Istoria secuilor în viziunea UDMR: „românii au apărut în ținutul secuiesc în secolul XV”

Centrul European de Studii Covasna-Harghita a realizat traducerea manualului lansat în luna septembrie la Miercurea Ciuc privind istoria secuilor. Manualul ar urma să fie utilizat la predarea unei discipline opționale privind istoria secuilor în clasele a VI-a și a VII-a din aproximativ 80 de scoli din județul Harghita, fiind redactat de un colectiv de profesori de istorie, istorici și arheologi din zona Ciuc, Odorhei, dar si din Covasna și Mures, lectori fiind profesori de la Facultatea de Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, sub coordonarea istoricului academician Pal-Antal Sandor. Iată câteva mostre din acest manual antiromânesc:

Secuiul este ţăran?

Din ce în ce mai des auzim de denumirea ţăran secui, deşi în rândul secuilor aceasta este umilitoare şi jignitoare şi în prezent. Expresia este folosită pe modelul ţăranului maghiar (agricultor, gospodar) de către cei care nu cunosc că această expresie nu înseamnă pentru secuime gospodarul, cultivarea pământului, ci o persoană incultă, cu comportament necioplit. Această explicaţie o găsim în istoria secuimii. Conştiinţa originii hune la secui s-a păstrat pentru mult timp în condiţiile societăţii militare. Dacă despre cineva se spunea că este secui, se semnala totodată şi statutul său de om liber, a unui om care, deşi cultivă pământul, creşte animale, dar, ca un nobil, nu plăteşte impozit, ci „contribuie cu sânge”, adică prin militărie.

Cei ce aveau acest statut juridic s-au deosebit timp de secole de iobagi, de jeleri pe care nu-i considerau secui. În societatea secuilor liberi, ţăranul însemna denumirea iobagului, jelerului, veneticului cu statut social mai mic. După eliberarea iobagilor de la 1848, conştiinţa de secui liber se extinde asupra fiecărui vorbitor de limbă maghiară din Ţinutul Secuiesc, motiv pentru care – deşi, din punct de vedere lingvistic expresia de „ţăran secui” este acceptată – este mai bine dacă vorbim de cultivator secui, gospodar secui.

Românii din Tinutul Secuiesc 

Prezenţa românilor în Ţinutul Secuiesc a fost observată pe vremea regatului, în principal, după cum arată locuinţele de vară pe care le-au construit în zonele limitrofe (după cum demonstrează denumirea de localitate Olahfalu – Căpâlniţa n.n. – din Scaunul Odorhei, apărută la începutul secolului XV), dar şi pe platourile superioare. Numărul acestora creşte în paralel cu câştigarea de teren de către raporturile feudale, începând cu a doua jumătate a secolului XVI, şi pe teritoriile din interiorul Ţinutului Secuiesc. În principal, pe proprietăţile feudale, dar ne-am întânit cu ei şi în satele, precum şi, gospodăriile secuieşti. Şi comunităţile secuieşti angajau cu plăcere păstori români, mai pricepuţi ca oricine în creşterea oilor din zona montană.

Începând cu secolul al XVIII-lea, când pe proprietăţile feudale secuieşti, respectiv, în gospodăriile secuieşti libere, servitorii (iobagi, jeleri, slugi) nu erau selectaţi dintre secuii decăzuţi material (ca mai devreme), figurând tot mai mulţi români şi jeleri în documente. În această perioadă se formează şi organizaţia lor bisericească: o parte a acestora sunt ortodocşi, alţii greco-catolici, ambele confesiuni dispunând în mai multe sate din Ţinutul Secuiesc de biserici, parohii mai mici, mai târziu înfiinţându-se chiar şi circumscripţii protopopiale. Din punct de vedere lingvistic, românii ajunşi în Ţinutul Secuiesc s-au amestecat repede şi spontan în majoritatea secuiască de limbă maghiară, în schimb, o parte a acestora şi-au păstrat identitatea de credinţă (în acelaşi timp, identitatea populară), până în epoca cea mai nouă. În general, convieţuirea cu majoritatea era una armonioasă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*