Timpul personal de vis

Mereu, în octombrie, pe raftul de galben al gutuilor, între un cârcel de băbească și rămurelele de mintă și busuioc, spațiul de așezare al amintirilor primește plicuri cu ștampilă udeșteană, fie de la dumnealor Aurel și Modesta Recolciuc din Plăvălari, fie de la  părintele Ionel Romega de la Ruși-Mănăstioara, fie de la colecționarul în duh Mihai  Fădur. Și mi se face dor de propria tinerețe și de prietenii rari, netrucați, ai acelui anotimp de existență între care și compozitorul, profesorul universitar, ciudatul călător prin armoniile de turle, prietenul udeșetean prin biografie, Viorel Munteanu. Puțin aplecat, poate pe o vioară a începuturilor muzicale, poate într-un gest amânat de mișcare a baghetei către aripa suflătorilor din orchestra aceea închipuită, visată… Iau ața cuvântului, abia vizibilă sub reflectoarele acelea de vernisaj public, și o înnod și zic: acolo, la Reusenii nașterii, există în memoria profundă, de legendă adeverită, tragica pagină a unei nuntiri însângerate tot într-un octombrie, pe 15, uciderea voievodului Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, dar și metopele de așezare ale existenței unor personalități, între care Eusebiu Camilar, Magda Isanos. Or, cum am pipăit eu duhul locului, parcă e mai prezent, deasupra tuturor, Ștefan cel Mare și Sfânt. Atingerea bolții. Celestitatea.

Viorel Munteanu: – Eu am scris cantata-oratoriu Ștefan cel Mare având ca prim titlu Închinare la Ștefan cel Mare, titlu neacceptat atunci, în 1975. Or aici, între altele,  exact asta am și vrut: să redau acel dramatism de care vorbești, suferința și ridicarea din suferință, construcția unui destin iar bocetul, litania, au reîntrupat Reusenii în timpul de care vorbeam. Bocetul acela mă atinsese la Câmpulung, acolo unde, peste lacrimile sonore ale femeilor, se așezau sunetele de bucium, umbra muntelui retezată de asfințit, un dublu asfințit: clopotele, sonurile prohodului. Pagina era deja, exista, o retrăiam în scriitura componistică ca o proprie destăinuire. Era partea de clepsidră a nisipului prefirat și urmat,în imagine răsturnată, de construcția perspectivei, istoria ca extensie obligatorie în perspectiva temporală. Cât privește celelalte volumetrii de duh, trăitorii de altitudine, am fost preocupat și, în parte, am și reușit să dedic unele lucrări acestor personalități ale Bucovinei și ale Moldovei: pentru Enescu / Rezonanțe I, pentru Porumbescu/Rezonanțe II, pentru altarele Putnei, și iarăși și iarăși Eminescu. Glossa, ce subiect extraordinar, poema glosând în sine numele lui Eminescu, enograma acestuia mi-a relevat un mod muzical existent în ancestralitatea cântecelor noastre, frânturile modale restituind în realocarea întregului numele marelui poet. Și m-am gândit, din această perspectivă greu decelabilă profanilor, m-am gândit și am concluzionat că Eminescu a avut un anunț, o predestinare a nașterii profetizată de aceste cântece. Unicitatea acestor fregmente modale, constatam prin cercetările următoare relevării ipotezei, erau prezente în varietatea baladei românești.  Iar  conceperea, glosarea Glossei mi-a ocupat ani buni, noutatea construcției muzicale obligând, impunând absorbția lentă, profundă a părților întregului dorit. Aplicam pentru prima oară forma literară a glossei în muzică pentru a obține o sonată cu arhitectură perfectă. Descopeream uimit existența în sine a  formelor muzicale în vers, în părți de vers: vremea trece, vremea vine… Simți, auzi muzica. Cu soliști, cor și orchestră am făcut toată simfonia de 35 de minute, Simfonia Numelui Eminescu.

– Cu mulți ani în urmă, între lelea Catrina – sora lui Eusebiu,  profesorii Căpreanu și Căpitanu mișcam tăcerile în grădina casei memoriale din Udești pentru ca tectonica discursului udeștean să recompună fantasma arheologică a uriașilor, oasele acelea ciudate, pantagruelice, total nepotrivite etalonului de biometrie umană a prezentului. Aceia ne invită să accedem altitudinea, evoluția?

