Întotdeauna am crezut în cuvinte, le-am acordat votul meu de încredere, până am ajuns să înţeleg că ele, cuvintele, nu spun totul, că în spatele lor se ascunde un văl imens de incertitudine şi laşitate crasă. Întotdeauna am sperat că doar cuvintele pot fi chezăşia unui drum infinit, atât de lesne de parcurs pentru oameni şi am uitat să torn în potirul lor, al cuvintelor, şi o picătură de suspiciune nonşalantă. Am crezut şi am sperat şi m-am ales cu superba dezamăgire a cuvintelor. Am sperat şi am crezut doar în făptura inocentă a cuvintelor ca-ntr-o icoană a florilor de primăvară, pe care ni-i dat s-o purtăm prinsă de inimi fără să ştim.
Iată ce înseamnă neştirea cuvintelor noastre în templul din fiecare om. Şi dacă nu suntem câte un templu descojit de uitare atunci ce mai suntem oare cu adevărat?! …
Dintotdeauna am ţinut cont de părerea cuvintelor, chiar şi atunci când acestora nu le pasă de mine, cuvintătorul din ele. Am crezut şi am sperat în vocea tăinuită a cuvintelor pană-ntr-o zi când le-am abandonat pentru Cuvint.
Şi atunci am devenit o primăvară. Una continuă, una eternă în adevăr. Şi n-am mai bătut la porţile cerului să-mi dea primăvara din calendar, n-am implorat iarna naturii umane să plece în schimbul unei primăveri fictive, de indus în eroare cuvintele. Distanţa de la cuvinte la Cuvânt, mi-am dat seama într-un târziu, e ca de la om la OM, adică imensă. Prin parafrazare am spune: „La omul care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Omului să ajungă”.
… Citiţi cartea primăverii de şi din Cuvint, voi, discipoli ai Cuvântului, hărăziţi să locuiţi un anotimp etern. Etern pentru cei izvodiţi din Cuvînt!
Lasă un răspuns