie nemaivăzută. Din această cauză a izbucnit o epidemie de tif şi majoritatea s-au stins din viaţă. Tatăl meu, Gheorghe Paulencu, a murit printre primii dintre consăteni. El era un bărbat voinic. Avea 120 de kilograme şi o înălţime de 2.006 m. Dar nu a rezistat. S-a topit cu gândul la noi, la averea confiscată. Noi aveam crâşma noastră, lăptărie. Şi într-o zi ne-am ales cu nimic. Despre tata îmi amintesc foarte vag. Dar ţin minte cum sătenii puneau rămăşag cu el, zicându-i: „Ian arată, măi Gheorghe, cum ridici tu butoiul cu bere cu o mână”. Butoiul cela să fi avut vreo 130 de kilograme. Tata îl înşfăca de gardină şi-l ridica ca pe o pană şi-l punea pe tarabă. Dar bărbaţii viguroşi nu rezistă la condiţii mizerabile. De la 120 de kilograme ajunsese la 54 de kilograme. După ce a murit tata ne-au deposedat şi de grădină şi am rămas ai nimănui. Mama, văduvă cu trei copii, a făcut tot posibilul ca să nu murim de foame.

– Şi în acest caz, probabil, aţi avut parte de oameni buni, săritori la nevoie.

– Până a ajunge la oameni buni trebuia să-i înfruntăm pe cei răi. În 1947 am mers la şcoală. Ţin minte cum mama m-a tuns cu foarfecele, pentru că nu avea posibilitate să mă ducă la frizerie. Prima mea învăţătoare, Dumnezeu s-o ierte, era cu trup şi suflet pentru cauza bolşevicilor. Mă arăta cu degetul pe mine şi încă pe nişte copii din clasă, strigând cu răutate „Culacilor!”, „spurcăciuni!”. Mie îmi plăcea să desenez. Când am avut pentru prima dată creion şi caiet, aşa mi-a venit un dor să fac ceva neobişnuit şi din câteva linii trase cu uşurinţă în proaspătul meu caiet de şi mai proaspăt şcolar, iată că s-a întâmplat minunea. Pe fila mea a apărut un câine. Poate că era numai o arătare, dar pentru un copil care a ţinut creionul pentru prima dată în mână,dragul meu Ion, era genial. Învăţătoarea a observat că eu radiez de bucurie, s-a apropiat viforios, mi-a luat caietul, a privit  suspect şi foarte agresiv , în faţa întregei clase, a tunat sentinţa ei:

„Uitaţi-vă, copii, ce înseamnă să fii fecior de culac spurcat. El nu ascultă ce spun eu, face dezordine în clasă. Ce-ai desenat, pui de burghez?”

„- Un câine”, zic eu speriat de năvala ei de cotropitor.

„- Câine? Ce fel de câine? Nu seamănă nici cu porcul, nici cu vaca. Îi o caricatură!”

Şi clasa a râs cu poftă. De atunci nu am mai luat creionul în mână, fiindcă ea, prima mea învăţătoare, mi-a tăiat aripile de la bun început.

– Şi cum s-a manifestat mai apoi acest fior al culorilor?

– Când am venit la Chişinău, l-am urmărit o zi întreagă pe Glebus Sainciuc ca să mă molipsesc şi eu de harul lui. Îl priveam şi-mi părea că nu-i pământean de al nostru, că-i venit de pe altă planetă. Am început să pictez târziu. Abia când fiul meu s-a îndeletnicit cu această artă superbă. În măsura posibilităţilor încercam să-l ajut. La acelaşi palier locuia şi pictorul Ion Daghi, un foarte bun profesor şi un minunat profesionist. Într-o bună zi punem noi la cale cu fiul să pictăm o natură statică. I-am pus pe masă un ulcioraş, un prosop, un ardei. Gheorghe a început să deseneze şi unde vedeam că o ia razna, eu îl corectam, îi spuneam să privească în perspectivă, să distingă gura ulciorului, planul secund. Când i-am arătat desenul lui Ion Daghi, acesta l-a lăudat pe Gheorghe şi l-a întrebat cine l-a ajutat. Când i-a spus de mine, profesorul a rămas plăcut surprins, m-a încurajat şi în inima mea a tresăltat acel fior de altă dată, rana cicatrizată a explodat deodată.

– Zilele acestea aţi pus la cale cu primarul Vasile Bortă din Costeştii Ialovenilor ca satele Dvs. Să se înfrăţească. Cum a fost?

– Când am văzut ordinea exemplară din Costeşti şi am aflat că primarul îşi tragie obârşia dintr-o familie cu 11 copii, mi-am zis că domnul Bortă este un bun gospodar şi i-am propus să se înfrăţească cu satul meu natal Voloca din Bucovina. Am organizat o întâlnire la Voloca. Primarul nostrum Valentin Glapina a avut cu ce-l fascina pe oaspetele din Republica Moldova. Şi întrucât eu sunt preşedintele Fundaţiei Culturale “Salvaţi folclorul”, ne-am axat şi pe acest domeniu, care trebuie nu numai valorificat, ci şi păstrat  cu sfinţenie.

-Aţi fost trei copii şi mama de una singură trebuia să vă îmbrace, să vă hrănească. Cum v-aţi descurcat?

