Cum este prezentat Mareșalul Ion Antonescu pe site-ul oficial al Armatei Israelului

În urmă cu câteva luni, amicul Puiu H.N. din Israel mi-a semnalat, emoționat, că pe site-ul oficial al Armatei Israelului a apărut un material „favorabil mareșalului Ion Antonescu”. Un montaj de texte și fotografii dedicat aviatorilor și parașutiștilor evrei căzuți prizonieri în România în WW2, montaj în care își face loc și o informație despre Mareșal, deloc concordantă cu imaginea unui „antisemit” și „criminal de război”. Același domn, plecat din România în floarea vârstei – ceea ce explică, simplist privind lucrurile, simpatia și atașamentul său pentru multe din „nevoile” noastre românești, mi-a procurat la momentul potrivit un document al Yad Vashem-ului în care se făcea precizarea, de maximă autoritate așadar, că nu există niciun motiv, niciun document, care să-l incrimineze în vreun fel pe generalul Ion Antonescu pentru cele petrecute la Iași în iunie 1941. Document de care m-am folosit ca să-i dau peste mâna cea bleagă lui Aurel Vainer, individ de proastă reputație în tot Israelul. Ce să ne mai mirăm de români că l-au ales pe Băsescu, uite că nici evreii din România nu sunt mai breji și nu se lasă mai pre… sus ca noi, cu Vainer al lor!…

Ne-a luat ceva timp să găsim un bun traducător din ivrit în română, l-am găsit în cele din urmă, așa că acum putem pune la dispoziția cititorilor toată documentația necesară pentru a ne angaja cu toții într-o discuție întemeiată pe date sigure.

Pun și eu, de la început, întrebarea pe care mi-a pus-o domnul Puiu: ce să însemne asta? Ce să însemne că pe site-ul Armatei Israelului apare un text corect – mai exact spus: destul de corect, despre Mareșal?

Răspunsul meu a fost, atunci, următorul: S-ar putea ca acesta să fie începutul spunerii adevărului!… Adevărul nu poate fi ținut la obroc la nesfârșit, mai ales că nu sunt puțini evreii, de cea mai bună reputație, care au spus adevărul despre ce s-a întâmplat cu evreii din România în anii regimului Ion Antonescu: nici vorbă de genocid, de holocaust! Mai devreme sau mai târziu, poziția oficială trebuie să se plieze pe adevăr sau măcar să-l caute cu sinceritate și bună credință!

Reproducem în continuare

(1) traducerea textului din ivrit în limba română

(2) comentariul nostru

***

(1) Traducerea textului

Parasutiști din chibuturi, originari din România care au fost parașutați în Europa în timpul Holocaustului 1944; Bombardarea câmpurilor petroliere și a rafinăriilor din zona Ploiești – România. (se poate intra prin you-tube pentru a vedea un filmuleț)

(…) Pe 1 august 1943 au ieșit din Bengazi în Libia 178 de avioane de tip “Liberator” B-24 a forțelor aliate pentru a bombarda câmpurile petrolifere din zona Prahova și rafinăriile de lângă Ploiești.. 162 au intrat în România și celelalte au rămas pe drum. (…) O altă expediție a avut loc pe 17 august 1944 tot cu avioane “Liberator ” B-17  si B-24 și tot în scopul de a distruge câmpurile petroliere și rafinăriile din Valea Prahovei și zona Ploiești. Au avut loc 27 de bombardamente în care forțele aliate au pierdut 300 de avioane și au murit circa 3000 de aviatori și luptatori din echipajele de zbor. În plus au avut loc și alte lupte aeriene și bombardamente deasupra teritoriului României, în care au căzut un număr de avioane, iar echipele de zbor au căzut în mâna autorităților române și au fost luați prizonieri și inchiși în închisorile românești .

