Destinul refugiatului celebru

Aflu de la Vlad Darie, directorul general AIS „Moldpres” şi rudă prin alianţă cu marele dispărut, Iurie Darie, că tatăl celebrului actor se numea Alexandru Maximciuc.  El a fost director al şcolii primare din satul Vadul Raşcov, judeţul Soroca. Dar viaţa lui a fost scurtă. Cât o fulgerare de trăsnet.  Deşi era chiar mai frumos decât viitorul şi străpungătorul de inimi Iura Darie, o boală necruţătoare l-a doborât şi de 80 de ani directorul de altă dată zace în ticna cimitirului ortodox din localitate, pentru că satul mai are şi un mare cimitir evreiesc. Mama lui Iurie a fost profesoară şi s-a refugiat în Ţară, unde s-a întâlnit cu un alt basarabean, Ilie Darie şi s-a recăsătorit. Micul Iurie nu a reuşit să se deprindă bine cu tatăl adoptiv, că acesta la chemarea Mareşalului Antonescu a mers să-şi dezrobească moşia şi neamul.

Ilie Darie a căzut cu moarte de erou pe câmpul de luptă de la Cotul Donului şi a fost înmormântat cu tot onorul într-un mormânt frăţesc de pe malul măreţului râu, cântat cu dragoste de laureatul Premiului Nobel, Mihail Şolohov în romanul „Donul liniştit”. O fi fost atunci Donul atât de liniştit? În clipele de răgaz, la lumina clarului de lună o fi îngânat şi Ilie Darie acest cântec despre un alt mare fluviu, Nipru, pe care l-o fi însăilat cu un creion chimic pe un petic de hârtie şi l-o fi trimis lui Iurică, care era de acum băiat mare. Era promovat în clasa a şasea.  Iată şi frântura cântecului: Foaie verde foaie lată,/ Niprule cu apa lată,/ Eu nu credeam vreodată; /N-am crezut în viața mea,/ Că mă spăl în apa ta./ În apa ta mă spălam/ Și acasă mă gândeam./ Foaie verde trei lalele,/

La Tighina-n gara mare/Sosesc trenuri de-mbarcare./ Azi îmbarcarăm și noi/ Divizia trei și doi./ Trenuleț cu roate-nalte, /Cin-te-o fi făcut, măi frate,/ De mă duci așa departe,/ Că n-are cin”să mă cate?/ Nevasta nu știe carte,/ Mama-i bătrână, nu poate, /Surorile-s măritate,/ Dă-le, Doamne, sănătate,// Să-mi mai scrie câte-o carte,/ Să uit de străinătate,/ Eu merg de opt zilișoare/ Cu trinu și pe picioare/ Și cu ranița-n spinare,/ Cu fața arsă de soare./ Nu mi-e arsă că mă arde,/ Mi-e arsă de străinătate, /C-am ajuns așa departe,/ Nu-i nici mamă, nu-i nici frate/ Și n-are cin”să mă cate./ – Căpitane, căpitane,/  Ia mai cată prin controale  / Foaia mea de liberare,/Căci mi s-a urât, măi frate, /De cinci ani și jumătate/ Tot în haine militare/ Și cu ranița-n spinare,/Cu picior lângă picior, /Cu arma pentru onor./ De-acas”nu mai știu de rost, /Ici fac santinelă-n post/ Prin zăpadă și furtună/ Și prin negură și bură,/ Noaptea pe fulgerătură, /La urechi gloanțele-mi sună./ Eu ți-am scris, iubito, carte/ Din războiul de departe,/ Scrisă-n patru colțurele,/ Ca s-o primești mai devreme.// La mijloc am scris cu verde, Nu știu dacă ne-om mai vede./ Scrisoarea când o primești,/ S-o desfaci și s-o citești, /Spre Rusia s-o pornești./ Să vii, mândro, să mă cați/ Până-n Munții Caucaz./ Și dacă nu mă găsești,/ Tu-napoi iar să pornești. /Și de vrei să mă mai vezi, /În țară nu te oprești./ Spre Ungaria pornești./ Să vii, drăguță, să vii, /Peste dealuri și câmpii,/ Să treci Tisa peste pod/ În Slovacia de nord./ Să vii, scumpo, să mă cați/ În Munții Tatra cei înalți,/ C-acolo suntem băgați/ Mii și sute de soldați./ Unde-s tunuri așezate, Mitraliere-ncărcate./ Unde vezi trupe mai multe,/ Suntem vânători de munte./ Să mă cați în lung și-n lat/ Pe muntele cel  înalt,/ C-acolo sunt îngropat/ Lâng-un stejar despicat,/ Lovit de-un obuz în cap./ Zac cu capul sfărâmat/ Și cu sângele-nchegat, /Cu pământu-amestecat./ Să alegi mormântul meu,//Să-ngenunchi, să plângi mereu./  Să-mi pui un buchet de flori/ Cules de la sărbători. /Până oi chichi buchetul,/ Să plângi să-ți plesnească pieptul./ Cin” te-ntreabă de ce plângi,/ Tu atunci să plângi mai tare/ Și să spui în gura mare:/ ,,-Am avut un pui pe lume/ Și s-a dus și nu mai vine!/ Și-am avut un dor cu drag/ Și-a murit luptând sub steag,/ Pe pământul străinului,/De arma dușmanului!”

