Arhiva zilnică: 7 noiembrie 2012

Șapte ani de zeghe…

Data: 24 ianuarie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Și nu oricum, ci sub „matricolele” de deținuți ai închisorii de țară fiscal-punitive cu gardieni maghiaro-huno-austrieci… Pentru că asta înseamnă, de fapt, cei șapte ani de austeritate prezentați atât de fericiți, dar nu de cei săraci bieți de ei cu duhul, ci de ăia fără dragoste de țară, de oameni, de semeni… Șapte ani de austeritate pe care guvernanții ni-i vântură ca o mare, mare reușită, obținută, chipurile, taman de la coana’ Europa, și numai și numai, evident, grație zbaterii lor!… Și o prezintă de parcă ne-am fi ales cu marele câștig de la loteria cu ajustări bugetar-fiscale punitive ale UE… Doar că nu este așa! Pentru că nu au obținut nimic deosebit. Nu pentru noi. Iar a prezenta austeritatea de șapte ani ca pe o mare victorie (căci nu va mai fi pe patru ani, ceea ce ar fi însemnat măsuri mai dure pe un interval mai mic, filosofează ei economic), este, de fapt, o mârlănie grotescă. Sigur, au ei și un merit… Acela de a ne vinde un eșec de guvernare a țarii ca pe o victorie, prin faptul că o să stăm mai puțin împovărați în ringul loviturilor fiscalo-financiare, nu de țară, căci nu de la țară ni se trage deficitul transformat în „apocalipsă”, ci strict de la guvernanți… De la găștile și clicile lor… Și, da, bineînțeles că se poate trăi cu un deficit de țară. Nu este nici pe departe un capăt de lume. Grav e să tot ai un deficit de țară dar să nu faci nimic pentru viitor. Să nu investești, în fabrici și mijloace de producție, nu în petice de asfalt și segmente feroviare (de pe care falimentezi transportatorii) ori, măcar, să asiguri, continuitatea consumului, singurul motor economic în România de mult prea multe decenii… Pentru că dacă înțepenești și consumul, pe fondul unor măsuri fiscale violente, apoi, într-adevăr, poți să pui și semnul de capăt de lume pe care ni-l vântură „a priori” acești guvernanți mizeri. Dar nu suntem acolo! Și nu am încăput nici în vreo pasiență de zi bună a șefei UE, care, fericită că tocmai a scăpat de acuzele hoției vaccinurilor, s-ar fi înmuiat și ne-ar fi dat dezlegare să o lăsam și noi mai moale cu austeritatea. Să o mai îndulcim, „țigănește”, trăgând de ea șapte ani (duri), nu patru (draconici)… Dar nu există nici o „bulă” dată special pentru noi. Și nici vreo reușită a guvernanților noștri. Totul se regăsește în „foaia” Europei, cu termene și programe „de ajustare” pentru toate deficitele de țară din Uniune… O ajustare pe care o UE o recomandă, nu o impune în zeghea în care vor să ne bage pe noi guvernanții! Și nu există nici un satâr sau ghilotină la capătul celor șapte (sau trei, cinci ani în cazul altor state europene pentru corecția deficitului). Asta este doar în manevrele de manipulare și constrângere coercitiv-guvernamentală a sistemului ca mijloc de ținere a noastră în staulul oilor supuse.

Dar, pentru noi, chiar vor fi șapte ani de zeghe! Sub feluriți „torționari” care vor a avea ei grijă de România. Să ne descalece pe noi de aici pentru a pași alții pe pământurile noastre. Iar toți acești „torționari”, nicidecum de nou rit, la costum, cu zâmbete șirete, dichisiți și aparent prietenoși, toate aceste scursuri de venetici, pentru că despre asta este vorba, vor avea ei grijă să-și apese cât mai adânc tălpile de urmași de grofi și huno-austrieci (!), pe piepturile noastre… Or, de ce să acceptăm noi șapte ani de austeritate?! Și de ce tocmai de la acești descălecători, care, până mai ieri, când au pus mâna pe petrolul, gazele, cărbunele, sarea noastră, erau niște descălțați (și nu doar de maniere), de ce să fie ei dară cei ce vor decide viitorul nostru în acest următor lagăr fiscalo-financiar? Unul ce va fi dublat de zidurile cenzurii media și cetățenești (amenințătoare, agresive apoi violente), de comunicare, și poate nu doar pe rețelele virtuale, ci și în manifestările publice, poate chiar și în jocurile „de rol” din spectacolele refulării supărărilor de neam ale unei țări transformate în spectatoare a desființării sale.

Dacă „austeritatea” ar fi avut poate un rost, ar mai fi fost loc de discuții, de acceptări, de renunțări… Dar nu când finanțele țării noastre sunt mătrășite de maghiarii care și-au invitat, de a doua zi a penetrării guvernării, „omologii” de la Budapesta (căci și ei au stăpâni!) să pășească acolo unde noi, românii, nu putem intra decât cu zeci și zeci de aprobări. Ba, am spune că bucuroși le-am fi dus pe toate… Și cei șapte ani, chiar și așa, în zeghea fiscală a vinovățiilor a priori… Am fi făcut și noi sacrificiile preacuvioșilor și preacucernicilor noștri înaintași, chinuiți, terorizați, maltratați în închisori… Dar dacă am știi că în urma noastră rămâne ceva… Dar ăștia ne vor în zeghe și lese pentru a face ei ce știu mai bine: să fure, să vândă, să înstrăineze! Ba, s-ar putea să ne trezim că, în șapte ani, și numele de pe matricolele de deținuți ai închisorii fiscale punitive de țară, să ne fie maghiarizate, înstrăinate ori de-a dreptul șterse…

De fapt, ei au nevoie de cei șapte ani!… Pentru ca, înainte să fim dezlegați din închisoarea de țară, să-și termine toate manevrele de confiscare, preluare, înstrăinare… Și, nu întâmplător, contractul de vânzare (înainte de extragere) a gazelor din Marea Neagră, care are antet clar unguresc, deși are prevăzut dreptul nostru de „preempțiune”, nu este nicidecum o protejare a resursei, pe întreg, ci, diabolic, ni s-a azvârlit un procent minor strict din ceea ce se exploatează (se extrage). Un contract ce poate fi transformat oricând într-o speță de jefuire „in corpore” a țării… Cu acte în regulă, grație trădării guvernanților care au semnat un contract prin care, deși ni se alocă (!) „dreptul” nostru vizând strict o cotă minusculă din ceea ce se extrage, vom pierde tocmai resursa… Protejarea ei ca „întreg”, în speță, resursele, carierele, munții, aerul – ca resursă eoliană, soarele (cu alți unguri descălecând pentru a-și face megaparcuri fotovoltaice ori ale cumpăra pe cele deja existente), totul pentru a ne fi luat controlul asupra oricărei resurse… Și, oricând, dacă nu au făcut-o deja, ne-am putea trezi văduviți, prin acest mecanism, de toate resursele noastre… Prin contracte în care resursele să fie extrase sută la sută de către colonizatori, iar noi să așteptăm după dreptul de preempțiune și eventuale microredevențe decise de cei ce exploatează…

Greierele și furnica, adaptare modernă…

Data: 24 ianuarie 2025 by Petru Jipa

Am primit pe internet o poveste adaptată la vremurile noastre. Nu știu cine a scris povestea, dar este delicioasă și a dat titlul acestui articol. Este vorba de povestea greierului și a furnicii în două variante: „Versiunea elvețiană. Furnica muncește greu toată vara în arșiță. Își clădește casa și pregătește provizii pentru iarnă. Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează și se joacă. Odată iarna venită, furnica stă la căldură și mănâncă bine. Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost și moare înghețat. Sfârșit…! Versiunea românească. Furnica muncește din greu toată vara în arșiță. Își clădește casa și pregătește provizii pentru iarnă. Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează și se joacă Odată iarna venită, furnica stă la căldură și mănâncă bine. Greierele tremurând de frig organizează o conferință de presă și întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură și să mănânce bine în timp ce alții, mai puțin norocoşi decât ea, suferă de frig și foame. Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig și difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii. Românii sunt șocați de faptul că, într-o țară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alții trăiesc în huzur. Ziariștii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogățit pe spinarea greierului și interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”. Se organizează manifestații în fața casei furnicii. Funcționarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată. Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torționarii de la Auschwitz .Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică și o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare. Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primește o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent. Este înființată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro. Casa furnicii este confiscată de autorități pentru că furnica nu are destui bani ca să-și plătească şi amenda şi impozitele. Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveția unde contribuie la bogăția economică. Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrășat. Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se țin în mod regulat întruniri ale artiștilor şi scriitorilor de stânga. Fosta casă a furnicii, devenită locuință socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreține. Greierele moare de supradoză cu etnobotanice. Ziarele şi televiziunile comentează eșecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechității sociale. Casa este invadată de o bandă de gândaci colorați, emigranți. Gândacii organizează cămătăria, prostituția, taxele de protecție, traficul de droguri și terorizează comunitatea. Guvernul se felicită pentru asigurarea echității sociale în România.”

Felicitări pentru cel care a scris povestea, nu este așa că va plăcut? Și acum la ce mă gândesc eu citind această poveste. Responsabilitate: Furnica simbolizează munca și pregătirea, în timp ce greierele reprezintă neglijența. Inegalitatea socială: Versiunea românească subliniază cum societatea poate deveni nedreaptă, cerând responsabilitate de la cei care au reușit. Critica sistemului: Povestea sugerează că, în loc să învețe din greșeli, societatea poate căuta să penalizeze succesul. Această adaptare modernă a basmului clasic reflectă problemele contemporane legate de muncă, inegalitate și responsabilitate socială. Povestea „Greierele și Furnica” are două versiuni, una elvețiană și una românească, care subliniază teme diferite despre muncă, responsabilitate și inegalitate socială. Versiunea elvețiană. Furnica muncește din greu toată vara, pregătindu-se pentru iarnă. Greierele râde de furnică, considerând-o proastă, și se distrează. Când iarna vine, furnica se bucură de căldură și hrană, în timp ce greierele, fără adăpost și hrană, moare de frig.