Numărul aviatorilor și celor din echipele de zbor care au căzut pe teritoriul României  a depășit 1000. Parte au fost prinși și închiși, iar alții s-au ascuns, astfel încât era necesară salvarea lor. În ajutorul lor au fost trimiși parașutiștii evrei din Palestina care au reușit să salveze cca 150 de aviatori ai forțelor aliate și să-i treacă granița. Numai la sfârșitul războiului, adică între 31 august și 3 septembrie autoritățile române au eliberat și ceilalți 1161 de prizonieri (aviatori și alți luptători din forțele aeriene) dintre care: 1117 americani, 31 britanici, 12 olandezi și un francez. De asemenea, parașutiștii israelieni au acționat ca să-i organizeze pe evreii din România în a se apara și apoi să poată emigra în Israel legal sau ilegal astfel încât 60000 de evrei din România au emigrat cu ajutorul lor spre Israel. (…) În timpul celui de-al doilea război mondial au fost trimiși în Romania zece parașutiști din chibuțuri din Palestina, toți vorbitori de limba românâ: Aba Bardicev, Dov Bergher, Leova Gukovski, Baruh Camin, Mielu Kaner, Arie Fichman, Rico Lupescu, Itzhak Măcărescu și Shaike Dan (Ioshua Trahtenberg).

Aba Bardicev a fost lansat la granița Iugoslavia – România, nu a reușit să treacă în România și a fost prins în Ungaria și trimis la Mauthausen unde a fost judecat și condamnat la moarte.  Arie Fichman și Leova Gukovski au fost lansați într-un loc nesigur și au fost prinși imediat. Au fost închiși și eliberatț la sfârșitul războiului. Și Rico Lupescu împreună cu Itzhak Măcărescu au fost prinși și închiși și au fost eliberați la sfârșitul războiului. Ceilalți parașutiști au fost lansați și nu au fost prinși, au reușit să intre în contact cu comunitatea evreilor din București și s-au ocupat cu organizarea de autoapărare a evreilor, iar după război cu scoaterea legală și ilegală a evreilor pentru a emigra în Palestina.

Arie (Leova) Gukovski din chibutz Iagur, a fost lansat în România, a fost prins închis și eliberat la sfârșitul războiului

Leova Gukovski și Arie Fichman au fost lansați în România în noaptea de Rosh Ha Shana (anul nou  evreiesc) 1940. Din cauza unei greșeli a pilotului care trebuia să-i lanseze la 60 de km de București, au aterizat undeva într-o suburbie a Bucureștiului. Întâi a fost lansat Arie Fichman și apoi Leova Gukovski, în jurul lor explodând obuzele tunurilor antiaeriene.  Ca să nu aterizeze în piața așezării, a tras Leova de parașută și a căzut pe acoperișul unei case și de aici s-a rostogolit într-o căruță cu coceni de porumb. În cădere și-a rupt piciorul stâng și n-a mai putut să se miște. A înghițit hârtia cu planul de acțiune și codurile secrete, caând tocmai a fost înconjurat de soldați români care l-au luat prizonier. Întâmplarile din prizonierat și din perioada de spitalizare sunt povestite într-o carte “Pentru ce am fost chemat la datorie”. După 1944, Leova s-a întors în țară, în chibutzul Iagur de unde plecase.

Arie  Orni  Fichman, din kibutz Beit Oren, a fost parașutat în România. A fost prins și eliberat la sfârșitul războiului Arie Fichaman a căpătat gradul de capitan (pe nume Jacobson) iar Iehuda Ahisher a căpătat gradul de locotenent Hanani. Cei doi au fost transportați în Libia și de acolo trebuiau să fie parașutați în România lângă Arad. Acțiunea a purtat numele de “Mantilla” și în cadrul ei cei doi trebuiau să ia legătura cu prizonierii puterilor aliate, să încerce să-i organizeze în scopul evadării din detenție. Trimișii mișcării sioniste trebuiau să se întâlnească cu cei doi fiind în legătură cu cei care organizaseră acțiunea.

Acțiunea “Mantilla” era prima acțiune în seria de acțiuni ai serviciului MI 9 pentru creearea unei infrastructuri în Balcani. Parașutiștii au fost antrenați în parașutare sși au trecut prin Cairo pentru a fi parașutați în România. O greșeală de navigație a pilotului a făcut ca în noaptea de 1 octombrie 1943 să aterizeze departe de locul de întâlnire cu trimișii organizației sioniste. Cei doi au căzut prizonieri și acțiunile de parașutare din Balcani au fost oprite din cauza venirii iernii.

