Numai după lectura volumului de versuri Oglinda cu vise, (Ed. Contrafort, Craiova, 2012) înţeleg că Mariana Zavati a primit în chip cu totul îndreptățit câteva premii prestigioase: Premiul münchenez Novalis, cu volumul de versuri Vise la minut (2008), Nova Provincia Corvina (diplomă de excelență pentru traduceri în limba engleză a unor poeți români-2009), apoi Premiul Ligii Scriitorilor din România (2011) și nu în ultimul rând Premiul I al Concursului Internațional de Poezie STARPRESS (2012). Mariana Zavati Gardner este un nume care se integrează cu originalitate în rândul postmoderniștilor români de după 1990, cu deschidere spre tot ceea ce curentul a globalizat în poezia europeană încă din anii ’80.
În poezia ei, după cum o relevă și acest din urmă volum de versuri, tentațiile postmoderniste vin din direcția polarizantă a intersectării codurilor (ca modalitate de percepere), dinspre sfidarea metaforizării (ca formulă), din obiectivarea neutralismului emoțional și dinspre stingerea lirismului în ironia cotidianului (ca atitudine). Însă, cu toată narativitatea mimată în traversarea existenței, poezia nu se dezminte; reverberează totuși în subsistentul ludicului. Presiunile faptului diurn defulează spre oglinda cu vise a Juliei May, acolo unde desolemnizarea postmodernistă a discursului rămâne în concretul monoton, incolor ca semn destinal sub care stă fiecare poezie, imperturbabil de la începutul volumului până la final: De departe oglinda cu vise/ chema pe Julia May/ Nu mai voia să asculte/ aceleași povești cu repetiție/ De călătorii răsuflate/ Pe Amazon sau în Țara de Foc…/(p.27). Și totuși, spuneam, poezia rămâne în reflexe pur decorative: Greierii se scăldau pe boabe de ienupăr/ Îngânând melodii de demult…(p26), sau vor depăna lângă ape/ Neghioabe reverii de adolsecență târzie…(p.47), vibrând neutru doar la limita conotativului, fiindcă emoţiile sunt reprimate în contemplativ, unde rămân simple constatări ori denominaţii, detaşări de orice reverberație banală prelungită: Vedea copiii de la colțul de stradă/ casa de dincolo, cea cu cerdac/ urmând dricul fără podoabe cu cai/ Se trecuse măicuța; o petreceau/ Doi copii – /Cireșul bunicii Elisa ploua cu petale…(p.40). Uniformizarea elementelor, cele ale vieții cu cele ale lumii, nu este o invenție a postmodernismului românesc, ci face parte din doctrina cu care se resping doar, fără a desființa, experiențele lirismului exclusiv: în orașul cu omizi/ unde se stropesc chimicale/ (…) se hârjoneau mototol, se adunau/ aruncate orfane de la ferestre/(…) băsmuiau planeta cu sfaturi/ în cadru după cadru la TV…(p.41). În prezentarea lui Dumitru Velea, din deschiderea volumului, asupra Juliei May se exercită acțiunea oglinzii, ea fiind complementul direct al acesei stranii propoziții („De departe oglinda cu vise/ chema pe Julia May”, n.n.). Numai că această făptură feminină care suferă acțiunea va fi și implicată în acțiune, indiferent din ce parte s-ar privi desfășurarea viselor (p.10), adică Julia May cunoaște tranzitivitatea în diatezele percepției, odată cu muzele și se naște sub semnul acestora: De departe oglinda cu vise/ chema pe Julia May/ Din întuneric se luptă/ să se nască Julia May/ în brazde străine și ferecate/ în preziceri zăpăcite și coapte…(p.15). Calliope (voce frumoasă), muza filosofiei și a poeziei epice, cea mai înțeleaptă între muze, strânge în brațe-o Tăbliță, hotărând