Versiunea românească. Furnica muncește din greu, dar greierele, în loc să învețe din greșelile sale, organizează o conferință de presă, plângându-se de soarta sa. Televiziunea și presa amplifică suferința greierului, iar societatea devine indignată de inegalitate. Se cer impozite mai mari pentru furnică, iar aceasta este supusă unei serii de reglementări și anchete. În cele din urmă, furnica pleacă în Elveția, unde contribuie la prosperitate, iar greierele, care nu se îngrijește de fostul său cămin, moare de supradoză. Trebuie să ne readaptăm poveștile, ursul nu mai este păcălit de vulpe el se ascunde prin stepă. Sau așa mai modern: Într-o lume nu atât de îndepărtată, în mijlocul unui oraș aglomerat, greierele și furnica nu mai trăiau în pădure, ci pe o stradă vibrantă, alături de alți locuitori ai unui cartier urban. Greierele, cu hainele sale colorate și zâmbetul mereu pe buze, era cunoscut ca fiind artistul din bloc. La fiecare colț de stradă, el adună oameni să îi asculte muzica, să îi admire talentul de a cânta la chitară și să se bucure de atmosfera creată de el. Într-o seară caldă de vară, greierele s-a așezat pe o cutie de carton, cu un joint în mână și un Red Bull rece lângă el. Fumând cu răbdare și ascultând sunetele orașului, el a început să cântărească cele mai recente melodii. Miscându-se ușor în ritm, el atrăgea atenția trecătorilor, iar atmosfera devenea din ce în ce mai vibrantă. Pe altă stradă, furnica, muncitoare și hotărâtă, venea spre deosebire de greiere, tot cu o misiune clară: să adune resurse pentru iarnă. Zărind agitația din jurul greierelui, a decis să se oprească și să observe. Acea imagine cu greierele bucurându-se, îngrijorându-se foarte puțin de viitor, a stârnit curiozitatea furnicii. „Ce face, băiatule? Nu te îngrijorezi că vine iarna?”, a întrebat furnica, cu o voce plină de îngrijorare. Greierele a chicotit, îndemnând-o să se relaxeze. „Viața nu e doar despre muncă, prietena mea! E vorba și de bucurie, de a profita de fiecare moment! Uite, eu mă distrez acum. Tu ar trebui să încerci și tu.” Furnica, care muncea din greu pentru a strânge provizii, a rămas sceptică. „E adevărat, dar de ce să te bucuri dacă nu ai nimic de mâncat când vine frigul? La urma urmei, responsabilitatea contează, nu?” Greierele, puțin iritat, a luat o înghițitură din Red Bull și a răspuns: „Suntem tineri, furnică! Ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem este să ne îngrijorăm de lucruri care vor veni. Ia-ți o pauză.” Seara a continuat, zvonurile muzicii și mirosul canabisului pluteau în aer. Furnica, la început reticentă, a început treptat să simtă vibrațiile vesele ale atmosferei. Poate că nu era o idee atât de rea să se oprească și să se bucure de viață, chiar și pentru o clipă. În acea noapte, a decis să stea și să asculte, lăsând grijile deoparte pentru moment. Și așa, povestea veche a greierelui și furnicii a fost reinterpretată în timpurile moderne. Nu mai era o luptă între distracție și muncă, ci o lecție despre echilibru. Greierele învăța că e important să planifici pentru viitor, iar furnica, că uneori e nevoie să te oprești, să te bucuri de prezent și să te lași purtat de muzica vieții. Iar în acea noapte, sub lumina orașului, prietenia lor s-a întărit, dovedind că, chiar și în cele mai diferite perspective, armonia putea fi găsită.

Răzvrătirea Scriitorului: Dincolo de Zidurile Mediocrității

Data: 24 ianuarie 2025 by Lucian Ciuchiță

Într-o zi ce ar fi părut oarecare în istoria culturii române, dar care avea să capete o rezonanță aparte, marele scriitor Nicolae Breban a ridicat vocea și, cu o forță de neocolit, a întors toate privirile spre zidurile venerabile ale Academiei Române. În fața acestui altar simbolic al spiritului național, Breban a lansat un atac necruțător împotriva unor figuri emblematice ale intelectualității contemporane: Gabriel Liiceanu și Horia Patapievici. Discursul său nu s-a ascuns după eufemisme și politețuri; dimpotrivă, cu o sinceritate brutală, el i-a numit pe cei doi „derbedei” și a afirmat, în mod incendiar, că aceștia ar merita să fie pedepsiți exemplar. Cu o viteză surprinzătoare, reacția nu a întârziat să apară. În stilul caracteristic, Andrei Pleșu și alți apropiați, cu o ironie subtilă ce invoca mișcarea „Je suis Charlie,” s-au alăturat corului victimelor autoproclamate, punând în scenă o solidaritate aproape teatrală. S-au declarat și ei dispuși să fie „împușcați,” transformând gestul într-o parodie menită să provoace emoție și, totodată, să eludeze întrebările incomode. Însă, dincolo de această efuziune teatrală, în umbră, se conturau forțele mai subtile, dar infinit mai tenace: trolii Sistemului, acești gardieni nevăzuți ai unei literaturi care servește interesele noilor puteri. Ei sunt acolo mereu, gata să se năpustească asupra oricui ar cuteza să dezvăluie adevărul neplăcut – că mulți dintre cei aclamați ca „mari spirite” ai zilelor noastre nu sunt decât epigoni, păpuși ale unui mecanism bine uns, lipsite de valoare autentică. Sunt cei care, din spatele scenei, întrețin iluzia, apără pozițiile câștigate cu orice preț și îngroapă glasurile disidente care îndrăznesc să strige, fie și în șoaptă, că „împăratul e gol.” Căci sub poleiala strălucitoare a fațadei literare moderne, realitatea este cruntă: Sistemul preferă să își promoveze propria elită convenabilă, devotată status quo-ului, mai degrabă decât să dea glas unor voci de autentică valoare.

De-a lungul anilor, am fost martor la apariția și proliferarea acestor personaje, ancorate adânc în nisipurile mediocrității lor, trecând prin lume cu o siguranță neliniștitoare, specifică acelora care nici măcar nu bănuiesc vastitatea propriilor lipsuri. Ei sunt aceia care se aruncă în lectură cu o fervoare mecanică, dar în cuvinte văd doar umbre, incapabili să treacă dincolo de suprafața textului, captivi într-un alfabet neterminat, ce li se refuză tocmai în profunzimea lui.

Adevăratul mesaj, acela care cere o privire atentă, o răbdare rară și o înțelegere născută din reflecție, le rămâne străin, ca o comoară ascunsă în văzul lor, dar inabordabilă. Însă, dincolo de această ignoranță auto-suficientă, ei se strâng în jurul idolilor lor, agățați de dogmele altora cu o credință oarbă și nestrămutată. E o scenă în același timp dramatică și comică: aceste figuri de paradă ale devotamentului intelectual, apărând fără discernământ orice eroare și orice superficialitate ale celor idolatrizați, fără a realiza că însuși zelul lor îi cufundă în ridicol. În acea ardoare de a-și apăra idolii, ei nu mai sunt ființe care gândesc, ci simple umbre care se alătură corului mediocrității, construindu-și o carapace prin care adevărul și subtilitatea nu mai pătrund.

Iată-i, acești cavaleri ai banalității, păzindu-și idolii cu o siguranță oarbă, care nu doar că îi cufundă pe ei înșisi într-o comedie tristă, ci și împinge adevărata creație și adevăratul discernământ în umbra unui teatru al marionetelor. De câte ori nu am auzit, repetată cu o inconștiență parcă menită să risipească orice pretenție de discernământ, expresia aceea care pare să îngăduie tuturor o scăpare: „Există loc pentru toți sub soare.” O frază comodă, desigur, dar care în artă și cultură nu poate fi decât o iluzie dăunătoare. Adevărul este că, sub soarele culturii, există loc doar pentru cei care creează cu autenticitate, pentru cei care știu să dea glas adevărurilor adânci ale condiției umane. Epigonii, imitatorii și prefăcuții, aceștia nu fac decât să umbrească locul creatorilor autentici, pătrunzând prin intrigi sau favoruri unde nici măcar n-ar trebui să privească. Din păcate, tocmai datorită acestei neiertătoare indulgențe a gândirii, valorile autentice sunt din ce în ce mai des exilate la marginile culturii, acolo unde strălucirea falsă a sistemului nu pătrunde. În locul lor, urcă mereu la rampă aceia care, neavând vreun talent real, își fac însă loc prin supunerea față de conveniențele impuse. Ei sunt cei care nu creează nimic durabil, dar reușesc să se alinieze jocurilor de putere, acționând asemenea unor sateliți ai unui sistem construit nu pentru a descoperi și a susține geniul, ci pentru a întreține mediocritatea.

La Cernăuți anul se înnoiește odată cu nașterea lui Mihai Eminescu!

Data: 23 ianuarie 2025 by Redacția

Noi, românii din nordul Bucovinei împreună cu conaționalii din nordul Basarabiei, avem ceva deosebit de frații din Țară și cei din ținutul Herței. La noi anul se înnoiește și după scurgerea a două săptămâni de la 1 ianuarie, mai bine zis de fiecare dată începem noul an, ne înnoim, naștem și renaștem odată cu Eminescu. Mi-ar părea absurdă colindarea „Mâine anu-se noiește”, după două săptămâni de la înnoirea anului, dacă n-ar vesti și nașterea lui Eminescu, sărbătoare prin care ne mai reținem în datini, ne înnoim și renaștem într-un singur nume – cel de popor român. Anul 2025, declarat de Guvernul României al lui Eminescu, a început pentru românii din Cernăuți cu mărturisiri de credință și iubire de neam, dar și vești bune, la bustul Poetului din curtea Casei lui Aron Pumnul. Am pășit pe drumul cunoscut, ce-l parcurgem din an în an, la chemarea Societății pentru Cultura și Literatura Română „Mihai Eminescu”, condusă de poetul și publicistul Vasile Bâcu, aceiași oameni și cu aceleași gânduri și simțiri. Anul acesta, însă, în pofida greutăților și dramaticelor încercări, ne-am adunat parcă mai optimiști și cu mai mari speranțe în jurul directoarei Muzeului „Mihai Eminescu”, doamna Elena Tărâțeanu. Odată cu florile tricolore depuse la bustul Poetului, Consulul General al României la Cernăuți, doamna Irina Loredana Stănculescu ne-a adus vestea bună că proiectul de restaurare a Casei lui Aron Pumnul și transformarea ei într-un complex memorial a fost acceptat și va începe împlementarea lui. În pofida situatiei critice din Ucraina, provocate de război, doamna Consul General n-a abandonat ideea realizării acestei cauze de importanță vitală pentru comunitatea românească din regiunea Cernăuți.

Casa lui Aron Pumnul simbolizează permanențele eminesciene la Cernăuți, este liantul care ne ține în comuniune cu Eminescu, dovadă fiind și prezența de fiecare dată a fraților din România la manifestările noastre, de data aceasta avându-i pe prietenii din Dorohoi – istoricul dr. Vasile Adăscăliței, inginerul Gheorghe Ciobănașu, bloggerul Vali de Hidești. Din leagănul nașterii lui Eminescu, de la Botoșani, au venit să se închine Luceafărului răsărit pe cerul Cernăuțiului, eruditul om de cultură Florin Egner și editorul revistei „Vatra Românească”, Paul Mircea Iordache. Periplul prin universul eminescian ne-a fost binecuvântat de preotul Mihai Cobziuc, consilier eparhal la Biroul pentru relații cu minoritățile din cadrul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, care a adus și o donație generoasă de carte bisericească. La cărțile de rugăciuni de care comunitatea românească din nordul Bucovinei a beneficiat și mai înainte s-a adăugat substanțiala donație a volumului bilingv „Viața și Acatistul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”. E de o importanță simbolică faptul că textul e și în limba ucraineană, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava fiind protectorul tuturor bucovinenilor.