Pe 1 octombrie la ora 02:15 noaptea, cei doi parașutiști erau în mâna jandarmeriei române. Întâi, cei doi au fost lăsați să doarmă și numai după-amiaza au fost preluați de serviciul de informații pentru a completa chestionare cu întrebări. Dovadă că nu au fost acuzați de terorism, au putut să poarte uniforme britanice, neavând nici un fel de haine civile și parașutându-se fără arme. Iar parașutele erau de culoare albă deci de salvare. De obicei, când acțiunea de parașutare este în scop de spionaj, parațutele sunt de culoare albastră  sau gri ca să un fie văzute. Pe de altă parte totuși, s-au găsit la ei 123 de monezi de aur, 198 de bancnote străine și 246 de bancnote în valoare de 173000 lei o sumă importantă la vremea aceea. De asemenea, ei aveau pachete de mâncare concentrată și truse medicale pentru primul ajutor.

Cei care i-au cercetat n-au folosit metode de tortură pentru a scoate de la ei declarații. Dosarul de cercetare l-au transmis direct lui Ion Antonescu, conducătorul României, subliniind faptul că cei doi prizonieri le-au dat să înțeleagă că “viitorul României depinde de cum se vor purta cu evreii”.

Antonescu refuză să-i predea pe parașutiști Gestapoului

Știrea prinderii celor doi parașutiști a ajuns imediat la urechile ambasadorului Germaniei la București Manfred von Kilinger și mai departe la Herman Georing. Gestapoul a cerut imediat să fie predați lor. Autoritățile române au reușit să scape de presiunea nemților prin diferite păcăleli. Mareșalul Antonescu a dat ordin șefului statului major al Forțelor de Aviație să spună nemților că parașutiștii vor fi interogați de serviciile române și rezultatele vor fi transmise forțelor aeriene germane. Nu se poate exclude posibilitatea, scrie istoricul Mihai Pelin – ca răspunsul autorităților române  se datorează faptului că cei doi prizonieri erau evrei, motiv destul de întemeiat pentru ca cei doi să nu fie interogați de naziști. Cu toate acestea, autoritățile românești nu au fost în stare să reziste în fața presiunii germane și până la urmă au acceptat ca autoritățile germane să-l interogheze pe Arie Fichman  și acesta să fie interogat de nemți în Germania. România  a hotărât să înființeze o comisie formată din ofițeri români care să-l însoțească pe Arie Fichman (Ghideon Jacobson) și să primească informații asupra tehnicii și metodele de interogare folosite de nemți în interogarea prizonierilor de război ai Puterilor aliate.

Arie Fichman (Ghideon Jacobson) a plecat pe 9 octombrie 1943 în Germania împreună cu ofițerii români și s-a întors la sfârșitul lui octombrie însoțit de aceeași ofițeri români. Dosarul de cercetare german semnat de Von Killinger, ministrul lui Hitler la București, nu conținea nimic nou față de ceea ce știau românii. Iosef Hanani l-a întâlnit din nou pe Arie Fichman în lagărul de prizonieri ai Puterilor Aliate care se afla la Timișul de Jos (după ce a fost internat câteva săptămâni la spitalul din Sinaia și Brasov). Cei doi prizonieri au fost eliberați pe 2 și 3 Septembrie 1944. Au fost urcați împreună cu alți prizonieri ai Puterilor Aliate într-un  avion care a decolat de pe aeroportul din Popești Leordeni spre Italia

Pe 29 iulie 1954 a avut loc o demonstrație aviatică în memoria lui Peretz Goldstein unul din parașutiștii care fuseseră parașutați în România în timpul celui de-al doilea război mondial. Un avion care zbura de-asupra celor care participau la ceremonie s-a prăbușit în mijlocul mulțimii. Atunci au murit Arie (Leova) Gucovski, Arie Fichman și Dov Berger trei dintre parașutiștii originari din România care fuseseră lansați în timpul războiului în România. Primul ministru Moshe Sharet care a fost prezent la demonstrația aviatică și de-asupra căruia a trecut avionul la câțiva metri a interzis până a doua zi difuzarea știrii prăbușirii.