destine, Clio face ordine în istoria domestică, Erato acompaniază la liră poezia iubirii prin umbre sonore și se dichisește-n oglindă. Euterpe își hrănește surorile cu muzică lunară și tot așa, pe rând, Mepomene își așază masca ei tragică, Polyhymnia se pierde în imnuri retorice, Terpsichore face piruete cu lira, Thalia și Urania racordează Globul Ceresc la un email publicitar, prorocire@reuniune fără cusur (p.16). Timpul îmbătrânește după legi atemporale: bătrânul devenea mai bătrân/ tânjind după vânătoarea cu zimbrii/ furtuni în sufletul iernii…(p.57), impersonal, oamenii stăteau în jurul mesei dreptunghiulare/ tot mai străini în tăcerea din casă/ urmărind cum timpul se făcea mai bătrân…(p.48). Intersectarea planurilor, a ontologiilor în cele din urmă, pune într-o ordine sui generis tranzitivitatea lumilor: În ceruri se petreceau în rădvane/ se strămutau prin nouri boiți în curccubeu,/ în ceruri se năruie himere… (p.49), jucătorul de golf conciliază cu femeia-bărbat fără să vadă cum Stăpânul Timpului clădea ascunzișuri, colb de sosiri, colb de plecări…(p.50). Într-un banchet funest, de dimensiuni cosmice, vânătorii de găini plantează/ foișoare de grâu/ voci și semnințe/ și crengi de măslin/ enclavă de putori/ de o putreziciune fină, iar disoluția așază în întuneric lipitori care iau cu asalt în devălmăşie soclul statuii, podeaua (p.64).
Citind-o pe Mariana Zavati Gardner tot așa cum l-ai citi de pildă pe Andrés Sánchez Robayna, pe Rosa Lentini, pe poetul obstetrician William Carlos Williams, așa cum ai citi tratatul La condition postmoderne (1979) al lui Jean Françoi Lyotard ori Postmodernismul românesc, al lui Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas, București, 1999), înțelegi idealul globalizării unei atitudini nonconformiste, un subtil mod de saxonizare a poeziei pe care Mariana Zavati Gardner îl presimte și își traduce (selectiv) poeziile în engleză unde Oglinda de vise devine obsesiv Vis de absolut (In her dream of absolute/ Her aunt had a vision/ To touch the boundaries/ Of the Black Duck’ssoul/ Julia May’s aunt had a piano...,p.80), cu o sonoritate parcă mai naturală ca în franceză (Rêve no.1: Mi –été Calme, est la chaleur huilée/ Qui sillonne la surface de la mer/ Á Southwold, le point le plus Est de l’Angleterre…,p.119) sau decât în germană (Erinnern Sie sich an Julia May? Am Stramd von Southwold. Stille ölige Hitze/ Glasur auf dem Meeresspiegel/ Bel Southwold, dem östlichsten Punkt von England...,p.128). Convingerile postmoderniste ale Marianei Zavati Gardner transcend cu ușurință genurile și temele se reiau cu aceeași abilitate în proză: Cu ochii-ncrucișati, măicuța-i spusese:/Azi ai examen, să nu fii cu capul în nori (Oglinda cu vise, p.54); Examenul îi plana în gânduri. Cu privirea crucișă, mama ei îi atrăsese atenția: – Ai examen, concentrează-te și nu spune hop până n-ai sărit cum trebuie! (Bacău-London, înainte și înapoi, Ed. Sitech, Craiova, 2012, p. 104). Totul este posibil în spiritul curentului al cărui inventar de elemente nu cunoaște registre de semnificare; decorativul în sine se banalizează, cauzalitatea nu mai are finalitate și contemplativul refuză constatativul din dorința expresă a detașării cu care se refuză ab initio, laolaltă, toate tristețile și bucurile ființei doar din cauza atributelor vremelniciei. O naturalețe adversativă, și totuși o opțiune, dacă nu și o alternativă.
Lasă un răspuns