Aidoma unui sfânt ne protejează și Mihai Eminescu – un nesecat izvor al nemuririi pentru poporul român. La 175 de ani de la naștere, e mai viu decât atunci când pășea aievea pe pământ. Cea mai profundă mărturie a nemuririi sale sunt râurile de oameni și flori ce se revarsă la monumentul din centrul orașului de sărbătoarea nașterii și la comemorarea trecerii Poetului în eternitate. Însă nu doar de două ori pe an, prin depunerea de flori la monument, ne manifestăm atașamentul față de valorile eminesciene. Tot ce a urmat la Palatul Național după drumul de flori sub duioasa cântare a românilor din corul „Dragoș Vodă” este o expresie a trăirilor noastre în comuniune cu idealurile lui Eminescu.

Exponatele din vitrinele amenajate de Vladimir Acatrini și Elena Tărâțeanu, colecția istoricului Sergiu Bărbuță, cărțile și revistele editate pe parcursul anului trecut, numerele artistice prezentate la sărbătoare sunt o mărturie că românii din Cernăuți respiră și conviețuiesc în universul emienscian nu doar de la o sărbătoare la alta.

Despre dubla semnificație a zilei de 15 ianuarie, care e și a Culturii Române, a vorbit Consulul General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu, prezentă împreună cu consulul Cristian Dacica și doctorul în istorie Florin Stan, referent principal. Rezistența și dăinuirea ca popor unit sub steaua călăuzitoare a lui Eminescu a fost pusă în valoare de istoricul Vasile Adăscăliței. Botoșeneanul Paul Mircea Iordache a observat că sala mare a Palatului Național a devenit neîncăpătoare, menționând îndeosebi calitățile organizatorice ale președintelui SCLR „Mihai Eminescu”, precum și prinosul lui Vasile Bâcu la editarea revistei „Vatra Românească”. Ca un omagiu adus regretatei Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, am prezentat revista „Glasul Bucovinei” – nr. 1-2/2024 și culegerea „Pagini de istorie literară română în Bucovina”, vol 4, Mihai Eminescu”, ambele începute de neostenita truditoare pe ogorul limbii române, care până la ultima suflare a servit idealurilor eminesciene.

Stând ca de obicei la pupitru în calitatea-i de moderatoare a programului artistic, jurnalista și cantautoarea Carolina Jitaru a ales să cânte „Glossa”, ce-i amintește de prima lansare în ipostaza de compozitoare. Ziua lui Eminescu ne-a dăruit întâlnirea cu admirabilul interpret de romanțe Gheorghe Posteucă, pe care-l vedem mai rar la manifestările noastre. Tânăra, dar cu un răsunător renume Daria Crețu a interpretat în premieră un fragment din „Luceafărul” și romanța „Pe lângă plopii fără soț”. În glas purtat de cântec am simțit duiosul vers eminescian în revărsarea duetului Mihai Cobziuc-Gheorghe Posteucă, în interpretarea Nataliei Proțiuc, iar marea iubire a Poetului de datini a prins voce în dulceața colindelor cântate de surorile Anastasia, Eliza și Natalia Sauca din Mahala, soliste ale ansamblului „Urmașii lui Ștefan”. Directorul adjunct al Liceului „Alexandru cel Bun”, prof. Ancuța Bâcu, ne-a adis din cununa eminesciană, împletită la sărbătoarea elevilor, pe cei mai buni declamatori ai versului eminescian – câțiva liceeni din clasele a V-XI. Din creațiile lor au citit membri ai Societății Scriitorilor Români din Cernăuți – sonetistul Nicolae Șapcă (președinte al SSRC și vicepreședinte al SCLR „Mihai Eminescu”), profesorul Dorin Misichevici, jurnalistul Vasile Carlașciuc, tânărul profesor de limba română, Cătălin Șcerbaniuc. Poetul Gheorghe Bodnariuc a ținut să amintească de popularitatea lui Eminescu în mijlocul altor popoare, citind în traducere ucraineană versurile „De ce nu-mi vii…”.

Eminesciana de la acest început de an l-a readus în mijlocul nostru, după o absență îndelungată, pe poetul Arcadie Opaiț, cel care a condus timp de aproape două decenii Societatea „Mihai Eminescu” și a contribuit la dezvelirea în centrul orașului a statuii Poetului cu chip de Luceafăr. Dorim și chiar îl rugăm pe domnul Arcadie Opaiț să nu mai dispară dintre noi.

A consemnat Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Drepturile cutumare ale militarilor…

Data: 23 ianuarie 2025 by Mihai Batog-Bujeniță

Luptele de orice orice fel sau chiar războaiele sunt fenomene sociale congruente cu vârsta omenirii și nu poate fi definită vreo perioadă istorică în care acestea să fi lipsit, cum nu poate fi determinată nici o cauză unică pentru declanșarea lor, cu toate că, preponderent, filosofii marxiști au promovat drept cauză principală a războaielor motivația economică, se dovedește că de multe ori aceasta a fost devansată de unele tare specifice firii omenești precum trufia, orgoliile, dorințele de răzbunare și nu de puține ori simpla gelozie sau vreo iubire, uneori chiar o aventură, a unui potentat. Este foarte posibil ca războaiele să fi început în zorii omenirii ca înfruntări între toți membrii vreunui clan și ca totul să se considere încheiat atunci când membrii clanului advers erau morți, răniți sau robiți învingătorilor. Cum însă acest model de lupte implica în totalitate resursele umane ale beligeranților și puteau avea ca efect dispariția totală a unui competitor, a fost considerat atât de periculos încât a fost destul de repede înlocuit cu luptători antrenați, oameni care știau cum trebuie duse luptele și a căror eventuală dispariție nu punea în pericol existența tribului. Cu alte cuvinte, se născuse războiul și, în consecință, regulile sale cele care de-a lungul timpului se vor moderniza continuu, dar în esență vor rămâne aceleași indiferent dacă armatele vor aparține unei entități statale sau unui angajator privat.

Este util de precizat și faptul că războiul a fost factorul germinativ al unor legislații speciale, diferite în orice epocă de legislația general valabilă a statului deoarece dinamica evenimentelor pe timp de război este mult diferită de cea funcțională pe timp de pace indiferent de cerințele oricărui tip de armate: private sau ale statului. Cum însă exemplele angajatorilor privați, mari nobili sau chiar regi ori împărați sunt mult mai ușor de înțeles de aici vom porni analiza drepturilor cutumiare ale luptătorilor cele care la început erau doar reguli de bună funcționare și mai apoi au devenit legi la vremea când și-au dovedit valabilitatea în mod empiric.

Abordez astfel situația în primul rând pentru că angajatorul privat, cel care este desemnat de seniorul său să întrețină un corp de oaste pe cheltuiala sa, dar în contul moșiilor pe care seniorul i le dă în administrare, va fi modelul din care se vor naște armatele moderne cele care nu mai pot fi ale unor oameni cu resurse limitate, ci devin armate profesioniste aparținând statului, singurul finanțator care în epoca modernă poate asigura o înarmare corespunzătoare și, mult mai mult decât atât, va asigura centralizarea puterii armate care va deveni astfel simbolul, dar și garantul, suveranității și independenței statului.

În principiu, angajatorul are la dispoziție o anumită resursă umană pe care o poate folosi într-un eventual conflict. Dacă luăm modelul roman această resursă era formată din bărbați (la început numai cetățeni romani!) cu vârsta cuprinsă între șaisprezece și patruzeci de ani, fără defecte fizice sau tare psihice, apți de a purta arme și de a le folosi pe câmpul de luptă. Această resursă era desigur angrenată în mod obișnuit în viața ecomomică a țării, însă periodic, o parte din ea era chemată pentru antrenamente specifice câmpului de luptă în timp ce o altă parte se afla prinsă efectiv în operațiuni militare pe diferite fronturi. Așadar, cei astfel convocați își părăseau activitățile zilnice și mergeau să se antreneze. Numai că o asemenea convocare putea face ca familia celui chemat să nu mai aibă mijloace de supraviețuire, prin urmare angajatorul îi plătea respectivului o anumită sumă cu care acesta își întreținea familia sau, foarte posibil, în unele cazuri, i se suplimentau veniturile personale. Oricum era o ofertă de nerefuzat mai ales că neprezentarea la sediul de antreanament, de regulă o tabără militară, se sancționa foarte aspru. Ajuns în tabără, luptătorul primea deocamdată o uniformă de lucru, dar și una de paradă, armele necesare categoriei de luptă, era cazat în corturi așa cum se va întâmpla și pe câmpul de luptă, fiind și hrănit corespunzător totul pe cheltuiala angajatorului.

Viața într-o asemenea tabără era foarte dură, antrenamentele de luptă, marșurile și pregătirea teoretică desfășurându-se sub autoritatea unor soldați cu experiență de luptă, unii ale căror bune intenții, respectiv o cât mai bună pregătire fizică și a dezvoltării aptitudinilor de luptă, nu se împiedicau de eventuale drepturi ale omului, cele numite pe atunci drepturi cetățenești. Scopul lor era unul singur: instruirea luptătorului cu maximum de eficiență și minimul de investiții logistice. Totul era posibil numai în contextul unei discipline de fier și cu folosirea oricăror mijloace pentru a o impune, prin urmare, bătaia era considerată ceva absolut necesar pentru atingerea scopului propus. Este de amintit și faptul că fiecare luptător avea datoria de a-și întreține uniformele, dar mai ales armele deoarece, la terminarea stagiului de pregătire, dacă nu era trimis la luptă, trebuia să returneze aceste bunuri angajatorului în perfectă stare de funcționare, ele fiind apoi refolosite. Simpla deteriorare a acestor bunuri se plătea foarte scump!

Ne putem întreba însă dacă oamenii aveau dreptul să refuze serviciul militar indiferent de poziția în care se aflau sau dacă, după încorporare, puteau să se retragă din sistem. Ei, bine, legal, nu! Serviciul militar era considerat o obligație cetățenească, dar mult mai mult decât atât, nu puteai primi funcții reprezentative în stat dacă nu intrai în acest sistem de pregătire și nu participai efectiv la lupte, iar dacă te distingeai pe timpul conflictelor erai cu atât mai apreciat de întregul popor cel care, în viitor, îți dădea votul de încredere pentru a ocupa o asemenea funcție. Devenea deci foarte tentant să participi la sistemul de pregătire militară, mai ales că acei care erau scutiți de un asemenea angajament aveau defecte fizice majore ceea ce făcea ca inclusiv soarta lor ca viitori soți, capi de familie sau chiar amanți să fie una total nesigură, de unde și oprobiul public față de asemenea bărbați, o formă gravă de degradare civică. Importanța participării la pregătirea militară, dar mai ales la război, este subliniată și de faptul că și fii regilor sau ai împăraților treceau obligatoriu prin acest sistem și nu de puține ori aceștia își consolidau statutul de moștenitori ai tronului prin victoriile obținute pe câmpul de luptă.