* * *

*

(2) Începem acest comentariu subliniind cele două fapte sau elemente principale care se desprind din materialul preluat de pe site-ul oficial al Armatei Israelului:

A. Ion Antonescu personal s-a implicat în cazul a doi prizonieri evrei și a refuzat să-i predea nemților. A fost nevoie de intervenția lui Goering pentru ca Ion Antonescu să accepte ca unul dintre prizonierii „săi”, ai Armatei Române deci, să fie interogat de nemți, aliații săi totuși. Numai că omul și militarul de onoare care a fost Ion Antonescu s-a îngrijit ca prizonierul predat până la urmă nemților să fie mereu însoțit de câțiva ofițeri români, asigurând astfel protecția prizonierului, ferindu-l de eventuale abuzuri ale anchetatorilor naziști. În felul acesta lucrurile s-au desfășurat în acord deplin cu regulile civilizației, ale unor raporturi corecte între parteneri și adversari. Astfel că, în final, la sfârșitul războiului, cei doi prizonieri evrei, ca și ceilalți prizonieri din România, s-au putut întoarce teferi și nevătămați acasă, în Palestina, în viitorul Israel.

Textul de pe site susține că acest comportament ireproșabil al mareșalului Ion Antonescu ar fi fost determinat de faptul că cei care i-au cercetat pe prizonieri l-ar fi avertizat pe șeful statului român că „viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu evreii”. Nu-mi inspiră încredere această inserție, pare contrafăcută…  Dar chiar dacă ar exista un document explicit în acest sens, el vine în contradicție cu ipoteza Holocaustului din România: când Antonescu, așa cum pretind unii, a organizat exterminarea în masă a evreilor, uitase oare de faptul că „viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu evreii”? Este în acest material un mic deficit de logică! Ideea că Ion Antonescu s-a purtat așa de corect cu prizonierii evrei deoarece se temea să nu-i supere pe protectorii evrei sau ne-evrei ai prizonierilor nu concordă cu teza Holocaustului, se exclud una pe alta cele două idei! Dacă una dintre cele două idei apare pe site-ul oficial al unei instituții atât de serioase ca Armata Israelului, înseamnă că autorii site-ului exclud cealaltă teză, în cazul de față teza Holocaustului. Acesta pare a fi mesajul Armatei Israelului. Un mesaj corect. În fine, corect: Ion Antonescu și ai săi nu se fac vinovați de niciun holocaust, de niciun genocid.

B. Oricum am da-o, nu există nici un document care să infirme în vreun fel faptul că prizonierii din România, indiferent de armata din care proveneau, indiferent de naționalitate, s-au bucurat de un tratament omenos și civilizat, în spiritul unei frumoase tradiții românești, niciodată infirmată. Iar acest detaliu, că printre prizonierii din al Doilea Război Mondial s-au aflat și mulți evrei, devine un argument dintre cele mai serioase împotriva celor care, fără niciun document serios, valabil pentru istorici și juriști, susțin producerea în România a unui genocid, a unui holocaust anti-evreiesc!

Avem sute și mii de documente vii, adică martori, ai acestui  comportament românesc aproape unic în analele unei conflagrații care a bătut toate recordurile de cruzime și neomenie, de sălbăticie și de asasinat în masă. Și nu avem practic niciun document sau martor propriu zis, credibil, care să poată susține și demonstra că românii s-ar fi comportat la fel ca și ceilalți beligeranți în privința prizonierilor sau a populației civile în zonele de ocupație militară. Asta în timp ce, așa cum arată chiar și materialul de pe site-ul israelit, prizonierii ajunși sub jurisdicția autorităților din țările vecine României au avut soarta cea mai tragică cu putință: moartea. Unii dintre ei chiar moartea degradantă, umilitoare, în chinuri și tortură! La sud de Dunăre, bunăoară, mai mulți aviatori aliați, căzuți prizonieri, au fost îngropați de vii până la gât, iar terenul a fost arat, bieții prizonieri găsindu-și sfârșitul sub lama nemiloasă a plugului… Caz celebru la vremea aceea, comentat de primul ministru britanic în termenii cei mai duri: „autorii acestor crime oribile trebuie scoși din Europa!” Nu știm dacă printre acei prizonieri s-a aflat și vreun evreu… Probabil că nu, de vreme ce povestea a fost uitată și nu s-a mai făcut niciun film la hollywood pe acest subiect…

