Fondul a mai făcut un pas în trecerea de la implicarea „din umbră” la afişarea făţişă a impunerilor sale de tip colonial. Iar imaginea instituţiei, frumos ambalată până acum pentru public, este pe cale să se schimbe radical, fiind pe cale să aflăm, mai bine pus, să conştientizăm, un adevăr în faţa căruia am închis neglijent ochii. Faptul că România a fost şi este tratată ca o colonie.
În fapt, aidoma unui cămătar în frac, în perioada semnării de angajamente şi a plusării spre împrumuturi tot mai înrobitoare, FMI şi-a arătat doar latura „ispititoare”. A dat dovadă de o răbdare incredibilă faţă de neputinţele, frustările şi capricile guvernanţilor noştri, a trimis la Bucureşti un reprezentant menit să inducă o stare de relaxare prin abordările sale „umane” (pentru că nu trebuie să ne închipuim că Jeffrey Franks a învăţat boabe de română doar pentru a-şi condimenta propria-i experienţă de viaţă ori că mai marii instituţiei nu aveau habar de zaiafeturile la care se dădea solul lor în cel mai pur stil neaoş), în genere, instituţia a făcut orice pentru a schimba imaginea şi gustul amar pe care le-au lăsat experienţele anterioare ale românilor cu FMI.
Şi a reuşit în mare măsură, Jeffrey Franks dovedindu-se o piesă esenţială în crearea unei imagini în care FMI trebuia să apară ca o instituţie prietenoasă. Cel puţin până la subordonarea clientului prin ratele de împrumut. Când a avenit vremea rambursărilor, lucrurile s-au schimbat însă radical. „Neaoşul” Jeffrey a fost retras, iar în locul lui a fost trimis ca şef al misiunii FMI un supraveghetor rece, gata să dea la iveală la primul semn de nesubordonare manşetele de recuperator-executor. Fără prea multe politeţuri, România a fost izgonită de la cafeluţa ordonatorului anterior de tranşe într-o antecameră a compartimentului de avertismente, preavize şi înştiinţări. O antecameră în care, chiar dacă am reuşit să restituim primele tranşe la timp, suntem ţinuţi sub o continuă presiune. Iar faptul că FMI nu slăbeşte deloc „şurubul” (dimpotrivă, prin fel şi fel de manipulări ale statisticilor şi „previziunilor” ne mai strânge un pic la zid) nu s-ar datora vreunei temeri că România ar putea întârzia cu vreo tranşă, ci pentru a ne determina să intrăm singuri pe culoarul unui nou segment de aplicaţii şi experimente financiar-fiscale de tip „politici FMI”.
De fapt, prin felul în care instituţia ne „lucrează” imaginea de ţară, estimând devalorizări catastrofale și iminente ale cursului valutar, dar şi alte pocinoage financiar-fiscale (deşi rapoartele din vremea în care ne împrumutam fără raţiune arătau o Românie în stadiul de motor al Europei la multe capitole!; or, pentru acele minciuni, România are dreptul să ceară un audit de ţară legat de fondurile de la FMI!), organizaţia pregăteşte acum momentul în care noi singuri vom ajunge la „concluzia” că, indiferent de costurile pe care le vom suporta, se impun refinanţări şi reordonări de tranşe.
Este însă și o atitudine „prudențială” a Fondului, o precauție față de comportamentul anterior al României. Căci, deşi este clar că ar fi imposibil să mai restituim ratele ca în anii ’80 (anticipat, ceea ce ar da peste cap planurile oricărei bănci!), FMI nu este mulţumit nici de eventuala noastră reuşită de a plăti tranşele la timp. În fapt, instituția trebuie să ne convingă, cât mai repede chiar!, că nu putem restitui banii la timp. Mai ales că 2013 a fost proiectat ca un maxim al sumelor ajunse la scadenţă, ilogice la nivelul restituirilor, după care sumele anuale de plată scad considerabil, la sume suportabile.
România şi ar putea onora, totuși, masivele obligaţii de plată din 2013, respectându-şi graficul de rambursare și fără a cere rescadenţări costisitoare, dacă ar apela la rezerva BNR. Acolo sunt suficiente acoperiri şi chiar dacă am risca o descoperire temporară a monedei naţionale, am putea totuşi să rambursăm la timp sumele aferente anului viitor. Or, pentru a-i convinge pe guvernanţi să nu apeleze la rezerva BNR, asistăm astăzi la o continuă denigrare dinsre Fond și alte instituții internaționale a posibilităţilor financiare reale ale României, în special prin prognozarea unor cursuri catastrofale ale cursului valutar.
De aceea, este timpul să ne trezim din lungul somn al raţiunii. Să înţelegem cu cine avem de a face. Mai ales că, deşi în timpul premierului din umbră, Jeffrey Francks, cu toţii ştiam cine conduce de fapt România, nu ne-am deranjat să conştientizăm pericolul unui viitor context de impuneri directe. Cel puţin nu atâta timp cât această subordonare a suveranităţii deciziilor, cel puţin a celor financiare, era frumos împachetată….
FMI a schimbat fățiș și amenințător felul de abordare iar, de la insinuări şi recomandări, astăzi ne dictează ce avem de făcut în ţara noastră. A început cu ultimatumul dat guvernanţilor pentru a „rezolva” lucrurile la Oltchim, în fapt, lichidarea combinatului (decizând în numele nostru că nu merită să investim 20 de milioane de euro în salvarea platformei) și continuă cu indicații despre felul în care trebuie să reformăm și sectoarul… social. Iar la accelerarea procesului prin care FMI se impune ca decident făţiş peste destinele României contribuie din plin şi atitudinea slugarnică a guvernanţilor. Care în loc să ceară fondului să rămână între limitele competenţelor sale, s-au dus cu fruntea plecată să întrebe „jandarmul” financiar dacă au voie să facă una-alta. Să revizuiască, de exemplu, cadrul de dialog social, înaintând FMI modificările dorite chiar dacă acestea nu erau de domeniul instituţiei!
Un spectacol umilitor al vasalităţii la care contribuie şi preşedintele României, acesta cerându-și insistent scuze la ultima întâlnire cu delegația FMI pentru că România nu a reuşit să… satisfacă instituţia. Dar ce suntem noi, domnule preşedinte, o ţară de sub crucea de piatra pentru a satisface poftele acestora? Iar în faţa scuzelor aberante ale preşedintelui, normal că FMI a plusat şi a început să ceara reforma sistemului sanitar, ba şi pe cea a Educaţiei. Or, mâine-poimâine o sa ne trezim că FMI stabilește și programa școlară!
Mizerabilă şi degradantă este şi atitudinea premierului. Care, deşi se jura când partidul lui era în opozitie că va pune sub semnul întrebării acordul cu FMI, ori măcar îl va rediscuta, acum se târăşte în genunchi în fata FMI. Or, chiar am ajuns slugile licuriciului financiar multinaţional? Păi, vorba lui Băse’, ghici ghicitoarea mea, ce o să se întâmple pe mai departe?!
Lasă un răspuns