– Ce mai vorbă, nici nu-ţi închipui cât de greu ne-a fost. Ţi-am spus că noi aveam de toate şi într-o clipită ne-am pomenit din gospodari în rând cu lumea—argaţi pe lanurile colhozului. Abia de ţineam sapa în mâini, dar după lecţii o înlocuiam pe mama la lucru în colhoz ca ea să poată face câte ceva pe acasă. Trebuia să merg în rând cu femeile, dar eu mai mult bătătoream decât prăşeam. Ca şi azi ţin minte, Dumnezeu să le dea sănătate mătuşei Saveta a lui Pricoche a lui Nicuţă a lui Nicolae şi mătuşei Varvara a lui Toader a lui Ion a Sacalinei. Ele prăşeau alături şi pe mine mă puneau în mijloc. Şi eu rămâneam la vreo 50 de paşi de ele. Şi deodată vedeam că rândurie mele sunt prăşite. Lor li se făcea milă de mine. Toamna târziu sau iarna, pe când muncile câmpului se terminau, eu plecam la tăiat pădure şi câştigam un ban şi încă îmi făceam lemne defoc.

-La câţi ani ai început să lucrezi de sine stătător?

– Aveam 15 ani când am hotărât să mă prezint la sovietul sătesc ca să-mi dea un certificat, precum că aş avea 17 ani. Numai astfel puteam să mă angajez la vreo întreprindere. Secretar al sovietului sătesc era un rutean, Chifureac. Pe atunci toată conducerea comunei era din străini. De parcă noi nu eram capabili să avem un consătean la conducere. Dar o spun cu părere de rău, şi de se nimerea vreunul de al nostru, se dovedea a fi trădător şi îngâmfat. Era prin 1955. Ani grei. Şi înainte de a mă duce la secretarul Chifureac, mama a fiert o căldare de păpuşoi şi mi-a dat o ocauă de rachiu. Şi cu asta l-am convins pe secretar că am 17 ani. La vârsta de 15 ani am devenit muncitor în Ostriţa, o localitate de lângă Cernăuţi, la „Oşosdor” (Organizaţia şoselelor şi drumurilor). Misiunea echipei noastre era să săpăm şanţuri pe lângă drumuri. Peste vreun an m-am mutat în Valea Cosminului. Chiar alături de satul meu s-a făcut un bazin de apă foarte mare, cu o plajă enormă. E un fel de sanatoriu. După ce am terminat bazinul, am revenit la Cernăuţi la o organizaţie a căilor ferate, unde lucram căruţaş. Aveam o iapă şi un cal. Frumoşi ca în poveste. Le dădeam fânaţ şi 16 kilograme de orz pe zi. Căile ferate aveau de unde. Nu puteam să vin în fiecare seară acasă şi şeful mi-a dat o odaie într-un canton. Aveam unde pune capul pe o pernă, dar erau o puzderie de purici că nu-mi mai ticnea somnul. Într-o dimineaţă veneam cu nişte consăteni şi cum trenul ajungea la Cernăuţi pe la ora cinci, ei au zis că ar merge să se odihnească până pe la vreo opt la cantonul meu. Le-am spus ce-i aşteaptă, dar ei s-au ţinut de mine. Şi când au dat puricii de sânge proaspăt, băieţii n-au mai stat mult şi au zis: „Rămâi, măi Nicuţă, cu puricii tăi, că noi mai bine ne odihnim pe o bancă din parc”. După asta mi-am mutat şi eu culcuşul. În grajd la cai mi-am făcut un pătul în care am pus un strujac din paie şi mă suiam pe iesle, de pe iesle pe cal şi ajungeam în patul meu improvizat.

-Acolo nu mai veneau consătenii să se odihnească…

– Aveam sute de oapeţi nepoftiţi. Acolo nu erau purici, dar mişunau puzderii de guzgani. Numai cum stingeam lumina, le auzeam chiţcăitul. Făceau acelaşi itinerar ca şi mine. Se urcau pe iesle, de pe iesle-pe cai şi de pe cai—pe pătura mea. Când simţeam că s-au adunat mai mulţi îi trăgeam o strigătură cutremurătoare, ceea ce-i făcea pe vizitatorii mei nocturni s-o şterpelească grabnic prin vizuinile lor. Mă lăsau în pace o habă de vreme şi iarăşi încercau să mă sperie sau să mî sfâşie. Eram un copil şi viaţa asta dură m-a învăţat să mă descurc.

– Şi de la căruţaş cu o pereche de cai frumoşi, unde ai ajuns?

– Am uitat să-ţi spun că aveam o dragoste aparte pentru aceste minunate animale. În copilărie grăjdarii ne permiteau să mânăm caii la apă şi să-i scăldăm. Treceam bazinul înot şi ne vedeam ca eroii din poveste pe cai năzdrăvani. De la căile ferate m-am transferat la Direcţia Tramvaie. Lucram noaptea. Reparam liniile. La vârsta de 18 ani am încercat să mă reprofilez în ciubotărie. M-am dus la un cizmar din sat ca să mă înveţe meseria, dar nu mi-a mers. M-a refuzat. Am fost nevoit să mă trezesc pe la ora trei dimineaţa şi să calc pe urmele lui până la Cernăuţi. L-am pândit unde s-a dus şi am văzut că a intrat la un polonez pitic, pan Podubnâi, şi cu cele vreo câteva cuvinte ruseşti ale mele, l-am rugat să mă ajute să fur meseria asta. Zicea că dacă află Robert Cogan, îl omoară. Şi repede mi-a croit pantofii. După asta m-am dus la piaţă şi mi-am luat toate uneltele. Podubnâi a tras la calup un pantof şi l-a făcut. Am venit acasă şi l-am făcut şi pe al doilea. Asta a fost toată şcoala mea de cizmărie. Peste două săptămâni tot satul ştia că a apărut un nou cizmar. Le-am cusut încălţăminte mai întâi la rude. Mai apoi făceam pantofi pentru miri şi mirese, pentru Institutul de Medicină din Cernăuţi şi tot comitetul regional de partid.