– Mda. Este un exercițiu care nu trebuie dus însă prea departe.

– Secretizarea într-o altă legendă. Oricum, drumurile copilului Viorel spre Putna, – câți ani s-or fi risipit dincolo de copilărie? – adaugă răspunsuri demersului vocațional din biografia compozitorului.

– Indiferent de ce-ar fi dorit unii ori alții atunci, cărările copilăriei nu s-au deslipit de Putna, de Neamț. Ambarcați pe câte-o mașină, suspendați de propria umbră în drumuri, era un miracol să ajungi la Putna, să asculți cântările. Cele mai frumoase cântări erau la hram și la priveghi. Iar la Priveghiul Maicii Domnului cântările sunt copleșitoare. Și mă bucur de înmulțirea corurilor bisericești după `90.

– Glasurile Putnei…

– Da. Pentru lucrarea aceasta am trudit enorm. Absorbeam tăcerile de clopot, mișcările sub vânt, mișcarea de clopot după obligațiile de ritual. Fostul meu profesorul Gheorghe Ciobanu, în cincizecișiceva, a descoperit Școala muzicală de la Putna. Manuscrisele adevărate erau la Leningrad și Moscova dar au fost fotografiate, aduse. Și s-a demonstrat că la noi exista unica școală la care se pregăteau și cei din jur, din Ucraina spre exemplu. Și mi-au transcris special neumele din Letopisețile de la Putna, din 1511, pentru Glasuri. Și, după cum știi, am reconstruit împreună finalul din Imnul pentru Ioan cel Nou de la Suceava: Țară de Sus, bucură-te și cântă/ Soare între sorii lamurii noastre/ Glas între glasuri soare rodește.

– Iar Glasurile Putnei cred că este compoziția cea mai ”circulată”.

– În Elveția, unde exista, într-o tabără de muzică, o formație de tineri, nu știu cine era dirijorul, de unde au luat partitura, au interpretat și înregistrat lucrarea. Și am rămas uimit la pauza de aproape un minut, imediat după partea orchestrală de încheiere, între lucrare și aplauze. La un timp, am avut șansa de a dialoga cu dirijorul prin intermediul Danielei Vlad, la Radio. Și l-am întrebat: Maestre, ce se întâmplă acolo, ce este cu pauza aceea? Și mi-a spus: „Am stat un minut cu mâinile ridicate pentru că eram convins că această muzică trebuie să lucreze în noi.”  Iar lucrarea în public, spun eu,  se datora ethosului bizantin care respiră în acestă compoziție.

– Și ce ”răzbunare minunată” trecerea de obediența de roșu, acordarea Premiului Academiei într-un timp total nepotrivit duhovniciei.

– De prima dată lucrarea a fost respinsă la Uniunea Compozitorilor pentru ca, la doar două-trei zile, să fie dezarhivată și ridicată pe podiumul academic. Erau în comisie Doru Popovici, Alexandru Pașcanu și alți compozitori care mai aveau prin sertare compoziții inspirate din psaltică, din bizantină. Respingând Glasurile își respingeau propriile lucrări, opțiunile componistice.

– Se vorbește mult despre o literatură a rezistenței, ascunzând, propunând în subtext, subliminal, alte adevăruri decât cele comandate ideologic înainte de `89, impuse. Pe orizont componistic un exercițiu de similitudini cu Glasurile?

– Atunci, la Electrecord, am întâlnit un secretar de stat. Mai înainte dicutasem cu Dumitru Gavrilean să facă un portret frumos, cu Ștefan cel Mare, coroană – să-l pun pe copertă. Și acela, secretarul, îmi zice: ”Nu, nu merge. Că Ștefan nu doar că are coroană dar mai ține și Putna pe palme. Nu, nu merge”. Mă întorc la Iași, uite Mitică, așa și așa. Lasă, zice artistul, îi păcălim noi. Și face clopotul de la Putna, simbolica lui. Culmea este că la București, omul cu BT-ul, bunul de tipar, privește scurt și scurt în replică, iarăși: ”Nu, nu merge. Ăsta e clopotul de la Putna”. Între miez și coajă erau ofuscați de vizibilitatea semnului de credință. Dar mă întorc spre mine însumi. Nu am luat modalismul de care vorbeam și arhaicul separat, lumea psalticului bizantin și cea a cantosului popular sunt artificial separate. Este o singură lume sau, mai exact,  aparțin aceleeași lumi. Important este dacă reușești prin tehnica de compoziție să le definești unitatea.  Iar pe această cale se înscrie obligatoriu bucuria, lumina.