Dar ce se putea întâmpla dacă, după angajare, un luptător se dovedea a fi ineficient sau chiar încerca, printr-un fel sau altul, să scape de uriașele greutăți ale perioadei de instruire sau de luptă efectivă. Lucrurile se rezolvau foarte simplu! Pentru anumite abateri de la reguli bătaia primită în fața trupelor era considerată cea mai rezonabilă formă de reeducare, însă pentru delicte mai grave comandantul tău direct, cel care răspundea în fața angajatorului de buna ta pregătire, te putea trimite la închisoare fără nici un fel de proces. Hotărârea lui era considerată perfect legală, iar închisorile militare, altele decât cele obișnuite, își puneau în aplicare metodele lor de reinserție sistemică. Abia acum viața devenea un calvar deoarece, spre deosebire de tot ce vedem în filmele actuale, deținuții din închisorile militare nu aveau nici un fel de drepturi și nici nu petreceau timpul de detenție jucând zaruri ori punând la cale evadări cu care să încânte mai târziu poporul. Aveau doar obligația de a munci fără vreun program, după cum și cât era nevoie, la diferite construcții defensive, la construirea de castre, în minele de sare sau în exploatările de piatră acestea fiind necesare fortificațiilor. Hrana era la limită, o limită foarte scăzută, iar bătaia și torturile făceau parte din meniul zilnic. Dar, cu toate acestea, nu se urmărea exterminarea fizică a celor întemnițați deoarece, la cerere, ei puteau fi eliberați și trimiși în punctele fierbinți ale războaielor acolo un speranța de supraviețuire era foarte limitată. Cu toate acestea, dacă un individ eliberat din închisoare se distingea în lupte el era recompensat exact precum un altul care nu făcuse pușcărie. Ba mai mult, dacă individul reușea să supraviețuiască, pedeapsa nu-i era trecută ca atare în ceea ce mai târziu se va numi cazier, deci din punct de vedere social avea toate drepturile cetățenești cuvenite unui om care a luptat pentru patrie. Un lucru, trebuie să recunoaștem înțelept deși, pentru noi, foarte controversat cu toate că prezentul are suficiente modele care arată că această tradiție milenară nu este deloc dispărută.

Dar oamenii erau oare atrași de acest mod în care erau privite lucrurile? În mod sigur da, deoarece instrucția militară îți aducea prestigiu social remarcabil, iar dacă aveai și o oarecare pregătire școlară puteai aspira la orice funcție în stat, însă nici partea materială a lucrurilor nu era de neglijat. Cum agricultura era o activitate care necesita multă muncă, iar rezultatele, chiar atunci când recoltele erau bune, nu numai că nu te îmbogățeau, dar nici măcar o viață decentă nu-ți ofereau și la fel se petreceau lucrurile și în alte domenii cum ar fi meșteșugurile sau comerțul, războiul devenea o activitate care, cel puțin teoretic, te putea îmbogăți rapid scoțându-te astfel din anonimat.

Veniturile militarilor aflați în leafă (plată) erau constituite din solda care în armată se plătea cu regularitate și care era destul de motivantă, dar și din recompensele primite de combatanți atunci când erau victorioși. Este bine să știm că armatele purtau cu ele tezaurele cu care plăteau soldele sau cu care făceau tot felul de cumpărături absolut necesare trupelor adică hrană pentru oameni, dar și pentru animale (cai, catâri, bovine sau uneori chiar elefanți de luptă) ori materiale de construcție, acest tezaur nefiind chiar de neglijat, ba chiar având uneori o valoare considerabilă. Evident, tezaurul era ținta inamicului, iar armata învingătoare îl confisca și mai târziu era împărțit de comandantul victorios tuturor celor care contribuiseră la victorie, într-un mod foarte judicios și corect. Alte surse de venit erau prizonierii. Aceștia plăteau răscumpărare dacă aveau posibilități ori, dacă nu, erau vânduți ca sclavi negustorilor care însoțeau de regulă armata exact în acest scop.

Mai exista desigur, tot ca sursă de venituri, jaful! Dreptul de jaf era acordat luptătorilor de regulă atunci când un oraș asediat rezistate mult timp și pierderile asediatorilor erau mari. Să nu credem că respectivul act, oribil din orice punct ar fi privit, era lipsit de reguli! Nu! Jaful dura un număr strict reglementat de zile, iar bunurile jefuite reveneau în totalitate jefuitorilor. În consecință și aceștia se specializau pe diferite direcții cea mai profitabilă fiind tot procurarea de sclavi, mai ales dacă puteau pune mâna pe femei tinere și frumoase care aveau un preț foarte bun pe piața de profil. Desigur, și acum era vânat cu prioritate tezaurul cetății cel care îi revenea comandantului, iar acesta plătea o parte din el superiorului său, de regulă regele sau împăratul. Cu toate acestea unii comandanți de armate, practicând jaful, deveneau extrem de bogați, iar armatele conduse de ei se autonomizau și nu de puține ori interveneau direct în luptele politice interne atentând la viața împăratului și susținându-și proprii comandanți pentru această funcție. Consecința era declanșarea războaielor civile cele în care masacrele nu mai vizau posibili inamici ai țării, ci proprii concetățeni. Să mai spunem și că titlul de împărat își are obârșia în cuvântul imperator, un cuvânt de sorginte militară însemnând cel care comandă trupele. Situația, extrem de gravă totuși, a dus la scoaterea în afara legii a jafului ca sursă de îmbogățire pentru comandanți, încriminarea acestuia și interzicerea unor asemenea practici pe câmpul de luptă. Ca orice restricție a fost însă repede depășită de realitate, iar armatele de mai târziu ale invadatorilor din pustiurile Asiei nu au avut niciodată asemenea restricții. Cu toate acestea, armatele civilizate pedepseau aspru soldații care se pretau la jafuri, de regulă osândindu-i la moarte fără nici un fel de judecată. Dar cum contextul politic modern în care armatele funcționau impunea și judecata unor abateri mai mult sau mai puțin grave de la normele cuvenite, au apărut și tribunalele militare cele care se numeau Curți Marțiale (de la Marte, zeul războiului) și funcționau după legi speciale deosebit de severe. Legislația lor era deosebită de cea a normelor civile cuprinse în diferite coduri de legi. Asta nu a însemnat însă că jafurile au dispărut din tradiția trupelor fiind practicate și în cel de-Al Doilea Război Mondial cu, inclusiv, scopuri de tip terorist, deci de intimidare și înspăimântare a populației civile.

Este bine să analizăm însă și ce se petrecea în taberele de antrenament după ce un contigent se considera a fi suficient de instruit pentru a intra în luptă. Ei bine, chiar dacă cei instruiți erau trimiși pe câmpul de luptă ori dacă erau demobilizați, în locul lor veneau alții urmând aceeași logică a pregătirii militare. Nevoia de a avea întotdeauna rezerve de soldați bine pregătiți, capabili să intre în luptă în cel mai scurt timp a impus această manieră de lucru la foc continuu deoarece trupele aflate în luptă au inevitabil pierderi, iar acestea trebuie completate continuu. Dar mai era un aspect! Un militar, atunci când era chemat sub arme se considera că are încheiat un contract cu angajatorul devenind într-un fel bun al acestuia. Contractul însă era limitat în timp, iar la încheierea acestuia, luptătorul se putea retrage din armată beneficiind de toate bunurile acumulate sau, dacă dorea și era apt din punct de vedere fizic, putea încheia un nou contract. Precizez și faptul că dacă un luptător murea pe câmpul de luptă toate bunurile lui erau trimise familiei, acest lucru fiind de asemenea specificat în contract sau în înțelegerile nelegiferate din diferite perioade istorice. Problema rezervei armate este însă mai complexă și merită a fi prezentată mai pe larg. Pentru început însă voi face specificația că o armată este posibil victorioasă pe câmpul de luptă dacă are trei elemente de bază.

Primul este o conducere competentă formată dintr-un corp de cadre foarte bine pregătite profesional, cu un înalt simț al datoriei, capabil de elaborarea unor planuri de luptă realiste, conducerea fermă a trupelor din subordine pe timpul luptelor, dar și asumarea răspunderilor aferente fără compromisuri profesionale în fața puterii politice. Al doilea element este nivelul de pregătire al trupelor, motivația pentru a lupta (o chestiune extrem de complexă care interferează cu politica de îndoctrinare care fundamentează suportul motivațional) și desigur experiența de luptă. O componentă de bază pentru asigurarea victoriei este însă și nivelul de înzestrare al armatei, calitatea, dar și cantitatea de arme și muniții precum și asigurarea permanentă a trupelor cu asemenea materiale. Tot la acest capitol se înscrie și asigurarea hrănirii sau a materialelor sanitare, a echipamentelor individuale, uniforme adecvate, apă, combustibili, etc…

Cu toate acestea, știut fiind că indiferent de rezultatul luptelor pierderile sunt inerente apare ca prioritară înlocuirea oamenilor sau a materialelor aflate pe câmpul de luptă, prin urmare, uriașa problemă a rezervelor disponibile. Din această cauză, angajatorul (indiferent cine este!) trebuie să aibă în spatele frontului, de preferat cât mai aproape în spațiu, efective gata de a intra în luptă cel puțin egale cantitativ, dar și, pe cât posibil, calitativ cu cele aflate în contact direct cu inamicul. Asta însemnând că trupele aflate în ceea ce am putea numi rezerva activă să fie cel puțin la fel de instruite și motivate precum cele căzute în luptă, dar mai trebuie să avem încă pe atâtea forțe, tot în rezerva activă, dar mult în spatele frontului, de regulă în cazărmile din propriul teritoriu, care se pregătesc și care pot intra în dispozitiv într-un timp optim pentru a susține sau, la nevoie, pentru a intensifica efortul de luptă.

În afara acestor trupe, să le numim proaspete, mai exista o rezervă formată din oamenii care fuseseră militari (este vorba de modelul roman!) timp de aproximativ douăzeci și cinci de ani și acum se aflau cel mai probabil pe pământurile primite la demobilizare, ca răsplată pentru serviciile aduse. Așa se justifică și de ce acești oameni erau, să folosim termenul mai ușor de înțeles acum: pensionați, cu aproximativ douăzeci de ani înaintea celor care munciseră în alte domenii. La nevoie, ei erau cei care puteau fi rechemați sub arme și, chiar dacă nu erau folosiți ca luptători din prima linie, îndeplineau multiplele sarcini din armată care asigură transporturi, aprovizionări, paza unor obiective, poliție militară sau lucrul în cadrul statelor majore la diferite eșaloane, eliberând astfel forța combativă din aceste posturi.

Putem vorbi astfel despre rolul rezervei armate ca fiind unul esențial în ducerea cu succes a operațiunilor de pe front, iar istoria recentă ne livrează un caz tipic în acest sens. Armata germană din cel de-al doilea Război Mondial era, de departe, cea mai pregătită, din toate punctele de vedere, dintre toate armatele care vor intra în conflict numai că exact această armată a început să piardă bătălii atunci când liniile de aprovizionare au devenit prea lungi, deci foarte vulnerabile, pierzând apoi războiul atunci când statul nu a mai avut rezerve materiale și umane pentru a înlocui pierderile de pe front.

