Aşa era Eminescu… Dar cum suntem noi?

Ioan Slavici, prieten din anii de studenţie cu Mihai Eminescu, îşi aminteşte un caz nostim, când poetul era gata să-şi sacrifice ghetele pentru un desculţ. Iată şi frântura de text: „Odată, când mă-ntorceam la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se construia atunci Palatul creditului funciar, venea dinspre Poşta centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros.

– Uite!, grăi Eminescu, arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.

Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa.

– Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ.

– Eu?, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el,  săracul?!

Acum, în zilele noastre, aţi văzut multă lume ce şi-ar jertfi încălţămintea sau o haină pentru un biet boschetar, mânat de sub acoperişul casei tot de ai săi sau poate de nişte farisei haini. De ce ne-am mira, dacă la noi până şi cerşetorii sunt de calibru fals. Şi nu din vina lor, pentru că cineva, un hoţ fără pereche, un terchea-berchea, a pus stăpânire pe aceşti năpăstuiţi de soartă şi îi ţin mai rău ca în şerbie. Seara le deschid gurile de canalizare ca să-şi potolească somnul. Sau în cel mai bun caz le fac culcuş sub nişte şandramale improvizate, de unde de multe ori , pe vreme de iarnă, sunt duşi la morgă . Aşa se sfârşeşte viaţa unui om, care la vremea sa a fost cineva şi nu a ţinut degeaba umbră pământului.

Locuiesc sub o geană de pădure. Numai să visezi la un asemenea privilegiu. Îţi cântă păsările gratuit, ploile îţi aduc ozon cu nemiluita. Mai ciupeşti de ici-colea câte un strugur de coacăză, te apleci după o ciupercă. Numai cât face izvorul şi iarba cea verde!Dar pe lângă toate astea mai sunt şi nişte inconveniente. Pe la Sf. Dumitru şoricimea de câmp dă buzna prin beci şi acareturi. S-a întâmplat să văd şi lilieci agăţaţi de goga pivniţei. Mama îmi spunea că sunt şoareci care s-au înfruptat din anafură sau slănină sfinţită şi astfel au devenit îngeri zburători. Din câte cunosc, liliecii sunt ocrotiţi de stat şi au nimerit şi în Cartea Roşie.

Pe când pisicile şi câinii vagabonzi tot pe la casele din margini se oploşesc. De nimeresc la un om bun, norocul lor. De nu…vai de pielea lor. Parcă nu suntem în an de foamete. Dar uite că nişte inşi, evadaţi din satele lor, de buni ce sunt, şi-au înjghebat nişte colibe, mai departe de ochii lumii şi ca în vechime vânează tot ce mişcă. Mai întâi au făcut prăpăd în potârnichi şi fazani. După ce au căsăpit paserile au trecut la carne dietetică de iepuri şi bursuci. Dar şi dintre aceştia au fost puţini şi s-a purces la nimicirea câinilor vagabonzi. Într-un amurg stocajiu, de octombrie, agăţat într-un cârlig se bălăbănea un leş de câine. Un vlăjgan cu mutră alcoolizată îşi chema ortacii la o friptură canină…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*