– Cândva, la Bistrița, actorul poet Dorel Vișan îmi citea propriii psalmi, recompunerea încercatului popor român în vitregia timpurilor, el, poporul ales de fiecare dintre noi în mai bine, în mai speranță. Și mă gândeam cum și cine va recompune muzical cântările regelui David.

– Au apărut extraordinar de multe coruri în țară. Și nu numai pe lângă biserici ci și la unele case de cultură. Se interpretează foarte multă muzică religioasă. Opt ani de zile, cât am fost președinte al Festivalului-concurs ”Buna Vestire” de la Fundul Moldovei, am reușit să conving organizatorii să lărgească geografia de reprezentare a corurilor, evenimentul căpătând virtuți naționale. A apărut o adevărată Academie corală. Iar peste poate de uluitoare este prezența masivă a publicului de acolo care, o duminică întreagă, nu se deslipește de muzica religioasă! Și apoi culminațiile de duh, cum la cântarea Tatăl nostru unde toți, absolut toți, se ridică în picioare, participă, adaugă tăcerea de rugăciune proprie coralelor. Ceva de nedescris. Cuvântul  evanghelic trece de barierele biologice, de cadrul sălii, urcă în intimitatea fiecăruia. Și mă bucur cu bucuria ctitorilor de această Academie de muzică psaltică de la Fundul Moldovei ca de propria mea catedrală. Repet cu obstinație, cu uimită patimă de recompuneri, întrebarea de descoperire a celui/celor care au ținut mâna pe umărul celui din fața mea, acum profesor universitar și compozitor, reputat formator de valori, Viorel Munteanu. Mâna de pe umăr – amprenta de pe inima foarte tânărului compozitor de atunci …

– Studiile de compoziție le-am făcut mai târziu, după ce am terminat Facultatea de pedagogie. L-am avut profesor pe Vasile Spătărelu, apoi Gheorghe Ciobanu care m-a descoperit în aplecarea spre folclor și muzica bizantină. Și urmează specializarea mea în timp, pe foarte mulți ani, cu Maestrul Roman Vlad. El le avea pe mama și sora sa la Onești. În `80 am avut o bursă de studii la Santa Cecilia și deși el nu mai preda acolo, am cerut să lucrez cu Roman Vlad. Venea la Onești, ne întâlneam și discutam încontinuu. Deci studiile italiene le-am translat la Onești.  Ei, acest creator care, ca și Enescu, era multiplu: pianist, dirijor, compozitor, a traversat aproape un secol, are 93 de ani acuma. L-am întâlnit în luna mai și spune: ”Dragă maestre Munteanu, lucrez foarte mult. Visez muzică, sunete, dar e grea caroseria”. Și te uimește prin agilitatea extraordinară a spiritului. A scris o carte ”Trăind muzica”, care s-a lansat anul trecut (mi-a trimis-o), unde vorbește de toate personalitățile muzicale ale secolului. Prieten cu Stravinschi, cu… Doamne, câte nume mari!, fiindcă a fost organizator de mari festivaluri în Italia, la Florența, Neapole și la Roma, director al Filarmonici de la Santa Cecilia, director la Scalla. Gândiți-vă ce putea scrie un om de o asemenea cultură muzicală și nu numai, (mersese la Roma să facă matematică) dar era pianist și își dăduse licența la Cernăuți cu un concert de Beethoven studiat cu Tit Tarnavschi, tatăl lui Vasile Tarnavschi, profesor de la Cernăuți. Ei, acest om a dorit foarte mult să cunoască Iașul și l-am adus  profesor la noi, la universitate, l-am dus la vacanțele muzicale de la Piatra Neamț, pentru conferințe de o audiență formidabilă. A devenit Cetățean de Onoare al Iașului și Doctor Honoris Causa al Universității de arte ”George Enescu” din Iași. Și m-am bucurat să îi intermediez întâlniri, cunoașterea valorilor ieșene. I-am și tradus Istoria dodecafoniei, lucrarea mea de doctorat tot cu Roman Vlad a fost. Cel puțin 10 ani de viață i-am onorat cu aceste lucrări onorându-mă, bucurându-mă.