– Era o meserie bine plătită, de ce ai abandonat-o?

– La vârsta de 26 de ani am lăsat totul baltă şi am plecat la Conservatorul din Chişinău. Dar mai întâi am să fac o paranteză: de la vârsta de zece ani cântam în corul bisericesc şi coriştii vedeau în mine un potenţial dirijor. La acea vreme eu învăţam la şcoala serală, ziua construiam casa, acareturile şi abia pe la miezul nopţii puteam să iau lecţii de muzică de la învăţătorul Dionis Banaru. Am venit odată aproape de miezul nopţii şi domnul învăţător îmi zice: „Ioane, arată-mi lucrul pentru acasă”. Şi ca să nu bănuiască nimic despre nepregătirea mea, încerc să cânt „Mureş-Mureş, apă lină”. Mai cânt şi o doină. Şi dumnealui mă îndeamnă să mai cânt ceva. Bucuros că a uitat despre lucrul pentru acasă, i-am cântat toată noaptea. Deşi era un simplu învăţător de la ţară, eu am venit la Conservator foarte bine pregătit. Era un act de eroism din partea lui. El mi-a predat teoria muzicală şi solfegiul fără de pian. El a fost acel care mi-a spus că locul meu e la Conservator. Şi împreună cu Dionis Banaru am venit la Chişinău. Vroia şi dânsul să-şi încerce puterile la Conservator. Comisia de admitere când a aflat că am 26 de ani, mai am familie şi copil, nici n-a dorit să mă asculte. Am intrat într-o clasă liberă şi mi-am slobozit toată durerea din glas. L-au întrebat pe Banaru cine cântă: „Băiatul, pe care voi nu vreţi să-l ascultaţi, le-a răspuns el”. Şi m-au ascultat, spunându-mi că se vor consulta cu specialiştii de la Ministerul Culturii, dacă vor permite să mă ia. Am plecat acasă. Aşteptam invitaţia, dar ea întârzia. Era de acum început de septembrie. La Conservator începuse lecţiile. Abia mai târziu am aflat că mama primise chemarea mea, dar a ascuns-o, crezând că astfel nu voi părăsi satul şi familia. După asta i-am dedicat mamei cântecul „Satul meu din depărtare, sat înfloritor”.

– Care a fost cea mai grea perioadă a vieţii?

– Perioada activităţii mele la Teatrul de Operă şi Balet a fost cea mai dificilă.

– Să revenim mai întâi la anii de studenţie. Bărbat în toată firea, cum te împăcai cu tinerii studenţi?

– Venit din mediul rural, eu nu cunoşteam aproape deloc limba rusă, iar la Conservator aceasta era limba de predare. În scurt timp am însuşit-o şi trebuie să spun că învăţam foarte bine. Am avut şi bursă majorată. Aveam un coleg mai tânăr care susţinea mereu că în profesia noastră principalul e să ai voce, iar învăţătura e floare la ureche, e ceva secundar. Profesorul meu, Miliutin, Dumnezeu să-l ierte, spunea că principalul e să studiem cât mai asiduu şi vom obţine rezultate scontate. Iar lenevia ne va da de ştire chiar de la primul rol. I-am avut profesori pe Nicolae Chiosea şi Polina Botezatu. Doamna Botezatu m-a scos în lume. Ea mi-a modelat vocea, mi-a dat imboldul să cred în talentul meu. Cu studenţii mai tineri nu am avut probleme. Eram un fel de bădişor al lor. Şi badea ce face? Te duce la horă, te apără de cei răi.

– Venirea la Chişinău, în fond, a fost un fel de evadare?

– Ce mai vorbă, am fugit de acasă. Veneau rudele şi mă probozeau: „Măi Nicuţă, nu fi nebun. Cui laşi tu casa, familia?”. Iar eu îmi pusesem în gând de nu se leagă studenţia, voi face bani cu cizmăria. Din prima zi am primit o cameră în căminul de pe strada Armenească, 40. Aveam de acasă geamantanul cu toate sculele de cizmărie şi m-am instalat pe scările ce duc spre duş. În prima zi am câştigat 30 de ruble, iar bursa pentru o lună era de 16 ruble. După ce am încălţat toţi locatarii căminului nostru cu pantofi de „tocmală”, am avut clienţi de la Universitate, de la Teatrul „Luceafărul”. Câştigam atâta cât n-am mai avut nici când devenisem  artist al poporului. Chiar de la anul întâi m-am angajat în orchestra „Folclor” şi aveam un salariu de 120 de ruble, plus bursa şi banii de la cizmărie.

Dar familia unde era?

– Pe la anul patru a venit şi soţia. Locuiam în gazdă la o bătrână mofturoasă care o tachina mereu pe Stela, că de ce se vrea orăşancă, de ce nu a rămas la ţară. Cum îi dădeam bătrânei o sticlă de vin, pe dată se îmblânzea. Până la urmă soţia nu s-a putut deprinde cu traiul de chiriaş grăbit şi s-a întors la casa noastră din Bucovina, aşteptând până mă voi face cu casă şi masă. Într-un fel părinţii noştri mai sperau că dacă ea va reveni, mă voi întoarce şi eu acasă.

– După absolvirea Conservatorului ce s-a întâmplat?