Aș propune istoricilor de profesie acest subiect, tratat comparativ: soarta prizonierilor în lume, în general, și în al II-lea Război Mondial în special. Care a fost tratamentul de care au avut parte? Eu nu m-aș pricepe să fac decât comparația dintre prizonierii români din Rusia și prizonierii ruși sau anglo-americani din România. Contrastul este halucinant… Sunt documente, recent puse în circulație, că nici cu americanii nu trebuie să ne fie rușine, nu au fost cu nimic mai buni decât tovarășii lor de arme sovietici… Aceste documente, ocultate cu mare grijă, abia acum încep să iasă la iveală și propun pentru autoritățile militare americane cu totul altă imagine decât cea știută din cinematografia și literatura inspirată din WW2. Ora adevărului se apropie și pentru învingători!

Alte comentarii, în ordinea ofertei pe care o face textul:

1. Așadar, 150 de aviatori anglo-americani, aliați, care au fost nevoiți să se salveze părăsind avionul prin parașutare, au reușit să nu ajungă prizonieri ai Armatei Române, s-au ascuns bine și au rezistat până ce au venit niște parașutiști evrei din Palestina, originari din România, probabil, care s-au parașutat pe teritoriul inamic, adică românesc, i-au găsit pe cei 150 de camarazi și i-au ajutat să treacă granița. O adevărată epopee!… O mică nedumerire: parașutiștii evrei din Palestina trimiși în această misiune au nume? Și câți au fost ei cu toții? Fapta lor este extraordinară, homerică, și ar merita să fie mediatizată ca lumea. Mediul românesc este cel mai interesat de acest subiect, de detalii etc. Cred că există în arhivele militare rapoarte detaliate ale unei asemenea operațiuni care depășește, nu numai prin autenticitate și veridicitate, orice Rambo hollyhoodian! Personal sunt uimit de faptul că aceste isprăvi eroice, după câte știu eu, nu au avut niciun ecou literar, cinematografic etc. E de necrezut că propaganda evreiască (israelită), dar și cea anglo-americană, a ratat un asemenea subiect! Un asemenea izvor de pilde și elan patriotic?!

2. Au fost peste o mie de aviatori anglo-americani prizonieri ai Armatei Române. Dintre ei 1161 au supraviețuit razboiului și, după 23 august 1944, s-au putut întoarce  acasă. Prima întrebare: câți dintre acești prizonieri nu au rezistat condițiilor din prizonierat și și-au dat obștescul sfârșit ca victime ale unor condiții inumane de detenție la care autoritățile românești i-au supus? Primul răspuns: Condițiile de viață din prizonieratul în România nu au pus în primejdie viața nici unuia dintre prizonieri! Textul publicat pe site-ul Armatei Isaraelului nu face nicio precizare în acest sens, dar suntem siguri că dacă lucrurile ar fi stat altminteri, dacă condiția de prizonier al Armatei Române ar fi făcut victime printre militarii aliați, lucrul acesta ar fi fost până acum bine clamat și mediatizat de Aliați.

3. Afirmația care mă derutează cel mai mult: Evreii din Palestina, parașutați în România, au acționat în sprijinul populației evreiești, ajutând-o să se apere!… Să se apere de români, firește! Să se apere de autoritățile „fasciste” din România, de guvernul Antonescu etc.

Așa o fi fost, căci nu-mi închipui că Armata Israelului ar putea pune pe site-ul său povești de adormit copiii! Numai că nu ne putem imagina concret în ce anume putea să conste acest ajutor, atâta vreme cât în România nu se cunoaște nicio acțiune evreiască de rezistență la agresiunea anti-semită. Eu și alții ca mine susținem că nu se cunoaște nimic despre o astfel de rezistență, o astfel de acțiune sau reacție de apărare, pentru simplul și slăvitul motiv că nu a existat nicio agresiune antisemită din partea autorităților române sau a populației românești. (Nota bene: Cele petrecute la Iași în iunie 1941, act clar de agresiune, act criminal, i-a avut totuși ca promotori și protagoniști pe militarii germani, iar autoritățile românești dacă au intervenit, așa cum au și făcut-o, a fost pentru a diminua represiunea germană, altminteri motivată și ea într-o oarecare măsură, dacă luăm în seamă justificarea invocată de germani. Detaliu esențial: la Iași, în iunie 1941, circa 500 de evrei au fost arestați de jandarmeria și poliția română, iar restul evrilor arestați au fost sub jurisdicție germană. Evreii arestați de autoritățile românești au supraviețuit cu toții până la sfârșitul războiului, când au fost eliberați. Evreii care au murit în acele zile au fost numai dintre evreii arestați de germani.)

