Revista târgumureşeană Vatra Veche, după ce a marcat cum se cuvine în numerele de peste an Centenarul Nicolae Steinhardt, consacră un supliment al numărului 11/47 (noiembrie 2012), deloc tardiv, aceluiași eveniment cultural (Nu cred că acest eveniment trebuie limitat la o singură lună, iulie, de aceea revista Vatra Veche a ilustrat pe parcursul întregului an destinul lui Nicolae Steinhard; precizează poetul și publicistul Nicolae Băciuț, editorul revistei, p.3). În sumarul suplimentului se consemnează evenimentele omagiale din 29-30 iulie de la Rohia și Baia Mare și se reîntâlnesc semnăturile mai tuturor acelora care, de-a lungul anilor, s-au apropiat de personalitatea monahului și de opera acestuia, ei aducând noi și mereu interesante mărturii despre autorul Jurnalului fericirii. Prezentă la Rohia și la Baia Mare (Biblioteca Petre Dulfu), Editura Polirom a adus o parte din tipăriturile seriei de autor a proiectului editorial N. Steinhardt, inițiat de Mănăstirea Sf. Ana, lucrări apărute în îngrijirea unor personalități culturale ori eclesiastice (Jurnalul fericirii; În genul… tinerilor; Articole burgheze; Dăruind vei dobândi; Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional; Primejdia mărturisirii; Între viață și cărți; Escale în timp și spațiu; Geo Bogza un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității și Patetismului; Eseu despre concepția catolică asupra iudaismului; Iluzii și realități evreiești; Critică la persoana întâi; Incertitudini literare; Monologul polifonic; Prin alții spre sine), cele mai multe dintre acestea fiind cel puţin la a doua ediție. Suplimentul aniversar editat de Nicolae Băciuț ordonează profesionist și inspirat o serie de materiale cu și despre Nicolae Steinhardt, el însuși având șansa de a fi stat de vorbă sau de a fi întreținut o fecundă corespondență cu ovreiul legionar, cum îi plăcea lui Steinhadt să-și spună adesea.
Fiul inginerului Oscar Steinhardt, școlit la Zürich, unde avusese șansa de a fi coleg cu Albert Einstein, Nicolae, după școala primară din Pantelimon, vine în București la Liceul Spiru Haret, unde va fi coleg cu Al. Ciorănescu, Rafael Cristescu, C. Noica, Al. Paleologu, Dinu Pilat, Mircea Eliade și multe alte viitoare personalități ale vieții culturale și științifice românești, liceul bucureștean fiind constant o prestigioasă instituție de învățământ. Nicolae Băciuț rememorează într-un interviu date cruciale din viața lui Nicolae Steinhadt, multe dintre ele cunoscute deja cititorilor Jurnalului, adăugite în paginile revistei cu noi relatări, cum ar fi de pildă cele ale lui Nicolae Munteanu (Eul biografic, p. 16) sau cele ale lui Dumitru Velea (p.19) despre chipul lui Iisus pe cruce făcut de un preot craiovean din firimituri de pâine în penitenciarul de la Jilava, singurul obiect de cult căruia i se închinau deținuții celulei în care fusese adus și Steinhardt, dar care, ca evreu nebotezat, nu participa la rugăciuni: Brusc,caraliul trantește ușa și, fără niciun cuvânt, ridică bucăţica de pâine cu chipul lui Iisus și o aruncă în mijlocul camerei, și-o calcă. Izbeste cu talpa cizmei, încercand s-o sfarme. Nu se poate. Izbeste mai tare, cu toată forţa și greutatea. Izbeste cu disperare, dar nicio fărâmă de pâine nu se rupe din chipul lui Iisus. Innebunit, aleargă afară, urlând. De atunci, pe caraliul acela nu l-au mai văzut, dar între ei a apărut un nou crestin: evreul Nicolae Steinhardt – povestește mai târziu fiul preotului craiovean. Suplimentul aniversar al Vetrei Vechi acordă spații largi acestui moment de răscruce, botezul ortodox (15 martie 1960), săvârșit în taină de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, naș de botez fiind în celula Jilavei fostul șef de cabinet al mareșalului Antonescu, Emanuel Vidrașcu, iar martor era fostul coleg spirist Al. Paleologu – taina botezului se va desăvârși prin mirungere și împărtășanie abia după patru ani, în libertate relativă, la Schitul Darvari. De această convertire deloc întâmplătoare (vezi art. despre convertirea la ortodoxie, p.34) se leagă şi deschiderea ecumenistă a lui Steinhardt, despre care vorbeşte (p.54) Claudia Vaşloban.