– Am fost repartizat la Teatrul de Operă şi Balet. După un an şi jumătate mi-au dat apartament cu două odăi, lucru nemaipomenit în istoria teatrului. Nu mi-au dat locuinţă pentru ochi frumoşi, ci pentru că de la bun început mi s-au încredinţat roluri de anvergură. După fiecare turneu prin URSS primeam invitaţii la lucru, mi se promitea apartament şi titlu de artist emerit. Când le-am arătat aceste telegrame şefilor mei, au fost nevoiţi să se conformeze.

– A fost spinos acest drum în teatru?

– În orice colectiv de creaţie sunt două categorii de artişti—cei talentaţi şi linguşitorii. Cei talentaţi o duc mai greu, dar răzbat. Linguşitorii o duc bine, au roluri principale, dar să le plângi de milă. Eu îi detest. Când am venit la teatru, majoritatea artiştilor erau ruşi. Eram doar câţiva moldoveni, puteai să ne numeri pe degetele de la o mână: Maria Bieşu, Mihai Cilipic, Constantin Camarciuc, Lidia Oprea. Ruşii susţineau că noi nu avem dreptul să cântăm operă, pentru că avem milisme în voce. Nu eram susţinuţi, chiar şi puţinii de noi eram dispersaţi. Dacă nu erai membru de partid, erai prăpădit.

– Mai era cineva cu voce de bas?

– Era tovarăşul Statnic. Deşi avea voce, nu putea să ducă la capăt o arie simplă. Eu venisem de la Televiziune, unde eram bine cotat şi la teatru am nimerit ca într-o baltă. M-am dus la Elena Vladimirovna Liudkevici, directoarea teatrului de pe atunci, şi i-am spus tot ce mă durea. Ea mi-a zis:

– Vanecika dorogoi, eu nu pot să-ţi dau cele mai bune roluri, pentru că Iurocika e soţul ştii tu cui.

– Eu nu cer imposibilul, i-am zis, daţi-mi măcar un sfert din ceea ce-i oferiţi lui”.

Cred că mi-am aprins paie în cap. Acest Iuri Statnic a avut 78 de repetiţii la „Bărebierul din Sevilia” şi aşa şi n-a intrat în rol.  Văzând una ca asta, eu am cerut să mi se dea trei repetiţii pentru „Bărbierul din Sevilia”, specificând că dacă nu voi reuşi, atunci pot fi concediat. Şefii teatrului, foarte fericiţi că în curând vor scăpa de mine, pentru că eu îmi semnam cu mâna mea verdictul, s-au grăbit să-mi satisfacă doleanţele. Paralel aveam rolul lui Monterone din „Rigoletto”. Acelaşi rol îl aveau Başkatov şi Statnic. Başkatov era beţiv, iar Statnic fricos. În ziua premierei Başkatov s-a îmbătat, iar Statnic a spus că el nu poate să cânte. A venit însăşi directoarea la mine la cămin, rugându-mă să salvez onoarea teatrului. M-am gândit că dacă refuz, cine ştie când voi mai avea vreo ocazie să ies pe scenă. Eu eram pregătit, urmăream repetiţiile din sală şi vedeam că ceea ce cântă Statnic nu are nici o tangenţă cu jocul scenic, adică era dezbinat. Trebuia să vin cu două ore mai devreme de începerea spectacolului ca să fac o repetiţie cu dirijorul Leonid Hudolei, un mare dirijor, dar îi plăcea să tragă la măsea şi pe lângă toate mai era şi un mare şovin. I-am zis directoarei: „Să-i transmiteţi lui Leonid Feodorovici Hudolei, că el e un mare muzician, dar întrucât nu a dorit niciodată să facă repetiţii cu mine, eu voi ieşi în scenă fără de repetiţie. Nu-i un moft al meu, vreau să vă dovedesc că sunt un profesionist. Astea-s condiţiile mele dacă doriţi să vă salvez spectacolul. Şi  directoarea n-a avut alternativă”. Am venit la teatru cu o oră înainte de premieră. Hudolei s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

”- Nu te încăpăţina, hai să repetăm.

– Dacă nu m-aţi luat până în prezent în seamă, la ce bun să ne mai chinuim. Eu am să fiu şi regizor, dirijor şi interpret”.

Fără falsă modestie trebuie să spun că a fost o premieră triumfală. Sala a explodat în aplauze. După asemenea succes mă aşteptam la un comportament mai loial din partea şefilor mei. Dar tocmai atunci a început adevărata luptă. Văzând că sunt prea puternic, prea pregătit toate eforturile reacţionare au pornit împotriva mea. Într-un sfârşit, cu chiu cu vai, mi-au dat rolul regelui din „Aida”. Aveam emoţii. Eu deschideam opera cu o introducere frumoasă şi aveam emoţii mari că nici nu m-am auzit cum cânt. Într-un moment, când cânta corul, am întrebat-o pe fiica mea Aneris, interpretată de Alioşina, cum m-am prezentat. „Bine, a zis ea”. La o adunare a colectivului, ea a declarat:

– Tovarăşi, un tânăr interpret a cântat trei note în cruce şi în timpul spectacolului m-a întrebat:

– Cum am cântat eu?”

Ea a ştiut să schimbe doar accentul întrebării mele. Însă eu i-am replicat: „Tovarăşă Alioşina, n-am crezut că puteţi minţi atât de obraznic! Eu mai mult din frică v-am cerut opinia, nu aveam răbdare să aştept până la antract…”. Astfel am pus-o la punct cât ai scăpăra un chibrit.

– Erai, se vede, un răzvrătit încă de la bun început.