Concluzii: – Armata este factorul principal în definirea conceptului de suveranitate și independență a unei entități statale. Ea este însă un sistem social extrem de complex și chiar complicat cu ramificații și puternice influențe atât în economia respectivei entități cât și în zonele culturale sau comportamentale și politice; – Eforturile bugetare pentru pregătirea, întreținerea și dotarea cu arme moderne a acestei structuri sunt extrem de mari și uneori chiar nesustenabile pentru o economie, însă dacă ne-am lipsi de aceasta putem fi siguri că vom condamna la dispariție statul în sine, iar condiția de națiune se va transforma în popor sau chiar populație minoritară, deci acceptată un timp într-un teritoriu pe care nu are dreptul de a-l gestiona. Putem fi siguri că observatorii externi privesc foarte atent la fenomenul militar din fiecare țară și, funcție de evoluția acestuia, se întocmesc și planurile de cooperare sau cele de preluare prin forță; – Istoria ne mai arată și că regulile străvechi după care funcționau armatele lumii au fost între timp legalizate, dar trebuie să mai știm și că ignorarea sau nerespectarea lor, destul de frecvent apărută în timp de pace, duce la antagonizarea relațiilor dintre armată, în general vorbind, și puterea politică. Această antagonizare are ca efect, de regulă, schimbarea puterii politice însă, din nenorocire, cu imense sacrificii materiale și umane; – Totuși este întotdeauna necesară o politică echilibrată! Nu are rost să întreții în funcțiune o armată disproporționată față de eventualele amenințări, ci este bine să ai un nucleu militar bine pregătit și bine dotat material, dar mai ales un bazin larg de rezervă, adică oameni cu pregătire militară de bază aflați în circuitul economic, pe care, la nevoie, să-i poți activa în cel mai scurt timp. Aici însă intervin și alți factori care aparent nu au legătură cu puterea de apărare a unei țări. Factorul demografic, emigrarea sau cetățeniile multiple, lipsa educației specifice ori demotivarea (acțiune susținută constant și cu mijloace propagandistice adecvate de dușmanii potențiali!) ar putea fi doar câteva dintre cauze care însă pot fi reglementate printr-o politică înțeleaptă care să pună interesul general deasupra intereselor personale sau de grup și să asigure în mod optim necesitățile de apărare ale unei țări.

Jungla de beton – rupere de natură

Data: 23 ianuarie 2025 by Ben Todică

Animalele nu se reproduc bine în captivitate. Și lumea a devenit o închisoare în aer liber. Ce te așteptai să se întâmple? Un oraș de 15 minute! Trăiesc cu anxietate constantă cu privire la viitor. Nu am absolut nicio încredere în niciun guvern, instituție sau mulțimea de culte religioase, de aici sau din întreaga lume, fiecare cu Dumnezeul lor. Cred că toți sunt complici la această stare de rău. Din ce în ce mai mult, simt că suntem pe cont propriu. Cred că toate acestea sunt create și planificate intenționat. Oamenii puternici, sus-puși și bine plătiți au muncit din greu pentru ca acest lucru să se întâmple, timp de multe generații. Nu cred că o populație mai mică îi interesează, nu acesta e scopul, ci doar importul de înlocuitori. De orice fel: negri, galbeni, roz sau roboți, cap de elefant etc. Noului locatar de la nr. 25, că eu locuiesc la 27, nu i-a plăcut mobila proprietarilor, așa că a scos-o în curte. Peste noapte o pisică vagabondă a născut șase pui. Vecina m-a întrebat dacă pisicile sunt ale mele. Am răspuns sincer că nu. A sunat la primărie ca să vină cineva să ridice pisicile. Angajatul a răspuns că el vine să le ridice însă noi trebuie să le prindem. Mie nu mi-a venit nici o idee cum să le prind, vecinei nici atâta, iar a doua zi a plecat în concediu în Iran. Am rămas cu pisicile la marginea gardului, pe care-l treceau cu ușurință și se ascundeau și pe sub casa mea. Ele cerșeau după mâncare și apă. Mi s-a făcut milă și le-am pus o cratiță veche cu apă și le mai aruncam din când în când resturi de la masă. Era un fel de ospăț, însă nu doar atât. Mama lor, desigur că avea iubiți și m-am trezit cu încă trei motani la masa boierească din curte. Pisicuțele crescuseră și la câteva săptămâni, motanii s-au dat la ele. Începuseră să miorlâie pe după miezul nopții de nu te mai putea odihni o clipă. Ii zăream peste zile împerecheați și nu numai asta, dar au început pe căldurile astea australiene de peste 38 de grade Celsius și fără baie să le năpădească păduchii, iar soția fiind mai sensibilă m-a somat să fac ceva să scapăm de ele. Desigur că 10 pisici sălbatice nu ai cum să le prinzi, să le îmbăiezi și să le dezinfectezi așa că a trebuit să mă pregătesc de război. Am eliminat toate sursele de alimente și apă, să meargă la vânătoare. Am început să dau cu spray dezinfectant în jurul casei și a căilor de acces, După sfaturile clipurilor de pe YouTube, am curățat coji de lămâie și le-am presărat în jurul casei și am așteptat; pe rând s-au cărat pe la alte case. Așa se înmulțesc pisicile prin suburbiile orașelor lumii. Nu ai cum să te scapi de ele așa cum se scapă guvernele de înmulțirea populației lumii. Nu ai cum să creezi pandemii pentru că ele nu merg la doctor să se vaccineze, nu investește nimeni în industria de război animală, de aceea nici nu există una pentru că animalele nu au proprietăți și resurse minerale sau bani.

Omenirea e ușor de condus acum de când cu tehnologia digitală și internetul spre supunere și exploatare a gândirii omului. Unii susțin că trebuie redusă populația lumii de la 8 miliarde la jumătate de milliard, iar alții cred că suntem pe cale de dispariție ca specie. E ușor să gândești așa când puterea ta de a raționaliza viața a fost redusă la cea a peștelui din acvariu. Nu mai trebuie să știi nimic că tot ce ai nevoie să afli e pe telefon.

I. Gurdjieff, un filozof de origine greco-armeană acum o sută de ani revela lumii intelectuale, precum că: Noi avem trei centre vitale: intelectualul, emoționalul și centrul motor. Fiecare din ele înțelege și are puterea de a mișca lumea în felul său. Majoritatea folosește doar un centru, însă imaginează-ți că le folosești pe toate trei simultan. Imaginează-te având logica ascuțită a intelectului tău, adânca înțelepciune a emoțiilor tale și puterea instinctivă a trupului tău lucrând toate în armonie. E ca și cum ai trece de la numărătoarea cu bile la un supercalculator. Gândurile, emoțiile și senzațiile fizice sunt foarte strâns legate.

Trăim într-o junglă condusă de specialiști perverși. Junglele de beton nu sunt mediul nostru natural, cum ne-a făcut Dumnezeu, cum ar trebui să trăim. În 1950, un bărbat putea întreține o întreagă familie. Astăzi, bărbatul și soția trebuie să lucreze dincolo de înțelegere și totuși nu își pot permite elementele de bază. Lăcomia este un cerc vicios, care distruge tot ce este în cale: prețul mediu al casei față de salariul mediu, lipsa comunității, impactul cultural egoist. Am prieteni care au 1-2 copii și ar decide să aibă mai mulți, dar pur și simplu nu își permit. Pentru o familie cu venituri suficiente, este aproape imposibilă acum, femeile trebuie să muncească și ele și nu își permit să cumpere un loc mai mare de trăit (familiile locuiesc în apartamente mici și plătesc dobânda ipotecară pentru 25-30 de ani), ca să nu mai vorbim de grădiniță sau de posibilitatea de a trăi, să-și permită mâncare decentă și sănătoasă. Cum vă așteptați ca oamenii la vârsta de reproducere să decidă să aibă mai mulți copii când abia își pot câștiga existența?

Corporațiile au devenit egalul individului, au redus totul la lupta corp la corp. Luptă-te ca om sărac cu o corporație și vezi cine câștigă. Păi luptă dacă îți poți permite să plătești zece avocați de reputație. Drepturile lor tiranice, s-au transformat în indivizi luându-ne totul.

Oamenii care se confruntă cu mult stres financiar nu doresc să supună o nouă generație la stres. Este din ce în ce mai greu să ne ținem capul deasupra apei… din cauza corporațiilor lacome, oligarhilor și politicienilor proști. Azi spun că suntem prea multi, mâine spun că suntem pe cale de dispariție. Hotărâți-vă! Cum pot fi mai mulți copii, când căsătoriile sunt moarte!

Oamenii mai spun: tu ești carbonul pe care ei vor să-l reducă. Războaiele nu intră în calcul.

Locuiesc în Vest. Mi-ar plăcea să am o familie cu o soție și câțiva copii. Cu legile, tribunalele, poliția și guvernul împotriva bărbaților, știu că nu merită riscul. Nu există nimic pentru bărbați. Am 70 de ani. Am 4 copii, 13 nepoți și 3 strănepoți. Sunt binecuvântat. Dar multi s-au despărțit și nu mai au nimic. Oamenii nu au copii din cauza costului vieții. Dar mai este un motiv. Lumea s-a schimbat atât de mult încât nu are rost. Toată lumea s-a transformat în zombi. Este literalmente, Zona crepusculară. Astăzi mulți oameni sunt singuri, izolați și nefericiți. Acesta este motivul pentru care Elon Musk le spune americanilor să aibă o mulțime de copii. Dar mulți dintre cei mai tineri, în special băieții, nici nu vor să auda să se căsătorească. Generația mea nu a ajutat pe nimeni. Boomerii (persoane născute între anii 1946 și 1970) le-au spus fetelor că pot opta pentru o carieră în loc să aibă copii. Și generațiile următoare au făcut exact asta. Deci, este foarte trist și periculos. Dacă problema este guvernul, Mama Pământ nu ne va dori. Treziți-vă oameni buni, activați cele trei centre ale constiinței!

Voi împlini în curând 72 de ani și sunt prea bătrân ca să mai am copii. Dacă aș fi întâlnit pe cineva care să o facă cu mine aș fi făcut-o. Mulți oameni din jurul meu fac la fel. Între timp, imigranții de aici au în jur de 6 copii. Oamenii locului au renunțat. Adulții care își doresc copii sunt considerați proști de lumea universitară. Feminismul modern, inflația vertiginoasă și documentele guvernamentale au contribuit foarte mult la accentuarea acestei stări de lucruri. Toate regizate în avans și conform programului, „inginerie socială pe steroizi”. „Rasa umană” NU se stinge. Doar lumea din VEST se stinge. Se suspectează că „Este un înlocuitor alb”. Cine își permite să crească copii? Mai mult, de ce ai vrea să-i expui pe copii la o lume atât de toxică, plină de ură? 95 la sută din țări, în anii 1990, au fost de acord să depopuleze. Au reușit prin diverse mijloace, cu voia sau fără voia noastră. O modalitate este de a crea infertilitate prin tulburări metabolice (nu am putut avea copii tocmai din acest motiv), cealaltă este reconstrucția socială și apoi pandemiile devastatoare. Lăsații pe oameni să decidă. Lăsați femeile să decidă!