Când a devenit actor cunoscut şi uitat de Securitate, Iurie Darie s-a adresat către Crucea Roşie, ca să afle unde a fost înmormântat sergentul Ilie Darie. De la Moscova a primit un răspuns laconic „ Soldatul Armatei Române , Ilie Darie, s-a pierdut fără de veste în cel de al doilea război mondial”.

Întâlnirea cu tatăl biologic, Alexandru Maximciuc,  s-a întâmplat prin anii „90 ai secolului trecut, când Iurie Darie a fost invitat să se filmeze în pelicula pentru copii „Moara cu plăcinte” după un scenariu al poetului Iulian Filip. Atunci şi-a croit o zi pentru a merge la Vadul Raşcov. Neînsoţit de nimeni s-a dus la cimitir cu inima tremurândă şi cu emoţii de care nu a mai avut de la debutul său scenic. Ţinea minte că mormântul trebuia să fie sub un enorm cireş sălbatec. Şi a mers într-acolo. A rămas plăcut surprins că mormântul era îngrijit, iar crucea din lemn de salcâm fusese înlocuită cu alta de inox. Mai apoi, mergând pe uliţa principală a satului, l-a întrebat pe un moş:

– Dumneata nu ştii cine are grijă de mormântul domnului director Maximciuc?

La început bănuiam că-i vreo fostă elevă de a lui. Cel de făcea ordine prefera să nu fie observat. Pe urmă am aflat că a fost un elev, pe care domnul director îl lăsase corigent la istorie. Între timp acesta a devenit mare istoric la Chişinău şi în semn de recunoştinţă că a fost îndreptat pe drumul cel bun, venea tocmai din capitală ca să îngrijească de mormânt.

– Cum aş putea să-l găsesc şi să-i mulţumesc? a întrebat actorul Darie.

– Acum e în vecinătatea domnului director…

– Şi cine are grijă de mormântul lui tata?

– Tot vreun om bun, măi Iurică, că tare mai semeni cu taică-tău…

Iurie Darie a mai trecut prin Chişinău cu o trupă a Teatrului Mic al actorilor de vârsta a treia cu spectacolul „Curve de lux” al lui Radu Ifrim. Dintre cei opt actori, antrenaţi în spectacol , patru erau basarabeni. Printre aceştia: Iurie Darie, Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Colea Răutu. Apropo, despre Răutu. Au fost prieteni la cataramă şi nebăutorul Iurie Darie recunoştea că s-a  îmbătat doar o dată în viaţă, fiind indus în ispită de Colea Răutu. Cu toate că s-a ferit de vin şi de rachie, Iurie Darie visa să-şi înjghebe o crâşmă în curtea casei din Bucureşti, aşa cum apucase el în Vadul Raşcov, la ovreul  Strul Roitman. Crâşma lui Roitman era din scândură de brad, adusă tocmai din Turda, odată cu olanele.

Povesteşte Vlad Darie, că aflându-se în ospeţie la Iurie Darie, acesta aduna de la un şantier nişte scânduri mucegăite şi le stoca sub o şandrama.

– Ce-ai de gând să faci cu ele, l-a întrebat celălalt Darie.

– Am să fac o crâşmă ca la Raşcov sau ca la Hanul lui Mânjoală.

Şi a făcut-o poate chiar mai reuşită. Pentru că era un meşter iscusit în toate. Şi crâşma asta l-a salvat de foame. Cu pensia de actor nu ar fi ajuns departe.

În sâmbăta trecerii actorului la cele veşnice, elevii din localitate, în frunte cu profesorii au venit la mormântul lui Alexandru Maximciuc şi au depus flori, au aprins lumânări. Era un omagiu şi pentru acel care răspundea în clasele primare la numele de Iurie Maximcic.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*