Dimpotrivă, cei care contestă dimensiunile apocaliptice ale persecuțiilor la care au fost supuși evreii tocmai acest argument îl invocă: lipsa reacției de apărare a celor 6 milioane de evrei holocaustizați, dintre care nici unul nu a protestat, nu s-a opus, nu s-a apărat! Știu de la un alt prieten evreu din Israel – am în Israel mai mulți prieteni evrei decât în România!, că mulți tineri evrei se arată intrigați de această pasivitate cu care evreii, adică părinții sau bunicii lor, și-au acceptat supliciul și chiar moartea.

Din mai multe surse, inclusiv din memoriile lui Radu Lecca, știm că în primăvara lui 1944 s-a deschis un proces împotriva unor evrei care găsiseră o sursă ingenioasă de câștig: scriau în Occident, în SUA mai ales, unor organizații sau personalități evreiești, inventau povești despre suferințele îndurate de evrei în România și despre actele lor de vitejie, de „rezistență”, despre trenurile și convoaiele militare aruncate de ei în aer, poduri minate etc. Cereau ajutor material pentru evreii în suferință și pentru activitățile viitoare de apărarea evreilor, și chiar primeau sume frumoase, pe care le băgau însă în buzunar fără nicio greață! Procesul nu a ajuns la condamnările care se prefigurau deoarece a intervenit 23 august eliberator și pentru asemenea evrei ticăloși…

Tot din surse evreiești actuale știu că istoriografii evrei sunt foarte preocupați să găsească dovezi despre acțiunile de rezistență și de apărare ale evreilor din acei ani. Și nu prea găsesc nimic, iată, de aproape 70 de ani… În România mai ales! S-ar putea spune că așa sunt de neam evreii, lipsiți de curaj, fără spirit de luptă etc. Numai că faptele de arme ale evreilor în Palestina și în războaiele de după 1948 infirmă asemenea presupoziții, cândva curente. Evreii știu să se bată în Orientul Mijlociu. Iar dacă, așa cum susțin unii, gangsterismul din America este o creație a interlopilor evrei, bărbăția și virtuțile militare evreiești sunt dovedite suficient de convingător pentru a ne mira în continuare de ce evreii nu au produs niciun act de rezistență la acțiunea de exterminare deslănțuită împotriva lor în anii 1939-1945?

4. „Parașutiștii israelieni au acționat ca să-i organizeze pe evreii din România(…) să poată emigra în Israel legal sau ilegal astfel încât 60.000 de evrei din România au emigrat cu ajutorul lor spre Israel”… Cunosc bine calculele zăpăcite care se fac pentru a inventa holocaustul din România. Ele se bazează pe comparația unor cifre, a evreilor din România înainte de război și după. Diferența, la rândul ei, este amendată prin scăderea evreilor care s-au refugiat în Rusia, cifră de nimeni stabilită cu documente, ci „la ochi”! Precum și a evreilor emigrați în Palestina în timpul războiului. Cred că ar trebui luați în calcul și evreii care lipseau la inventar pentru că emigraseră ilegal în Palestina cu ajutorul faimoșilor parașutiști… Parcă n-am întâlnit până acum în niciun calcul holocaustic această cifră, 60.000 de evrei, emigrați cu ajutorul parașutiștilor israelieni! Cine îi contabilizează?