Între ”dușmanii prietenoși” ai lui Viorel Munteanu așez propria sa valoare. Valoarea de manager. Două legislaturi rector, după consumarea unor ani ca decan, în care încăpățânarea proprie bucovineanului, respectul pentru lucrul bine făcut, respectul de sine prin evoluția celor din jur, toate acestea au redus durata ”timpului  astral”, cel dedicat componisticii.

– Încă din tinerețe, lucrând în Radio, poate că, fără să-mi dau seama, m-am autoeducat în a da foarte mult timp altora. Este o bucurie dar mai apoi, urmărind încotro și unde se duce timpul, te întrebi ce câtime ai irosit-o în nelucrare. Foarte greu am ținut cârma compoziției, (pe tren, în mașină, la hotel), dar se conturau schițe chiar și lucrări pe această disipare de timp. Dar compozitorul n-a cedat în fața rectorului. Și multe din lucrările perioadei au circulat cu succes. Poate, numeric, să fi pierdut ceva. Și cum altfel dacă, într-un calcul, un an din opt s-a dus pe drumurile impuse de prioritățile universității. Pe același plan de discuție, acumulările, trăirile ce s-au acumulat în tine, asigură chintesența, asceza ”astrală”, ideile componistice grupându-se într-o altă ritmicitate, depășind incertul, așteptarea prelungită. Roman Vlad clama ideea că nu există un timp ocupat pentru compozitor, că acesta, indiferent de condiții, nu poate dezarma creativ.

– Între reușitele rectorului Viorel Munteanu se înscrie, și asta o spun ceilalți, și rectitorirea prin Casa Balș a   imaginii dorite pentru fostul Conservator, acum Universitatea de arte, ca edificiu european de vocație.

– Conservatorul, ca să-i spun așa, nu a avut niciodată un spațiu propriu, bine definit. Am lucrat pentru asta în localul din Horia, unde prin bunăvoința Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi” suntem, în sfârșit, acasă, asa cum, aici, în Casa Balș, prin buna voință a Episcopiei Romano – Catolice, a P.S. Petru Gherghel, suntem, iarăși, acasă.  E greu, în criza asta, să găsești înțelegere. S-au schimbat vreo șapte miniștri și la fiecare trebuia să mergi, să-i explici. Iar cel mai greu este să poți ajunge în situația să-i explici. Audiența, obținerea acesteia, o aventură. Domnul ministru Hârdău, da. Făceam laboratoare. Și am primit o hârtie, o adresă prin care se cerea să prezentăm date cu privire la laboratorul de muzică simfonică. Și normal că surprinde titulatura asta: laborator de muzică simfonică. Ni se cerea să spunem câți studenți folosesc acest instrument, că un laborator clasic, obligatoriu să aibă instrumente, aparate. Și eu i-am spus că la oboi cântă 80 de persoane. Ministrul a zâmbit iar de zâmbet am legat cârligul cererii de a fi primit a doua zi în audiență. Și i-am spus despre cei 80. Uitați, orchestra mea simfonică are 80 de persoane. Dacă îmi lipsește oboiul mai poate lucra orchestra? În replică ministrul a decis ca și Bucureștiul și Clujul să primească același suport de sprijin financiar pentru…laborator. Pentru ”laboratoare”, fiindcă în anii aceia buni am primit dotări de excepție nu doar pe partea de muzică ci și la arte plastice,  teatru. Bine, să zicem că la dotări se mai poate rezolva ceva dar am trecut prin reforme. Iar când eram eu decan la Iași nu aveam doctoratul, masteratul. Apoi trebuia să luptăm pe contrasens cu Reforma de la Bologna pentru a demonstra că la muzică trebuie 4 ani de studiu și nu 3. Și cu asta am pus pe jar toată lumea academică muzicală din țară. Că trebuia să argumentăm de ce trebuie patru ani și nu trei. Și am reușit. Revenind la clădire, sunt peste măsură de mulțumit când văd că vin străinii și admiră ținuta impecabilă a Universității de Arte la Iași.

– Funcționalitatea a fost extinsă la maximum, holurile depășind condiția edilitară, fiind superbe galerii de artă, de exprimare valorică a studenților, profesorilor artiști.