Când simți ceva din instinct să știi că este real. Instinctul este în mare comunicare cu mintea. Iar emoțiile lasă cicatrici adânci în minte și trup. Gurdjieff nu a identificat aceste probleme, dar oricare ar fi ele el ne oferă soluții ca să ieșim din situație. El a creat trei seturi de exerciții pe care le aliniază într-o armonie perfectă. O mișcare meditativă într-un fel de dans sacru care se adresează intelectului, emoției și trupului. În timp ce execuți aceste meditații, tu te reprogramezi din interiorul tău înspre afară, mărindu-ți capacitatea conștiinței. Nu e pentru oricine. Exercițiul cere atenție și dăruire. Te va împinge înspre extremități. Recompensa va fi de neimaginat, fără margini. Cine are această experiență, declară o adâncă claritate a evenimentelor ce vin de sus din ceruri. O legătură cu marea forță creatoare a universului. Abilitatea de a obține energii și revelații creative ca artist și om.

Treapta următoare este descoperirea ta spirituală. Descoperirea Super drumului spiritual care a existat tot timpul sub tine, dar nu l-ai văzut, sau n-ai știut de el. Leo Tolstoi după marele său success, s-a retras la țară pentru a-și răspunde marilor întrebări filozofice. Dacă, Suferința vine din doriri neîmplinite, atunci de ce existăm? Care este sensul vieții noastre? Și să intelegeți mai bine, dau un exemplu: America intrase în mare durere. Emoțiile poporului au fost strivite de la asasinarea lui JFK când iată, la apariția trupei Beatles în SUA, s-a desfundat acest vas uman plouat și dintr-o dată a explodat elanul tineretului american, unind cele trei centre: intelectual, emoțional și motor revelând umanismul natural al iubirii și dorinței de procreație. Fetele țipau pentru că nu aveau cuvinte să exprime, ceva ce venea de undeva din adâncul sufletului lor. Unde sunt acele timpuri?

Suntem supuși unui astfel de experiment și azi? Da. Alegerile din România. Avea dreptate Tolstoi când a vrut să-și doneze toată averea săracilor în scopul împlinirii sale ca suflet. Nimic nu-i mai important decât dragostea pentru aproapele. Pierderea copiilor noilor generații. Cei cu care vorbesc nu vor copii, viețile lor sunt proaste, lucrează în două locuri de muncă peste 70 de ore pe săptămână. Condițiile de muncă proaste, plată proastă, sclavi salariați. Fiecare imigrant pe care îl vedeți este un înlocuitor pentru oamenii noștri, este un simplu fapt că aceste resurse au fost alocate pentru a maximiza diversitatea, așa cum se spune. Nu fac ură sau rasism împotriva lor. E vina noastră. Noi i-am bombardat ca să le furăm agoniseala și truda vieții. Impozitul și inflația pe care tot ei, guvernanții le propun ne mănâncă totul. Adică, sunt inginer cu venituri solide, dar ZERO ȘANSĂ pentru un al treilea copil.

Asta e o realitate tristă. Cred că țin ultima pisica.

Cum să te joci cu focul…

Data: 22 ianuarie 2025 by Gheorghe Piperea

Mai ales într-o Europa care, acum 80 de ani, a decis să coopereze economic și caute mereu pacea, tocmai, să nu mai existe vreodată tentația de a se mai juca cu focul… Germania și Franța au ștampilat opoziția politică drept „extrema dreaptă”. Germania caută chiar metode politice și juridice pentru a elimina AfD, pe motiv că ar fi un partid nazist. Cam la fel sunt pictate în Franța partidele Rassamblement National și Les Patriotes. Dacă o treime (Franța) sau o cincime (Germania) dintre alegători au asemenea simpatii, înseamnă că aceste țări, principalele beligerante (una conta celeilalte sau una contra întregii Europe) s-au întors în timp, la nivel de 1933, iar asta nu poate fi decât vina prostocraților care conduc Germania, Franța, UK, Olanda, UE și … România. Cu implicarea directă a birocrației UE și a administrației democrate a SUA, statul eșuat, sekuristic și mafiot din România de azi a anulat votul a peste 9,5 milioane de alegători, situație unică în Europa ultimilor 80 de ani. De ce? Pentru că prostocrații, hoți și ineficienți, ar fi putut rămâne fără jucărie. Cei nouă judecători care au comis-o pot fi acum exportați în Germania și oriunde în UE, că știu ce au de făcut. Ursula von der Leyen, „colegii” săi din CE, precum și o întreagă pletoră de euro-parlamentari, și-au propus ca țel suprem „victoria finală” în războiul proxy pe care Occidentul Colectiv îl duce în Ucraina contra Rusiei. Ucraina este epuizată, SUA nu mai vrea să dea bani, iar acum Trump ridică miza la cinci la sută din PIB – taxă de afiliere la „clubul” NATO, alias taxă de protecție. România ar urma să dea 18 mld euro anual pentru a respecta această condiție. Nu are nimeni cum să arunce atâta bănet în industria militară americană. Deci, vor fi probleme. Deci, UE și statele membre trebuie să scoată banii de altundeva. Nu au de unde. Dar de-a războiul, prostocrații UE încă se mai joacă.

Trump pare a avea niște pretenții teritoriale ciudate. Canada, Groenlanda, Canalul Panama, Golful Mexic (care se va numi Golful Americii… ). Totuși, Putin cam asta a făcut cu Ucraina : a vrut teritorii de acolo, pe motiv că ar fi populate de ruși. Or, Occidentul Colectiv i s-a opus, pe bună dreptate, fix din acest motiv (cel puțin, asta e varianta oficială, de care țin cu dinții fact checkers)… Cum rămâne cu principiile? Și ce se va întâmpla în Europa, unde pretențiile teritoriale au declanșat zeci de războaie și zeci de milioane de dispăruți din această lume? Toți acești tirani prostocrați vor ca sclavii să lupte în războaiele lor. Dar sclavii nu luptă în războaiele stăpânilor decât pentru a deveni liberi. Ați văzut așa ceva? Ați văzut libertate, egalitate de destin și respect al demnității umane în ultimii cinci ani în UE? Nu este pacifist cel care bagă bățul prin gard știind că nu are cum să strunească ursul din peșteră, zgândărit și furios. E pacifist cel care are puterea să îl răpună pe urs, dar decide să nu o facă, pentru a evita daunele colaterale.

Din prostie sau din motive de tupeu maxim, Thierry Breton, ex – comisar european rejectat de Ursula, a recunoscut că Uniunea Europeană s-a implicat în anularea alegerilor prezidențiale din România. Crede el că lovitura de stat a fost dată în baza Directivei Serviciilor Digitale – e clar că nu știe despre ce vorbește, de vreme ce hotărârea nr. 32/2024 a CCR nu spune un cuvințel despre DSA, ci numai despre note informative de la serviciile secrete. Crede el că așa îl va speria pe Elon Musk și acesta nu se va implica în alegerile din Germania. I-auziți ce spune: „Gardons notre sang froid et faisons appliquer nos lois en Europe lorsque celles-ci risquent d’être circonvenues et qu’elles peuvent, si on l’applique pas, conduire à des interférences. On l’a fait en Roumanie et il faudra évidemment le faire si c’est nécéssaire en Allemagne”. Adică: să ne păstrăm sângele rece și să aplicăm legile pe care le avem în Europa, de vreme ce acestea riscă să fie încălcate și să conducă la „interferențe” în caz de ne-aplicare. AM FĂCUT-O ÎN ROMÂNIA, va fi evident nevoie să o facem și în Germania, dacă va fi necesar”. Așadar, arogantul de Breton spune cu tupeu sau prostie că „au făcut-o în România”, deci că nu costă pentru ei nici doi bani voturile românilor. Ei au făcut-o. Ei au obligat CCR să se facă de rahat. E de necrezut că Breton are același sentiment de dispreț față de alegătorii germani. Și acolo urmează „să o facă”, dacă germanii vor fi ales pe cine nu trebuie. Deci, vor anula alegerile și acolo…
Oricum, e haios că un francez crede sincer că democrația și infrastructura securist – judiciară germană e tot atât de slabă pe cât este cea din România, de vreme ce îi este clar că nu va rezista „ingerințelor” lui Musk, așa cum nu a rezistat surata sa mai mică, România (unde actorul statal s-a dovedit a fi, de fapt, PNL)… Cât despre noi, știm acum cam tot ce trebuie să știm despre birocrația și plutocrația de la Bruxelles, mai ales că opinia lui Breton e și opinia lui Macron. Știm și ce e de făcut: jos cu aceste vulpi viclene, la pușcărie cu prostocrații abonați de peste 34 de ani la putere și la robinetul de bani…

Numărul 708

Data: 22 ianuarie 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Uniforma militară, tradiție și simbolism

Data: 22 ianuarie 2025 by Mihai Batog-Bujeniță

Cunoaștem desigur efectul pe care o uniformă militară îl produce într-un context social. De-a lungul istoriei această prezență a reținut constant atenția celor din jur, mai ales a doamnelor și domnișoarelor, iar copiii au reacționat în felul lor candid și fermecător la vederea uniformei. Sigur, totul este foarte explicabil prin faptul că uniforma, aflată de regulă pe corpul suplu al unui tânăr ofițer, dădea acea notă de virilitate care impresionează, dar nu trebuie să neglijăm nici mesajul subliminal transmis de semnele și însemnele care definesc acest concept, cel care a inspirat și restul societății, iar aceasta, la rândul ei, a folosit din plin efectele despre care vorbim și le-a tradus în moda masculină, în sensul larg al cuvântului, cel puțin prin abordarea unor distincții (medalii, ordine sau decorații) provenite din tradiția militară. Dar pentru a înțelege mai bine acest subiect consider că trebuie să „descoperim” mai întâi ce reprezintă piesele componente ale unei uniforme, precum și accesoriile acesteia însă nu înainte de a face precizarea că în mod tradițional un luptător indiferent de timpul în care a acționat avea asupra sa două tipuri de arme: unele defensive precum coiful, platoșa, scutul, apărătoarele gambelor sau ale brațelor, dar și încălțămintea deoarece un luptător desculț este foarte vulnerabil, iar altele ofensive precum arcul, sabia, tridentul, toporul sau sulița. Este nevoie de această precizare deoarece în mod simbolic vom găsi la și uniformele actuale indicii despre aceste specificități.