De ce am spus că este vorba despre „calcule zăpăcite”? Pentru că punctul de plecare al acestor calcule este numărul evreilor din România înregistrat în 1939 și la începutul anului 1940. Numărul oficial al acestora era cam de 750.000. Din alte surse, inclusiv din Jurnalul lui Mihail Sebastian, unul dintre evreii cei mai bine informați, avem alt număr, altă cifră: două milioane! Legionarii, prin vocea cea mai autorizată, a Căpitanului, vorbesc și ei tot de două milioane de evrei! Dacă introducem în ecuația Holocaustului această cifră, se schimbă în mod corespunzător și rezultatul final: numărul evreilor uciși de români, de Antonescu. Acest număr, după socotelile de mai sus, ale mele, nu mai poate fi „numai” 400.000 – cum scrie la Templul Coral și la Monumentul Holocaustului. Mint amândouă oficinele. Mint cu nerușinare! Așa cum mint și în multe alte privințe și ocazii, în aproape toate!

Să fim drepți și să recunoaștem adevărul cel mai adevărat! Numărul real, după sursele cele mai credibile – Mihail Sebastian și Corneliu Zelea Codreanu, este de cel puțin un milion și jumătate: 1.5000.000 de evrei au fost holocaustizați de părinții noștri. Ceilalți, vreo 350.000, au supraviețuit cum a putut fiecare. Circa 150.000 nu se știe cum au murit, se pare că ne-au scăpat!… Deh, nimeni nu este perfect!

Pe cale de consecință – cum se zice pe la noi, trebuie modificată și cifra totală a victimelor Holocaustului: nu șase milioane, ci cel puțin șapte milioane! Șapte, număr cu multiple semnificații ezoterice, toate potrivite, căci nimic nu este pe lumea asta întâmplător!

…Dixi et salvavi animam meam!

5. Cazul parașutatului Aba Bardicev este semnificativ, definitoriu: „Aba Bardicev  a fost lansat la granița Iugoslavia – România, nu a reușit să treacă în România și a fost prins în Ungaria și trimis la Mauthausen unde a fost judecat și condamnat la moarte”. Sunt mulți evreii, parașutiști sau oameni obișnuiți, care „nu au reușit să treacă în România” și din această cauză și-au găsit sfârșitul, cei mai mulți fără a li se mai face onoarea unui proces, a unei judecăți publice! Iar și mai mulți sunt evreii care au reușit să treacă din Ungaria în România și asta a însemnat viață, salvarea de la moarte.

6. Ne-am lămurit cu „autoapărarea evreilor”, nu ne rămâne decât să ne mai mirăm o dată că această invenție, în sine o escrocherie, a unor evrei șmecheri din București, găsește pe site-ul Armatei credibilitate și onorabilitate. Cum e posibil?!

7. Povestea parașutiștilor Leova Gukovski și Arie Fichman, deși rezumată la câteva fraze, este semnificativă și ea în același sens. Când ajung noaptea în arestul jandarmeriei, unul dintre ei „cu piciorul stâng rupt”, „cei doi au fost lăsați să doarmă și numai după amiaza au fost preluați de servicial de informații pentru a completa chestionare cu întrebări.” Consemnarea pare corectă, este favorabilă „adversarului”, cu atât mai credibilă, și concordă cu sensul general al materialului, destul de explicit cu privire la omenia românilor intrați în contact cu parașutiștii și prizonierii evrei. Aventura celor doi evrei a fost povestită mai apoi în cartea Pentru ce am fost chemat la datorie. O carte care ar merita să fie mai cunoscută, tradusă în limba română etc. M-aș mira să confirme aiurelile inventate de cei care susțin invenția cea mare: Holocaustul din România! Oamenii care au văzut moartea cu ochii pe front, care au ales să se confrunte cu ea, iar dintre ei mai ales aviatorii, sunt oameni de onoare, greu de câștigat pentru o cauză falsă, mincinoasă!

8. Pe 29 iulie 1954 s-a produs însă o tragedie cutremurătoare, la un miting aviatic dedicat eroilor evrei, aviatori și parașutiști, din al Doilea Război Mondial, un avion a scăpat de sub controlul pilotului și s-a prăbușit în mijlocul mulțimii, omorând și trei dintre parașutiștii evrei care au fost prizonieri în România: Leova Gucovski, Arie Fichman și Dov Berger. Domnul Puiu, după ce mi-a povestit cele petrecute, a legat această tragedia de o discuție anterioară, în care dînsul mi-a explicat de ce este ateu! Evreu ateu, așadar!… Acum, pornind de la tragedia în care au murit acei tineri eroi, domnul Puiu m-a interpelat, cu obidă: „Ce mai ziceți, domnule profesor, în fața unei tragedii atât de nedrepte?!… Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întâmple așa ceva?!” Cu alte cuvinte, zicea amicul nostru din Tel Aviv, iată o dovadă nouă că Dumnezeu un există?!…