– După ce am văzut că unii au aproape o sută de repetiţii, eu m-am adresat administraţiei să-mi dea trei repetiţii de scenă pentru „Bărbierul din Sevilia”.Cu aceeaşi condiţie, că de nu voi face faţă să mă concedieze. M-am pregătit cu Lealia Sarafova, care anterior lucrase la Teatrul din Perm cu regizorul nostru Albert Mocialov. Cu ea am pregătit „Bărbierul din Sevilia” şi „Faust” în afară de un tablou din actul IV. Practic era pregătit totul. Sarafova l-a telefonat pe Mocialov şi i-a spus că are o surpriză pentru el, a descoperit un bas excepţional. Ştiam din timp că Mocialov are păreri preconcepute despre mine, cineva mă caracterizase că nu sunt în stare de nimic. Venim noi cu Lealia la teatru. Suntem aşteptaţi în sala nr. 6. Acolo se adunase tot consiliul artistic în frunte cu Mocialov, Alioşina, Erofeeva şi alţii. Când m-au văzut parcă le-a căzut tavanul. Prezenţa mea era pentru ei ca o insultă. Când am intrat viforios în rolul lui Don Basilio, i-am lăsat perplecşi. Mocialov mi-a zis să repet aria. Când am terminat, i-a privit suspect pe toţi şi a zis cu voce tare: „Tovarăşi, eu nu înţeleg unde am nimerit. Am nimerit într-un teatru liric sau într-o instituţie unde se clocesc numai intrigi şi bârfeli?”. Apoi mi-a zis: „Tovarăşe Paulencu, fiţi gata  să cântaţi în „Bărbierul din Sevilia” peste două săptămâni. Entuziasmat, eu le-am propus să asculte şi rolul lui Mefistofel din „Faust”. „Cum?, s-a mirat Mocialov, ai învăţat şi acest rol?”. ”Da, în afară de ultimul tablou din actul IV”. Trebuie să recunosc: cu puţin înainte de asta îl întrebasem dacă se poate să pregătesc aceste roluri şi el mi-a spus zeflemitor, că peste vreo douăzeci de ani aş avea  şanse. Dar aşa, pentru mine? S-ar putea, mi-a răspuns Mocialov, tot luându-mă la rândea. Desigur, promisiunea că voi cânta peste două săptămâni a fost uitată. Abia peste patru  luni am fost admis să cânt. Dar mi-au dat numai trei repetiţii de scenă. La prima repetiţie, Ludmila Erofeeva, a părăsit sala demonstrativ, declarând: „Eu nu vreau să particip la acest bâlci. Nici un geniu nu e în stare să cânte în „Bărbierul din Sevilia” după trei repetiţii.” La a doua repetiţie a venit Maria Eşanu, pe care şovinii din teatru o considerau o interpretă de mâna a doua. Cu dumneaei am cântat la premieră. Era o cântăreaţă foarte bună, dar au reuşit s-o calce în picioare.

– Într-o zi ai ajuns şi la viceministrul culturii…

– În comparaţie cu alţii, Boris Biriukov era un rus înţelept şi ţinea la mine. L-am invitat la premieră şi l-am rugat să se intereseze care-i statutul meu în teatru. Premiera a fost nemaipomenită. Eu am cântat atât de bine că spectatorii m-au aplaudat îndelung. La banchet Boris Biriukov a întrebat: „Tovarăşe Mocialov, aş vrea să aflu câte repetiţii a avut Paulencu de a cântat atât de bine?”. Şi ei au început să se îndreptăţească. Când mi s-a încredinţat Mefistofel, cel mai greu rol din lume, am avut doar cinci repetiţii şi un noroc chior de un regizor invitat de pe aiurea care era mereu beat. Doar în cinci zile acest Iuri Inokentievici Ivanov îşi băuse onorariul şi minţile. El mă ruga să nu-i divulg viciul că nimereşte la închisoare.

– Vorbeam la început despre oamenii buni care l-au înconjurat pe Ion Paulencu şi i-au făcut viaţa mai frumoasă. Au fost mulţi?

– Lumea cea bună, blajină să nu o căutăm niciodată printre oamenii de creaţie. Aici invidia se simte ca la ea acasă. Deşi sunt şi oameni buni. Nu pot să nu povestesc despre un antipod al celor buni, despre un copământean de al meu, Alexandru Samoilă, pe care l-am întâlnit în îndepărtatul oraş Perm, unde aveam o stagiune.El era conducătorul unei orchestre şi-mi spunea că maică-sa în fiecare duminică aprinde lumânări şi bate mătănii ca să-l vadă mai aproape de casă. I-am promis că-l voi ajuta. Şi cum am ajuns la Chişinău i-am povestit dirijorului Dumitru Goia, că am întâlnit un înger la Perm şi ar fi bine să-l recheme la Chişinău. „Îl cunosc eu pe acest înger, că am învăţat cu el la Leningrad, dar dacă insişti am să-l iau dirijor secund”, mi-a promis D.Goia. Cu mare greu l-am adus la Chişinău. La primul lui concert i-am organizat clacă, adică spectatori care să-l susţină. N-a trecut nici jumătate de an, „îngerul” Samoilă s-a înfiripat şi a pus pe jar tot colectivul, asmuţându-l împotriva lui Goia ca să-i ia locul acestuia de prim dirijor. Într-o zi urcă Goia la pupitru, ridică bagheta, iar muzicanţii nici nu s-au clintit. Vâlvă mare. Este chemat de urgenţă V.Danilenko de la Sectorul cultură al comitetului central al partidului. I se cere şi părerea lui A.Samoilă. El dă vina pe colectiv. Atunci Danilenko le-a spus: „Deocamdată nu-i nici un motiv serios să-l concediem pe Goia, iar cine nu-l vrea, să părăsească chiar acum Filarmonica”. Şi ca să nu se bată unul pe altul, Samoilă a fost transferat la Teatrul de Operă şi Balet. Ăsta era visul lui şi de multe ori îmi spunea că dacă va ajunge printre noi îmi va da cele mai bune roluri. Of, Doamne! N-aş vrea să-mi amintesc, dar am să spun. Când a fost numit de comitetul central dirijor-şef, mă întâlnesc cu el pe teritoriul teatrului. Îmi întinde mâna şi-mi spune:

„- Otnâne mî ne druzia. Rabotati budem, no ne druzia. (De azi nu mai suntem prieteni. Vom lucra, dar prieteni nu vom fi!)

– Alexandre, ce-i cu tine? Parcă vorbeam până mai ieri româneşte…

– Uită, a zis el. Şi a plecat. Mai apoi am aflat că cei de la comitetul central i-au pus în vedere să uite de prietenia noastră dacă are de gând să se menţină în post”.

Şi de cum s-a înscăunat a scos toate spectacolele în care jucam eu, ca să mă distrugă. A scos „Cneazul Igor”, unde interpretam pe cneazul Galiţki şi pe hanul Conceak. A scos „Faust”, în care aveam un rol jos pălăria. Mi-a luat pernuţa cu oxigen. Prin anii 80 am scris un articol în ziarul „Sovetskaya cultura” în care am arătat faţa adevărată a direcţiei teatrului. A fost o bombă pentru toţi. Semnam acel articol şi la urmă indicam adresa mea de acasă şi numărul de telefon de la domiciliu, ca să ştie că nu sunt un fricos. Kaciurin, corespondentul special al ziarului, m-a telefonat şi mi-a spus că ceea ce am scris eu, s-ar preta la vreo 25 de ani de puşcărie pentru calomnierea colectivului. I-am răspuns că nu-mi plac juvinele fricoase şi că nu-i permit să schimbe o virgulă, pentru că acolo e descrisă durerea mea de un sfert de secol. În ziua când a apărut articolul, eu aveam repetiţie la „Iolanta”. Alferd Gerşfeld, dirijorul, ne-a lăsat să repetăm şi s-a dus fuga la chioşc să ia ziarul. Vine el în sala de repetiţie galben la faţă şi cu buzele vinete. Era speriat de moarte. Gerşfeld nici nu se uita în partea mea. Mă vedea ca pe o jertfă cu puşcărie asigurată. Ies de la repetiţie. Samoilă îmi vine în întâmpinare zâmbind. De parcă mi-ar spune: „Te înghit eu, prăpăditule!”. După apariţia articolului am avut şapte adunări generale la care a participat conducerea Ministerului Culturii şi doi-trei reprezentanţi de la comitetul central. În decurs de şase săptămâni a activat o comisie în teatru. Şi colectivul era de partea mea. Când m-am pornit la prima adunare soţia îmi pregătise haine de schimb şi merinde, crezând că au să mă aresteze. Eu mă pregăteam ca de seminare. Trebuia ca răspunsurile mele să fie laconice şi corecte, să nu mă încurc. Eram atât de bine pregătit că sala mă aplauda. La cea de a şaptea adunare, pe scenă, se apropie de mine baritonul Boris Materinko şi-mi spune:

– Tu eşti un adevărat luptător pentru dreptate. Ar trebui să-ţi înălţăm un monument de aur.

– Borea, e prea costisitor ce propui tu, mai bine ieşi în faţa adunării şi spune acest lucru.

– Nu se poate. Am familie. Doi copii pe care trebuie să-i cresc”.

Şi la adunare n-am mai răbdat şi le-am spus că un tânăr comunist e de partea mea, dar nu mă poate susţine pentru că are de crescut două fiice. Dar cum se va uita el în ochii fiicelor peste ani? Şi la acea ultimă adunare Alexandru Samoilă în discursul său vrea să dovedească ce mai atmosferă benefică e în colectiv, cât e de creatoare. Eu nu mai rabd şi zic: „În această privinţă, tovarăşi, eu sunt de acord cu tov.Samoilă”. Sala a muţit. Samoilă a zâmbit. Toţi credeau că m-am frânt, am cedat poziţiile. Asistenţa a început să fluiere, să bată din picioare. Şi am continuat: „Mi se permite să descriu mai departe atmosfera luminoasă din teatru? Într-adevăr e un rai creator. Şi le-am povestit despre Borea Meterinko, care la sfârşit de secol XX nici pe departe nu-i speriat de această caldă atmosferă”. Şi ca să le tai pofta de a se mai lăuda, le-am spus că în teatru domină o atmosferă antinaţională şi că au fost concediaţi şase tineri printre care Dănuţa Gherman, Vasile Micuşa, Nataliţa Buruiană, Vasile Cheptănaru, care mai apoi au fost luaţi în cele mai prestigioase teatre din România şi America. Ei au fost calificaţi ca persoane fără perspectivă. După spectaculoasa mea intervenţie am fost susţinut de Vasile Stati de la comitetul central, care a zis atât: „Товарищи, пора прекратить комедию!” (Tovarăşi, e timpul să terminăm comedia!). Dar comedia nu s-a terminat. Secretarul organizaţiei de partid  primeşte Premiul de Stat peste vreo trei săptămâni, iar dirijorul şef se alege cu titlul de artist al poporului.