În temniţa comunistă, cunoaşterea lui Dumnezeu vine pentru iudeul din lotul Noica pe calea revelației, cum am văzut, simultan cu calea apofatică și se consolidează mai târziu, catafatic, în monahism. Botezul lui Steinhardt se face mai târziu cu optsprezece ani decât cel al lui Hristos, după ce omul de cultură trăise marile zbuciumări ale secolului al XX-lea care-l fac să penduleze când pentru soluția Zenoviev (ignorarea în orice chip a sistemului opresiv), când pentru cea de tip Bukovski-Churchill (a reacției subversive), altele decât cea a defensei, a trădării și sinuciderii adoptate în Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn (Monica Bergan; Nicolae Steinhardt – miracolul esențial, p.13). Persecuția securistă îl determină pe Steinhard la o falsă introvertire, unde criteriul întemeiază o altă axiologie în virtutea căreia Eugen Barbu e o jigodie, însă Groapa și Săptămâna nebunilor sunt două splendide realizări (p.3), Arhezi are valoare doar ca poet, Mihail Dragomirescu nu este chiar un nerod, Vianu este doar respectabil fără a fi și simpatic (p.5). O revizuire a judecății de valoare admite monahul de la Rohia doar în ce-i privește pe Cioran, pe Noica și pe Eliade, motive care nu l-ar mai lăsa să înceapă cu aceleași Incertitudini literare (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980). Nicolae Băciuț, în sumarul acestui supliment aniversar nu numai că punctează momentele cruciale ale vieții monahului Delarohia și ale evoluției lui literare (Sunt un franctiror care scrie despre ce i-a plăcut și își permite să nu respecte regulile și canoanele criticii, reține și Mircea Moț, p.10), dar editorul aduce și o varietate de informație biobibliografică (Alte mărturii ale lui Marcel Lupșe despre N. Steinhardt, consemnate de Călin Emilian Cira, p. 49; Steinhardt-ovreiul legionar, în comentariul Mironei Ioanoviciu; Despre omul authentic, văzut de Loredana Tuchilă etc.), precum și povestea unei taine (p.11) despre care Steinhardt nu a vorbit niciodată, cea a unei iubiri lumești, discrete, profunde şi sincere, pe care a simțit-o pentru o fostă student la Franceză (viitoarea soacră a Ecaterinei Țarălungă, semnatara articolului, cea care publică de altfel și o poză făcută de cei doi la Călimănești, la 28 august 1932.
Dincolo însă de aceste aspect care dau culoare vieții chiar și în cazul unui monah, sumarul revistei lui Nicolae Băciuț reușește să omagieze cum se cuvine tot ceea ce se leagă de numele lui Nicolae Steinhard, cel care, asemenea lui Rostovțev, avertiza că Occidentul se va sinucide în secolul al XX-lea, aidoma Imperiului Roman, trepat, mai întâi în1938 (München), apoi în 1944 (Yalta), în 1953 (Berlin), urmat curând de convulsiile Europei de est (Budapesta – 1956; Praga – 1968; Varşovia – 1980) ce vor conduce în cele din urmă la căderea Cortinei de Fier întru care a nădăjduit, după un Jurnal al nefericirii, Nicolae Steinhadt, fără a o mai apuca însă, asemenea altui monah celebru, Arsenie Boca.
Lasă un răspuns