– Cum și Sala Caudella pentru cei de la actorie. Și tot pentru noi, în Horia, am reuțit să transformăm hala podurilor rulante în două studiouri moderne de muzică de camerășsi arta actorului iar pe Sărărie, cu generoasa deschidere a Primăriei am transformat fostele grajduri regale într-un Campus de arte vizuale care înnobilează actul de creație. Apoi, fapt unic la noi, la Iași, studenții fac practica la Filarmonică. Deci este o instituție legată de interese, de traiecte profesionale. Este însă loc și pentru mai mult, pentru mai bine.

Într-o discuție ”cronicărească”, Bujor Prelipcean vorbea de exodul valorilor din Iași către alte centre. Lipsa condițiilor necesare aici. Neputința de a se crea astfel de condiții. S-a schimbat ceva? Și adaug sentimentul de satisfacție al componenților Voces-ului de a fi fost chemați să facă parte din corpul profesoral al universității.

– Eu am încercat să readuc valorile plecând de la nevoia asigurării unui corp profesoral de o asemenea dimensiune. Dar, în același timp, trebuie să acceptăm că personalitățile artistice trebuie să și plece. Trebuie să-i lăsăm să circule, să-și adeverească valoarea pe un orizont mai larg, la o altă dimensiune, peste măsura a ce poate oferi Iașul. Dincolo de condițiile de care vorbeai, care este visul artistului? Să cânte la toată lumea. Compozitorul să fie auzit. Cei care pleacă acumulează, dezvoltă propria lor valoare prin această migrare și, revenind, propun măsuri calitative dezvoltate, îmbunătățite. Am adus-o pe soprana Elena Moșuc la atâtea concerte. Păi este o lumină pentru Iași! De asta, la aniversarea a 150 de ani de existență ai universității ieșene am făcut un festival internațional muzical de un an de zile, dragă domnule Aurel Brumă. Un an de zile numai douăzeci și ceva de master class din afară, orchestre inclusiv din America și unde, în componența acestora au fost și mulți muzicieni români, formați la Iași. Deci e bine dacă cineva pleacă și arată valoare, acumulează și, întorcându-se, să nască în jurul său valoare prin discipoli.

– Ajuns la o anumită etate, profesorul, dascălul începe să-și măsoare timpul și cu măsura biografiilor foștilor discipoli, ucenici, studenți. Și mă gândeam la Raluca Știrbăț schimbând uniforma gimnazială cu ținuta de concert, ca studentă, pentru ca, acum câteva zile, să o regăsesc într-n juriu care măsura concurențial diferența între interpreți de valoare internațională copleșitoare.

– Raluca a revenit la Iași. O am doctorandă. Face o teză despre lucrările de pian ale lui Enescu. Extraordinară. Acumulează o documentație depășind știutul, mereu îmbogățită cu tot ce s-a scris despre Enescu în străinătate și care lucrări lipsesc, nu sunt cunoscute în bio-bibliografia din țară. Dar este angajată în teza de doctorat și cu discul pentru Enescu. Or această alegere a Iașului pentru doctorat este extraordinară. La fel, l-am mai avut doctorand pe Remus Azoiței, profesor la Academia Muzicală Regală din Londra. Plecat din Galați la București, trecut prin Italia. Și a venit la Iași să-și facă doctoratul pe lucrările de vioară ale lui Enescu. Integrala lucrărilor. Iar a-l asculta pe Azoiței în concert este un privilegiu. Și faptul că a venit aici, a făcut master class, și-a expus părerile, va publica teza, așează altfel plecările și revenirile. Și fiecare revenire este o așezare de sămânță în următorii, și ne bucură fiecare în parte și spunem și dorim ca fiecare bob veșnic roditor să fie.

– Între ”clenciurile” de rutină gazetărească, pedala apăsată pe ideea de ”școală”: școala ieșană de chirurgie, de istorie, de inventică, de matematică sunt obstinant recompuse. Și, totuși, se poate vorbi, în contextualitatea discuției, de o școală de muzicologie la Iași?