– Cine era secretar de partid?

– D”apoi cine putea fi veşnic secretar? Interesează-te şi ai să afli.

– Cred că nu-i mare secret.

– Eu nu am putut omite fila asta din viaţa mea, pentru că Alexandru Samoilă mi-a înghiţit toată cariera mea artistică.

Totuşi, nu mi-ai spus nimic despre oamenii cei buni.

– Vreau să-mi amintesc despre oameni buni în teatru, dar nu pot.

– Nu-i neapărat din teatru. Din viaţa de toate zilele.

– Să-ţi spun cum am primit titlul de artist emerit. Nimeni din teatru n-a încercat să mă înainteze la acest titlu. Dar când am cântat în opera „Tihnite-s zorile pe-aici”, în care am interpretat rolul lui Vaskov, ca la Tambov, apoi ruşii scriau la teatru de ce nu am nici un titlu. Trebuia să plec în America Latină cu orchestra „Fluieraş” şi mă pomenesc că nu-s în listă. Nu te-o fi acceptat securitatea,bănuiau unii. Abia peste ani, eram la pescuit cu Mocialov şi el mi-a spus că m-a turnat Samoilă, care s-a dus la comitetul central şi i-a ameninţat că dacă-mi dau voie să plec, el întrerupe turneele din Ucraina şi Belarus. Altă dată Vasile Goia îmi spune să pregătesc documentele că plecăm în Japonia cu ansamblul „Mioriţa”. Dar pentru asta aveam nevoie de caracteristică-recomandare din partea organizaţiei de partid. Vin la tovarăşul Munteanu şi el m-a tot amânat până am aflat că el a plecat în locul meu în Japonia. După ce a revenit, m-a luat la rost:

– Ce tot vorbeşti prin teatru că m-am dus în locul tău în Japonia?

– Dar cine s-a dus în locul meu? Zaklikovski, Paraniuc sau Mişa Muntean?

Mi-i greaţă să-mi amintesc. Acum în ultimul timp m-au scos din turnee, pentru că eu am luptat pentru dreptate şi mi s-a spus făţiş că nu am să plec nicăieri:

– Care turneu în străinătate s-a memorizat mai mult?

– Norma unui actor era să cânte  nouă spectaciole pe lună. Într-un turneu prin Siberia am cântat în 33 de spectacole. Aveam şi câte două pe zi”.

În Franţa prezentam opera „Turandot” şi deoarece eram întotdeauna omul incomod, m-au înlăturat şi i-au încredinţat lui Valeriu Cojocaru, un bas tânăr să cânte aria mea. După prima seară impresarul a zis că încheie orice relaţii dacă spectacolul va fi tot atât de slab şi a doua zi. A doua seară am cântat eu, Valentina Calestru şi Nicolae Busuioc. Impresarul ne-a permis să continuăm. Regizorul Dumănescu  l-a chemat pe Cojocaru şi i-a spus că impresarul nu-i mai permite să cânte. Iar eu, copil de vădană, crescut în greu, i-am spus lui Dumănescu că-i prea crud să fie înlăturat, pentru că-i încă tânăr şi a venit să câştige nişte bani. Ar fi bine să împărţim spectacolele în două că n-o să-mi ticnească nici mie. Şi Cojocaru a cântat în şase spectacole, iar eu în şapte. Din al şaptelea i-am dat lui Cojocaru jumătate din onorariul ce-mi revenea. A fost onest din partea mea. Când trebuia să plecăm în Marea Britanie, directorul Cocieru mi-a înmânat cu atâta satisfacţie paşaportul, anunţându-mă că nu mai plec. A doua zi m-am întâlnit din întâmplare cu Svetlana Bivol, directoarea Filarmonicii, şi ea mă întreabă de ce n-am plecat în Anglia. I-am explicat cum a fost şi ea imediat i-a telefonat impresarului. Şi în câteva minute mi s-a spus că mi s-a rezervat bilet de avion tur-retur la casa nr. 7 de la aerogara Bucureşti. Am ajuns la Londra cu vreo opt ore mai devreme decât trupa teatrului. Când m-a văzut Cocieru a rămas trăsnit.

– Cum ai ajuns aici?

– Cu avionul”.

Au fost 40 de spectacole de „Tosca” în care eu cântam Angelotti şi din toate spectacolele am cântat un singur Angelotti. Dirijor era Samoilă. Tot timpul au coincis marele interese. În restul spectacolelor am avut rolul Puşcăriaşului ce se constituia din trei cuvinte „Angelotti voi prego”. Am fost nevoit să-i întorc lui Cocieru 600 de dolari pentru avion, cu toate că impresarul nu mi-a cerut nici un ban. De atunci nu am mai fost în turneu. Cică cei trecuţi de 50 de ani nu mai au dreptul să plece peste hotare. Dar Dragoş, Cvasniuc care au 60 de ani n-au fost uitaţi, sunt solicitaţi, pentru că au o boală ce se numeşte linguşită.

-Ce ne poţi spune despre Paulencu pedagog?

– De 15 ani predau la Conservator. Am foarte mulţi studenţi laureaţi ai diferitelor concursuri şi festivaluri. E destul să spun că Viorica Moraru din orchestra „Folclor” este studenta mea, Valentina Coşciug de la Cernăuţi e laureată a Premiului Mare, altă laureată a aceluiaşi premiu Diamanta Patereu a devenit solistă în Orchestra „Folclor”.

– Cariera unui om de artă înfloreşte atunci când e susţinut de familie. La început nu ai prea fost înţeles, cum te-ai descurcat mai departe?