Primul element de remarcat al unei uniforme este cascheta (et.fr.casquette) numită cam impropriu și chipiu sau coifură, ea fiind urmașa coifului (cască) pe care luptătorul o purta pe cap pentru a se proteja de unele dintre loviturile care-l puteau scoate prematur din luptă. Știm însă că aceste elemente ale echipamentului de luptă purtau semne și însemne care-l indivi-dualizau pe luptător (panașe de diferite culori, blazoane sau cifru atunci când erau purtate de un rege. În contemporaneitate, cascheta are și acest rol de a ne da informații despre purtătorul ei. Dacă privim culoarea stofei din care este făcută vom ști din ce armă face parte purtătorul, iar dacă privim culoarea paspoalului (fr. pasepoil) vom afla specialitatea militară în timp ce însemnele metalice sau din fir dau indicii despre gradul purtătorului sau pregătirea de specialitate. Un „amănunt” relevant pentru tradiție este cozorocul caschetei, cel care împreună cu salutul militar simbolizează gestul de pace pe care cavalerii din Evul Mediu îl făceau prin ridicarea vizierei coifului.

Importanța caschetei ca demnă urmașă a coifului este dată și de faptul că un militar îmbrăcat în uniformă are privilegiul de sta acoperit, inclusiv în fața unui rege, căruia îi dă onorul folosind salutul militar specific. Este adevărat că în unele armate salutul militar se poate da și fiind descoperit însă aceasta nu înseamnă, din păcate, decât că nu este cunoscută tradiția.

Cea mai importantă piesă a uniformei este însă vestonul (fr. veston) obiect diferit prin croială și material de orice altă variantă specifică (sacou, frac, smoking sau cardigan). În primul rând vorbim despre materialul din care se confecționează vestoanele! Este cea mai bună și rezistentă stofă deoarece este menită să facă față unor solicitări extreme una dintre acestea fiind folosirea ei zilnică în condiții de regulă foarte grele. Apoi aducem în discuție croiala! Vestonul este croit în stilul pe care acum îl numim slim, adică strâns pe corp, deoarece această croială se consideră necesară fiindcă cel care-l poartă va trebui să înfrunte astfel îmbrăcat și condiții vitrege neavând posibilitatea de a se schimba funcție de starea vremii. Are patru buzunare deoarece purtătorul va avea nevoie de tot felul de obiecte pentru a-și îndeplini misiunea: hartă, caiet de însemnări, lupă, busolă, unele obiecte personale, etc… și nu are posibilitatea de a trimite după ele atunci când apare nevoia lor.

Vestonul are epoleți, iar aceștia precizează clar poziția ierarhică, dar și apartenența la una din arme. De fapt epoletul este și el descendentul unei realități istorice vechi. Deși dicționarele moderne dau ca etimologie limba franceză (épaulette) cuvântul vine din greaca veche (epola) și atunci, în antichitate, însemna apărătoarea umărului drept al luptătorului, cel care avea în mâna stângă scutul, iar în mâna dreaptă sabia sau sulița însă umărul îi era vulnerabil și o simplă lovire a acestuia îl scotea din luptă. Așadar apare ca absolut necesară o protecție a acestui umăr, iar ea se va numi epola și o putem vedea foarte bine pe vechile vase de ceramică din epocile respective. Cu timpul, această componentă a sistemului defensiv va evolua, iar în Evul Mediu le vom găsi pe ambii umeri ai armurii mult mai funcționale, dar și mult mai evidente deoarece acum ele trebuiau să protejeze împotriva unor lovituri foarte puternice executate cu lancea mânuită de un cavaler aflat pe un cal în galop. Epoletul uniformei a evoluat în timp, iar această evoluție o putem urmări și astăzi privind nu numai exponatele din muzee ci și uniformele de gală, cele care mai păstrează încă amintirea epoleților cu ciucuri din fir aurit.

Nasturii uniformei sunt metalici având și ei însemne care conferă indicii despre arma căreia îi aparține uniforma sau despre apartenența purtătorului la una din structurile militare statale ori particulare. De regulă nasturii sunt confecționați într-un mod special fiind de culoare aurie la uniformele aflate în uz și brunați (negri sau cenușii) la uniformele purtate pe câmpul de luptă. Trebuie precizat și faptul că vestonul se poartă, obligatoriu, încheiat la toți nasturii, de regulă cinci la număr, dar pot fi și mai mulți sau chiar la două rânduri.

Centura cu diagonală este descendenta acelei centuri care asigura purtarea sabiei, un obiect destul de greu, care aveau uneori cam cinci kilograme și se purta pe șoldul stâng deoarece era scoasă cu mâna dreaptă și prima mișcare era una de parare au unei eventuale lovituri din partea adversarului. Pe partea dreaptă a centurii era de regulă o a doua armă ofensivă respectiv daga cea care se mânuia cu mâna stângă fiind special concepută pentru acest rol.

Dacă la uniformele din vechime diagonala trecea de pe umărul drept spre șoldul stâng unde se afla sabia, la uniformele moderne diagonala trecea invers deoarece pistolul era purtat pe partea dreaptă. Desigur funcție de nevoi au fost și alte conformații ale centurii cu diagonală, iar uneori a fost uzată și centura cu două diagonale deoarece susținea nu numai arma din dotare ci și baioneta, lopata de infanterie sau gamela cu apă. Interesant este și faptul că acest accesoriu, centura, este considerat ca fiind benefic pentru păstrarea temperaturii corpului pe timp de iarnă studiile arătând că purtarea centurii, bine strânsă, crește temperatura cu trei grade ceea ce în condiții vitrege contează foarte mult putând face diferența între viață și moarte. Foarte frecventă mai ales la gradele inferioare este centura simplă încheiată cu o pafta având însemnul armei din care face parte luptătorul și, deseori chiar, stema țării, având ca scop purtarea cartușierei, a baionetei sau a lopeții de infanterie. Mai există și centura de ceremonie, confecționată din mătase, de regulă de culoare aurie, care are însă un rol decorativ și amintește de permanența acestui obiect pentru uniformă.

Sunt însă și uniforme la care nu se poartă centură de nici un fel, deoarece militarii aparținând flotelor fluviale, celor maritime, dar și militarii din aviație nu poartă nici sabie nici lopată sau cartușieră acestea fiind specifice armelor de uscat. La aceste uniforme, atunci când protocolul obligă la ținuta de ceremonie purtarea spadinei sau a stiletului aceasta se face prinzându-le de cureaua pantalonilor prin niște bretele special concepute.

Eghileții. Componente aproape nelipsite de la ținutele de ceremonie aceste accesorii au un istoric foarte interesant, dar și o tradiție de peste două sute de ani. Napoleon Bonaparte văzând că mareșalii și generalii din consiliul său de război nu-și notează cele discutate și probabil că nici nu-i bănuia de memorie excepțională le-a ordonat acestora să vină la discuții cu un creion și un carnețel pe care să-și noteze cele discutate. A fost o oarecare derută deoarece uniformele de atunci erau și așa destul de încărcate, iar obiectele odonate nu-și găseau locul adecvat fără să strice ansamblul impresionant al uniformei. Doar că iubitele sau soțiile generalilor au găsit o soluție și au imaginat câteva fireturi aurite prinse de umăr, iar la capătul acestora era atașat creionul, pus și acesta într-un toc metalic de culoare aurie. Acesta este istoricul eghileților cei care și acum amintesc prin formă și culoare de utilitatea lor pierdută în prezent, dar rămasă ca element decorativ al ținutei de paradă.

Tot pe veston se prind și insignele, medaliile și ordinele. Insignele, cele care arată nivelul de specializare profesională, studiile sau calificările purtătorului se prind pe partea dreaptă a vestonului, iar medaliile și ordinele pe partea stângă. Sunt desigur și unele abateri de la acestă regulă, mai ales atunci când ordinele și medaliile sunt în exces și este admisă purtarea lor și pe partea superioară a pantalonilor, dar tot pe stânga, așa cum vedem la generalii nord-coreeni.

Un lucru foarte important este semnificația medaliilor și a ordinelor! Medaliile simbolizează rănile primite pe câmpul de luptă, iar ordinele victoriile obținute în slujba patriei, din această cauză medalii militare nu se acordă civililor însă ordine de tip militar sau altele reprezentative pentru existența unui stat pot fi acordate oricui, inclusiv străinilor. Acestea se poartă numai pe piepții vestonului sau a hainei deoarece au semnificație obținerii lor prin lupte în care cel distins cu astfel de însemne a luptat curajos față în față cu inamicul. De asemenea ordinele au diferite grade (ex. Ordinul național „Steaua României” abrogat în 1948 și reînființat în decembrie 1998 are gradele de Cavaler, Ofițer, Comandant (Comandor), Mare Ofițer, Mare Cruce și Colan) și este bine de știut că un astfel de ordin dacă este în grad de cavaler nu poate fi acordat decât ofițerilor cu grad de maximum căpitan, cel de ofițer gradelor superioare până la colonel și doar cel în grad de comandor poate fi acordat coloneilor, cel de Mare Ofițer sau Mare Cruce și Colan, generalilor sau șefilor de state care prin Constituție sunt și Comandanți Supremi ai armatelor naționale chiar dacă sunt civili. Desigur însemnele acestor ordine sau medalii sunt destul de voluminoase, prin urmare ele sunt purtate în întregul lor numai în situații speciale atunci când ceremonialul specifică acest lucru și este obligatorie marea ținută. De aceea, în mod obișnuit pentru a se simplifica portul lor au fost create miniaturi ale însemnelor, iar mai apoi au fost introduse în circuit baretele, acelea care prezintă culorile specifice însemnelor și pot fi purtate foarte ușor chiar și la uniforma de serviciu.

Pantalonii de uniformă au două forme de bază: pantalonul pentru cizmă și pantalonul numit larg, pentru pantof sau gheată situație specifică armelor de uscat deoarece singurele care nu poartă cizme (ex. marina sau aviația) au doar pantaloni largi. Un lucru interesant la pantalonul de uniformă este vipușca (et. rusă) acea fâșie foarte îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare decât pantalonul, aparent pentru a masca mai ales cusătura exterioară a pantalonilor. De fapt adevăratul rol al vipuștei este să ușureze alinierea mîinilor militarilor atunci când se fac exerciții de defilare cu rânduri largi. Fără un asemenea reper pe care trebuie așezat degetul mijlociu (medius) ar fi foarte dificil să dai impresia de aliniere mâinilor, cele care se observă foarte ușor din exterior.