– ”Școală”? Sigur că aici sau la Cluj sau în altă parte o anumită personalitate atrage, coagulează valori în jurul său. Dar de ce neapărat, imediat, eticheta de ”școală”? Dar valorile circulă. Și cum să spui, spre exemplu, Școala muzicală de la Piatra Neamț în contextul în care vacanțele muzicale de acolo adunau mari personalități din domeniu? În jurul unor mari personalități se crează o anumită orientare, un flux de interes. Și dacă, alt exemplu, Gheorghe Chipail a fost recunoscut ca un mare chirurg, gata, punem denumirea de Școala de chirurgie de la Iași, Școala lui Chipail, când, concomitent, alți mari chirurgi și-au adeverit valoarea la Cluj, București sau Sibiu? Iar privitor la muzică, un limbaj universal, cum s-o pui în pătrățele, pe școli? A, da, trecem să vorbim despre curente noi, orientări noi, asta da, obligă la un alt discurs, la focalizarea interesului spre un om, un punct, o destinație. Muzica trebuie să vorbească, să se impună prin sine. Nu are nevoie de traducător. Numai dacă este scrisă prost are nevoie de traducător. Uneori sunt compoziții muzicale care durează câteva minute și un tratat întreg care să o explice. Cine citește tratatul acela? A, dacă vorbim de noutate, de laboratorul de creație, asta este altceva. Și Beethoven a fost revoluționar în forța lui și în laboratorul lui dar prin creații care, pe urmă, au fost pe deplin recunoscute valoric. Nu trebuie să existe o școală de muzică ieșană ci muzică de mare valoare care să impună interesul pentru Iași prin compozitorii săi.

– Aleg harta energetică Hartmann. O rețea care acoperă globul cu o diseminare de puncte energetice în spații clar, distinct precizate. Compozițiile lui Viorel Munteanu interpretate în Italia, Japonia, Elveția, Cehia, Germania, Anglia, etc, etc ., – energizează prin artă interesul acelor țări, popoare pentru România?  Face parte arta din ”laboratorul” diplomatic al României? Crează nevoia de ”audiențe”?

– Cât mergi prin lume și trezești interes, ești un om  de reprezentare implicită a țării. Transmiterea imaginii țării prin creații absorbind specificul național, da, asta este diplomație de albastru. Dar nu trebuie să ne închipuim că, dacă eu merg cu o creație în străinătate, neapărat reprezint, cu această creație, România. Nu.  Relația se construiește de la sine. Iar în ce mă privește, am avut noroc, norocul mai poate fi și căutat, să fiu cântat de foarte multe orchestre din străinătate și din țară. Dar important este dialogul care se crează între compozitor și dirijori, cu interpreții mai tineri sau mai în vârstă, rețeaua aceea de energii, de simpatii, empatii și de aici totul decurge firesc, armonic, preluarea, transmiterea interesului pentru anumite lucrări urmând un circuit greu de definit aici. Poate este, repet, și un noroc. Orchestra Syrinx, spre exemplu, mi-a cântat Concertino, în mai bine de 100 de orașe din lume. Dar le-a și slujit lucrarea fiindcă au luat două mari premii, între care unul de excepție la Tokio. Au fost filmați, intervievați, au promovat muzica iar aceasta , prin specific, era România. Deci iată cum se duce această simțire a locului (dar poate că, dacă este numai a locului, iar nu este bine), acel ceva creativ care atrage, propune reflecția, și care, dacă se ridică la rangul de a putea circula, este o reușită.

– Priveam imaginile de pe Net, la Suceava, când Universitatea ”Ștefan cel Mare” v-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa și spațiul mi se părea familiar, Sala Joseph Schmidt. Greșesc?

– Exact. După realizarea sălii Joseph Schmidt rectorul de atunci, prof.dr.ing. Alexandr Graur a întrebat cum putem face o stagiune. Și am colaborat ani în șir pe proiectul unei stagiuni. Și am reușit cu studenții noștri de la muzică, arte plastice, teatru să facem această stagiune. Acolo, Cristian Ungureanu a oferit o expoziție, Armonia sferelor. Eu am scris un Imn al universității. S-ar fi vrut prezentarea Glasurilor Putnei, nu aveam posibilitatea atunci și am apelat la scriitorul Grigore Ilisei care avea un film, Izvoare, cu toate mânăstirile de aici și de peste Prut. Pe aceste imagini, ca fond de ilustrare, Glasurile. S-au legat. Și am reluat la manifestarea Geniul memoriei colective organizat la Putna de Academicianul Dan Hăulică.