– Soţia mea Stela e tot voloceancă din neamul Penteleiciuc, din familie de oameni de treabă, gospodari. Socru era un om tăcut, dar foarte mare meşter. M-a ajutat foarte mult la construcţia casei mele. Soacră-mea o dată nu s-a sfădit cu mine, nu mi-a spus un cuvânt de rău. Din contra, pe fiică-sa o ghiontea. Feciorul meu e căsătorit cu o fetiţă de la mine din sat şi tot din neamul Paulencu, nu suntem rude. Ei locuiesc acum în Chişinău. Feciorul Gheorghe e pictor, iar noră-mea e învăţătoare. Ambii şi-au schimbat profesia, confecţionează rochii de mireasă. Rochiile lor sunt solicitate în Franţa, Germania, Olanda. Noi am fost 150 de ani sub imperiul austro-ungar şi ni s-a inoculat o cultură aparte în privinţa curăţeniei, a hărniciei. Dar au fost şi lucruri negative, încercând să ne impună limba lor, să ne pierdem identitatea. Dar nu le-a reuşit. Bunica mea povestea că mama ei îi spunea că a apucat când casele bucovinenilor se compuneau dintr-o singură cameră şi acolo erau aduşi din grajduri mieii, viţeluşii pe timp de iarnă. Şi au venit austriecii care le-au arătat cum să construiască grajduri călduroase, drumuri durabile.Încă de pe la 1775 ne-au rămas forme pentru a face inele pentru fântâni

– Eşti un aprig Săgetător, la  5 decembrie vei împlini  72  de ani bătuţi pe muchie. Îi simţi sau sufletul e la fel de tânăr?

– Mulţumesc lui Dumnezeu, nu simt bătrâneţea. Eu simt că am să cânt până la 99 de ani.

– Aşa ţi-au spus la zodie?

– Nu. Eu simt că mai am puteri.

– Ce păreri ai despre Costel, junele  numit şi Pavarotti din Carpaţi?

– Eu cred că în Spania va răzbate. În România—nu. Dacă marele Pavarotti venea să cânte la noi la teatru, în doi trei ani, îl devorau. S-a întâmplat şi la noi un caz cu Bogdan Ardeleanu, un student venit din Româna, care a fost dat afară. Tatăl lui, folclorist cu renume, a venit la Tudor Colac şi amândoi m-au vizitat. Şi i-am dezamăgit. Dacă toată catedra l-a „onorat” cu nota doi, eu nu-s un făcător de minuni să-l reanimez. Tatăl băiatului a îngenuncheat în faţa mea şi mă întreabă: „Dumneata fecior ai?”. Şi când m-a întrebat aşa ceva, m-a curmat. Feciorul meu abia îşi revenise, stătuse şase săptămâni jumătate în secţia de reanimare cu  o pancreatită acută. Şi i-am zis: „Domnule, ridică-te că-l iau”. Şi am mulţumit încă o dată bunului Dumnezeu şi Împăratului Cerului şi al Pământului şi al tuturor planetelor şi al îngerilor de pază şi al Făcătorului de Minuni. Am vrut să ascult cum cântă băiatul. N-a vrut. Era distrus, inhibat. Asta se întâmpla  în martie. Au venit sărbătorile de Paşte. Pe urmă  Bogdan s-a îmbolnăvit, după asta m-am îmbolnăvit eu. Cu toate aceastea am reuşit să-l pregătesc pentru a lichida restanţa şi pentru trei examene la sesiunea de vară. La examene, după ce a susţinut recitalul, toată sala l-a aplaudat. A primit patru de opt şi trei de nouă. I-am sfătuit pe părinţi să-l dea la Conservatorul din Bucureşti. Şi l-am telefonat pe dirijorul Ionel Voineanu şi i-am spus să aibă grijă de Bogdan Ardeleanu. Acum Ardeleanu e prim solist la Opereta din Bucureşti şi are un salariu de 1300 de euro pe lună.

– La Voloca s-a mai păstrat folclorul autentic?

– Noi am avut un folclor nemaipomenit. De vreo douăzeci de ani de când sătenii mei au început să coase rochii de mireasă pentru întreaga Europă, avem vreo trei milionari. Dar îmbogăţind material, oamenii noştri au sărăcit spiritual. E îndeajuns să spun că am fost de Crăciun acasă şi  au venit nişte flăcăi cu maşina şi pe maşină au instalat boxe şi numai apăsau pe buton şi din magnetofon veneau colindele. Cu sunetul la maximum. Mi-a părut o sălbătăcie. Fanfaronada asta a lor m-a răpus complet. Le-am spus că nu mă voi mira deloc dacă la soţiile lor vor fi invitaţi nişte roboţi. Am un student de la mine din sat, Nicuşor Semeniuc, a lui Toader a lui Luţă a lui Artimon, care anul acesta va absolvi Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga”, i-am spus că dacă va reveni acasă să se străduiască să revalorifice folclorul. Cu cât vom păstra tradiţiile noastre, cu alţi ochi ne vor privi şi ucrainenii. M-am adresat la câţiva oameni mai înstăriţi să mă ajute să turnăm filmul „Nunta străbunilor” şi mi-au spus că aşa ceva nu-i interesează. Am vorbit cu Maria , vecina mea căreia i-am dat voie să facă un paraclis în grădina mea, ca să-i îndemne şi pe alţii să facem un film. Şi poate că vom izbuti.

– Să vă ajute Dumnezeu…

– Mulţumesc!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*