Lampasul (et. rusă: lampas) este la rândul său tot o fâșie îngustă de postav, panglică sau șnur cusută pe latura exterioară, în lungimea pantalonilor, deosebită însă de vipușcă deoarece este mai lată și, de regulă, destinată ca element decorativ uniformelor de generali. Culoarea vipuștei sau a lampasului indică apartenența la categoria de armă, arme terestre, roșie, aviația, albastru, marina, ultramarin, etc…

Încălțămintea. Încălțămintea unui militar reprezintă, în primul rând, o formă de protecție pe timp de luptă. Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorul își proteja picioarele purtând o încălțăminte rezistentă, de bună calitate deoarece ea trebuia purtată timp îndelungat în condiții grele de exploatare, respectiv frig, căldură excesivă, teren accidentat sau mocirlos. Este executată din materiale de foarte bună calitate pentru a rezista în procesul exploatării, dar și pentru a proteja piciorul de eventuale infecții micotice sau alte posibile afecțiuni precum degerăturile sau fracturile oaselor tarsiene destul de frecvente mai ales la parașutiști. În principiu, întâlnim trei forme de încălțăminte: pantoful, gheata (bocancul pentru câmpul de luptă) și cizma fiecare cu modalități diferite de folosire. Pantoful este destinat folosirii zilnice pentru ținuta de serviciu și are întotdeauna un format clasic fiind ferit de influențele modei, dar perfect adaptat unei ținute de tip clasic. Gheata este folosită pe timp rece sau, împreună cu centura cu diagonală, dar și port-hart, în misiuni de antrenament pentru luptă, convocări tematice, ședințe de tragere cu armament real în poligoane ori la unele ceremonii care implică defilarea. Bocancul este mult mai bine adaptat condițiilor reale ale câmpului de luptă și are, de multe ori, elemente specifice precum unele buzunare, tălpi mai groase, dar foarte flexibile sau o tureatcă mai înaltă decât de obicei.

Cizmele sunt de fapt fostele apărătoare de gambă, metalice la armurile medievale sau din piele groasă în antichitate, menite să apere gambele luptătorului, zone foarte vulnerabile pe timpul luptelor. Vor fi emblematice pentru cavalerie, dar vor rămâne în exploatare și mai târziu fiind preluate de toate armele terestre. De altfel, cizmele au fost multă vreme formate din două părți: bocancul propriu-zis și o tureatcă din piele groasă, de vită, care se prindea cu câteva curelușe de bocanc. Modelul mai poate fi văzut și acum la cizmele numite bilghere, un model care face trecerea către acest gen de încălțăminte așa cum îl știm în prezent și care are carâmbul foarte moale pentru a putea fi ușor încălțată. Despre vechimea acestui concept, cizmă, vorbește însuși cuvântul tureatcă (et. necunoscută) cel care inițial definește apărătoarea gambei și așa cum ne spune chiar marele Crangă uneori era făcută din scoarța unui copac, iar ceva mai târziu apare și sub forma unui ciorap fără talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul de la gleznă până la genunchi.

În general încălțămintea este considerată ca fiind element defensiv și asta pe bună dreptate deoarece avem cel puțin un exemplu în istorie când o armată care lupta în mod tradițional desculță va fi indisponibilizată fără prea mari probleme de logistică prin dispersarea pe câmpul de luptă a numiților „colți de dragon” care de fapt erau un fel de pioneze aruncate din avion. Este vorba de conflictul italiano-etiopian (1935-1936) când armata etiopiană a fost incapacitată prin această metodă simplă, dar extrem de eficace mai ales că materialele au fost ulterior recuperate de italieni.

Putem vedea însă pe vasele ceramice din antichitate luptători desculți! Ei bine, aceștia nu sunt soldați, ci sportivi sau gladiatori care luptau pe un teren foarte bine amenajat, cu o suprafață specială având un strat gros de nisip.

Este bine să amintim și faptul că de-a lungul timpului moda masculină, mai ales după intrarea în contemporaneitate, a exclus culorile tari (roșu, galben, verde, albastru) promovând culorile neutre precum negrul, albul sau gris-urile în diferite nuanțe. Numai uniformele militare au păstrat în folosință culorile tari uneori chiar în combinații oarecum sfidătoare, roșu cu galben sau albastru, verde cu galben și altele… Uniforma de culoare kaki a fost introdusă pentru câmpul de luptă de englezi în 1846, când un contingent militar britanic de cercetași care purtau tunici roșii staționat în Lahore (Pakistan astăzi, India pe atunci) a adoptat culoarea numită khaki pentru uniformele soldaților și ofițerilor. De fapt nu era încă o uniformă, ci doar o adaptare la teren, comandantul acelui corp, Harry Lumsden, folosind pânza albă de Lahore, pe care a tăvălit-o prin noroi și cu ea a acoperit militarii făcându-i astfel greu observabili în teren. De altfel și numele khaki provine din limbile urdu și persană și înseamnă „culoarea pământului” fiind vorba de pământurile specifice zonei aride de acolo. Cum succesul respectivelor „uniforme” a fost unul semnificativ, ulterior culoarea kaki a fost adoptată și de alte trupe britanice, până când a fost folosită și de alte armate ale lumii, motivul fiind destul de simplu: uniformele kaki oferă un bun camuflaj în mediu și o persoană astfel îmbrăcată este mai puțin vizibilă.

În prezent însă trupele aflate pe teatrele de operațiuni au uniforme de luptă mult mai bine adaptate nevoilor de mascare, dar și de rezolvare a complexității acțiunilor din teren, chiar dacă uniformele de serviciu sunt de culoare kaki. Desigur, în mod absolut firesc, după un timp și civilii au adoptat culoarea kaki pentru diferite articole de îmbrăcăminte deoarece este o culoare versatilă, cu multe nuanțe, care se poate ușor asorta fiind și lesne de întreținut. Acest fapt s-a petrecut mai ales după cel de-al doilea război mondial, când purtarea culorii kaki nu era doar o modă, ci și o modalitate de a arăta respectul și prețuirea pentru soldații eroi.

Mai trebuie să știm că, tot în mod tradițional, un luptător are cel puțin trei uniforme: una de luptă, o a doua de serviciu și o a treia de paradă. În realitate la acestea se mai pot adăuga și salopeta de lucru, mai ales pentru armele tehnice, dar și ținutele de gală numite și marea ținută care are diferite componente funcție de evenimentul la care militarul trebuie să participe. Oricum, descifrarea semnelor și însemnelor unei uniforme militare, ține de o anumită cultură în care tradiția are un cuvânt greu de spus și, în consecință, devine o pagină istorie care vorbește despre una din cele mai vechi instituții ale omenirii. Acoperind teritorii imense, dar și un timp ce merge până la legende sau mituri, uniforma militară aflată acum între simbol şi utilitate, reprezintă un element indispensabil funcţionării unei societăţi, ea vorbind despre cultură, spaţiu, și istorie. Poliţist, medic, elev, militar, preot, ceferist, fiecare duce cu el, prin uniforma specifică, o adevărată poveste, o istorie, un cod de legi, un set de comportamente. La vederea uniformei oamenii au aşteptări predictibile, presupuneri și chiar un sentiment de siguranță absolut necesar fiecăruia dintre noi pentru a ne simți membri cu depline drepturi ai unei societăți responsabile pentru soarta tuturor.

Când Călin Georgescu a vorbit asemănător, l-au interzis…

Data: 22 ianuarie 2025 by Petru Jipa

Discursul de inaugurare al lui Donald Trump subliniază angajamentul său de a face America mare din nou, abordând problemele de încredere în guvern, siguranța națională și restabilirea valorilor fundamentale. El promite reforme în educație, sănătate și economie, subliniind unitatea națională și determinarea de a înfrunta provocările cu curaj. America se află la începutul unei noi ere, în care națiunea va prospera și va fi respectată pe plan global. Viziunea administrativă se concentrează pe restaurarea suveranității și justiției. Administrația va lucra pentru a restabili America prin acțiuni decisive și puternice, promovând unitatea națională și excelența în fiecare aspect al societății. Este esențială colaborarea între diferite comunități pentru a construi un viitor mai bun. Criza inflației a fost cauzată de cheltuirea masivă și de creșterea prețurilor la energie, ceea ce a dus la declarația unei urgențe energetice naționale. Administrația va lua măsuri pentru a restabili economia și a reduce prețurile energiei. America se va reafirma ca cea mai influentă națiune, inspirând admirația globală. Aceasta va schimba denumirile geografice și va promova valorile sale fundamentale. America a trecut prin multe provocări, dar împreună putem reconstrui națiunea și restabili promisiunea acesteia. Unitatea și curajul nostru vor duce la o renaștere a națiunii.

Donald Trump propune o serie de reforme pentru economia americană, axate pe următoarele aspecte principale. Domnul Trump intenționează să impună taxe și impozite pe produsele importate pentru a proteja lucrătorii și familiile americane, în loc să impoziteze cetățenii americani pentru a îmbogăți alte țări. Vrea să protejeze lucrătorii americani prin revizuirea acordurilor comerciale și prin implementarea de măsuri care să sprijine industria locală. Domnul Trump plănuiește să declare o urgență energetică națională, să reia forajul și să transforme America într-o națiune producătoare de energie, reducând astfel dependența de sursele externe. Promite să pună capăt „Noului New Deal verde” și să revizuiască reglementările care afectează industria auto, permițând consumatorilor să aleagă vehiculele dorite. Vrea să reînvie industria americană, să construiască din nou automobile în America și să sprijine lucrătorii din acest sector. Acesta va avea rolul de a îmbunătăți eficiența și competența guvernului federal, după ani de ilegalitate și restricții asupra libertății de exprimare. Aceste reforme sunt menite să restabilească încrederea în economia americană, să sprijine locurile de muncă și să asigure prosperitatea cetățenilor.

În acest timp la noi, guvernul a trecut, fără dezbatere publică, două proiecte de lege controversate prin parlament. Primul proiect prevede privatizarea tuturor regii autonome din România, afectând 240 de instituții. Al doilea proiect permite anumitor cetățeni din UE să devină executori judecătorești, cu semnături electronice pe toate actele emise. Aceste modificări vor avea efect asupra facturilor și utilităților, ei vor dobândi titlul executoriu. Există temeri privind creșterea prețurilor din cauza cedării resurselor către corporații străine. Regimul actual este acuzat că urmărește distrugerea bunurilor naționale, similar cu anii anteriori sub diferite conduceri. Proiectele de lege adoptate pun legislația UE deasupra Constituției României, subminând suveranitatea țării. Privatizarea regiei autonome din România poate avea mai multe efecte asupra economiei, atât pozitive, cât și negative. Dacă efectele pozitive sunt: Privatizarea poate duce la o gestionare mai eficientă a resurselor, deoarece companiile private sunt adesea motivate să reducă costurile și să inoveze pentru a rămâne competitive. Atracția de capital străin poate crește, aducând investiții care pot stimula dezvoltarea infrastructurii și crearea de locuri de muncă. Statul poate obține venituri semnificative din vânzarea activelor, care pot fi folosite pentru investiții în alte domenii sau pentru reducerea datoriei publice. Efectele Negative sunt proporționale.

Privatizarea poate duce la creșterea tarifelor pentru servicii esențiale, cum ar fi energia și apa, afectând astfel consumatorii și gospodăriile. Statul poate pierde controlul asupra unor resurse strategice, ceea ce poate afecta securitatea națională și suveranitatea economică. Privatizarea poate contribui la creșterea inegalității, deoarece profiturile generate de companiile private pot să nu fie redistribuite echitabil în societate. În concluzie. Efectul privatizării regiei autonome asupra economiei românești depinde de modul în care este implementată și reglementată. Dar dacă a fost făcută „noaptea ca hoții” nu este de bun augur. Cântecul „păsărelelor” v-a fi auzit doar în mintea beneficiarilor.

Să fie pace!