Există un exercițiu permanent al presei de specialitate  în cuantificarea valorilor. Și asta este bine. În domeniul muzical îl găsesc pe compozitorul Viorel Munteanu primind autentificarea valorii, dincolo de importantele premii, diplome, ca Profesor Honoris Causa în varii spații geografice: Suceava, Târgoviște, Constanța. Și neașezarea, neîncremenirea pe frescă moldavă  asigură confortul recunoașterii valorii naționale, internaționale a operei compoziționale semnate de Viorel Munteanu?

– Sper să fie așa. Nu vreau să stau între paharele cu apă vie, apă nevie, nu vreau să alunec în mlaștina orgoliilor necuvenite. Mă bucur că lucrările mele circulă iar singurul judecător al valorii nu poate fi decât Timpul.

– Ca pedagog, formator, încă în activitate, la Cartea de aur a evoluției universității de arte adăugați, suplimentați paginile albe la capitolul de muzicologie, așteptările pentru cei care vor avea ce să scrie cu propria învățătură, cu propriul har, cu talent.

– Fiecare trebuie să-și asume răspunderea pentru viitor. Să pregătească acest viitor. În 2001, când am adus doctoratul la universitate, și culmea e că acest lucru nu se putea face decât în jurul meu, pentru că nu aveam profesori activi, a trebuit să aducem colaboratori, pe muzicologul Gheorghe Firca, pe domnul profesor Mihai Cozmei, de atunci a început o cercetare mult mai laborioasă o dezvoltare a muzicologiei. Aș putea spune că, prin obligativitatea ca profesorii să aibă titlul de doctor în universități, cercetarea a luat un avânt frumos. Depinde cât rămâne din aceasta. Dar putem vorbi, în muzicologie, de o împlinire pe care o dorea profesorul George Pascu și la care, efectiv, a contribuit profesorul Cozmei. Au apărut cercetători de forță, Gheorghe Duțică și Laura Vasiliu iar acestora li s-au adăugat doctoranzii, lucrările de foarte bun nivel. Sigur, și aici cernerea timpului, atât pentru compoziție cât și pentru muzicologie, va determina valorile perene. Am avut și avem o cercetare în muzica bizantină, un grant pe care l-am făcut în colaborare cu Mitropolia Moldovei și Bucovinei încă din perioada când Prea fericitul Daniel era pe scaunul mitropolitan la Iași. Florin Bucescu a luat premiul Academiei pe cercetare bizantologică. Iar gândul mă duce la Calendarul profesorului Cozmei, Existențe și împliniri, o derulare de evenimente, realizări, de ascensiune continuă. La o conferință itinerată de la Milano la Roma am arătat contribuția muzicologică a multor profesori italieni veniți la Iași și care, la un moment dat, s-au împământenit aici. Și am explicat că acum, pe contra-sens, este rândul muzicienilor români să atingă Italia, Europa. Și așa se întâmplă, pentru că, dacă mergi în străinătate, vezi orchestrele simfonice pline de instrumentiști români. Și nu numai. Faptul că circa 50.000 de tineri români sunt studenți în străinătate propune reconsiderarea rolului școlii românești în formarea acestora. Și nu-i puțin lucru. Că s-au dus mai ales vârfurile? Foarte bine. Parte dintre aceștia se vor întoarce în câștigul celor rămași acasă. Am vrut să arăt că prin învățătură, la care se adaugă și credința, avem ce dărui lumii prin specialiștii noștri, chiar dacă privirea mea este numai deasupra domeniului artelor.

– Un ilustru pinacotist, vorbind despre marile personalități din arta plastică românească, spunea că a fost aberantă și restrictivă Legea patrimoniului care nu permitea participarea, vinderea unor lucrări de artă românești la marile licitații din Europa, America. Or, completa acela, dacă nu ești văzut, dorit, aproape nu exiști. Exact cum bucățile de aur din milioanele de tone de minereu nedecopertat.

– Teoria circulației a avut, are și va avea prioritate.

– ”Bătrânul care visează visuri”… Ce visuri visează Viorel Munteanu?

– Încă am visuri frumoase. Dar este o luptă fantastică cu timpul. Este enorm de greu să-ți organizezi timpul. Dar dacă nu ai și timpul tău, să ți-l respecți, nu poți visa.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*