Răspunsul meu a fost următorul: Dimpotrivă, domnule Puiu, eu văd ptea bine mâna lui Dumnezeu în această tragedie! Pentru că la Procesul Marii Trădări Naționale, la care Ion Antonescu a fost acuzat de crime de război, de persecutarea și asasinarea a zeci de mii de evrei, normal era să se prezinte ca martori ai apărării Mareșalului și câțiva dintre evreii dintre au simțit pe pielea lor cât a fost de antisemit premierul român. Iar cei mai în măsură să depună mărturia cea mai edificatoare erau parașutiștii evrei care au fost prizonieri în România și au avut ocazia să cunoască nu numai omenia oamenilor de rând, ci și respectul autorităților românești pentru haina militară, pentru adversar! Desfășurarea procesului a fost cunoscută în mediile evreiești! Aveau motive, chiar obligația morală de a se prezenta la proces din proprie inițiativă nu numai prizonierii evrei, ci și cei mai importanți lideri evrei, în frunte cu Wilhelm Filderman, Alexandru Șafran, Mișu Benvenisti, care cunoșteau și alte fapte care îl dezincriminau pe Mareșal și pe colaboratorii săi! Lipsa de recunoștință evreiască față de Ion Antonescu, față de George Alexianu a fost însă strigătoare la cer, iar Cerul a reacționat!…

Așadar, Arie Fichman, evreul pentru care Ion Antonescu a intrat în dezacord cu propriii săi aliați, evreul pentru a cărui viață autoritățile militare românești au făcut tot ce au putut ca să-l salveze și au reușit, a murit totuși acolo unde se aștepta mai puțin: la el acasă, în ograda propriei case, în floarea vârstei și nevinovat!…  Ale cui păcate le-a plătit bietul băiat?!

Printre cei trăzniți din înaltul cerului s-a numărat și Leova Gucovski, autorul cărții mai sus pomenite. Mărturia sa mi se pare cu atât mai interesantă. Sunt convins că a mărturisit sincer, cinstit! Că un pentru păcatele sale a plătit!

…Evreii au această ingenuitate, când îi lovește o nenorocire și se lamentează, nu le trece prin minte că vinovații s-ar putea afla printre cei loviți „de soartă” sau printre apropiații acestora… Adică printre ei, aleșii lui Dumnezeu!

Cam aceasta este concluzia mea, comentariul meu la afirmația amicului ateu…

(În paranteză fie spus, mă întreb dacă un evreu ateu mai este ateu? Dar un evreu creștinat mai rămâne evreu? Care dintre cei doi evrei este mai puțin evreu sau mai evreu?… Închid paranteza, lăsând altora și pe altdată aflarea răspunsului și mai ales comentariile, dezbaterea…)

9. Încă o vorbă, de data aceasta despre Mihai Pelin, fostul meu coleg de la „Națiunea”, la începutul anilor ’90, pomenit pe site-ul Armatei Israelului. Înțeleg că faptele prezentate pe site au fost, cel puțin parțial, preluate din scrierile lui Mihai. Firește, după ce au fost judicios confirmate din alte surse… Am mai multe amintiri despre Mihai Pelin legate de contenciosul româno-evreiesc. Una se referă la prezența lui Mihai Pelin pe „lista neagră” alcătuită de rabinul roșu, adică de Moses Rozen… De la Mihai Pelin am aflat de existența acestei liste și de faptul că amândoi eram colegi de listă!… Probabil că Mihai Pelin știa mult mai bine decât mine ce înseamnă să te încondeieze rabinul, așa că Mihai a făcut toate eforturile să fie scos, șters de pe lista fatidică. N-a rezistat șantajului rabinic… Eu am rezistat, din ignoranță: n-am știut ce preț va fi să plătesc…

*

Notă: Pentru conformitate, puteți accesa materialul în forma în care a apărut pe site-ul Armatei Israelului,  מצגת לזכר הצנחנים הישראליים שצנחו באירופה בתקופת השואה

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*