Arhiva zilnică: 29 octombrie 2012

Vasile Mămăligă (zis „Maligan”), basarabeanul devenit erou al luptei de eliberare națională din Indonezia

Data: 24 mai 2025 by George V. Grigore

Cu un nume parcă predestinat de om calm și liniștit, Vasile Mămăligă s-a născut în Basarabia noastră (Republica Moldova), dar a devenit erou popular în Indonezia fiind participant la eliberarea acestei țări de sub jugul colonial olandez. Vasile Mămăligă – aproape un necunoscut pe plaiurile natale, dar un erou într-un colț de lume îndepărtat – s-a născut la 20 martie în anul 1865 în satul Pașcani, plasa Bujor a județului Chișinău, din Basarabia, în familia lectorului bisericesc Paneleimon Mămăligă. Fiind un copil cu o istețime peste medie, s-a angajat bibliotecar la Odessa. Citește cu nesaț și acumulează multă informație. Este mânat de dor de ducă și ajunge din Pașcani în Rusia (la Vladivostok, în Orientul Depărtat) și China (Hankou, Fuchjou și Canton), iar de acolo pleacă spre Arhipelagul Indonezian. Cunoștea trei limbi străine – engleză, chineză și olandeză -, ceea ce îi permite să stabilească relații. În anul 1886 se afla în Singapore, ca soldat al Armatei imperiale ruse. Una din aceste persoane, entuziasmate de inteligență basarabeanului, se dovedește a fi englezul Jonathan Holmes, care este în relații bune cu rajahul Ajung, șeful tribului de pe Insula Lombok, vizitată rar de coloniștii olandezi pentru că se află mai departe de centru. Interesul manifestat de această insula a fost provocat nu doar de pitorescul acelor locuri, ci și de faptul că era o zona bogată în petrol, el prezentându-se că fiind de profesie inginer minier.

În anul 1892, sau anterior, Vasile Mămăligă a intrat în serviciu la rajah-ul insulei Siameze Lomboc. A învățat limba într-un timp record și s-a integrat perfect în societate. Pentru a întra în grația deplină a rajahului Ajung, Mămăligă îl asigura că va face apa să ardă. Basarabeanul își realizează promisiunea cu ajutorul unei scamatorii chimice, folosind o bucățică de natriu, uimindu-i astfel pe toți. Vasile Mămăligă este numit imediat prim-sfetnic și persoană de încredere a rajahului Ajung. Acțiunile de mai departe ale basarabeanului sunt uimitoare. El nu numai că reușește să le explice locuitorilor insulei că trebuie să acționeze în comun pentru a-și putea capătă libertatea, de care au fost privați de către colonizatori, dar îl convinge pe rajah să nu mai plătească biruri olandezilor. În scurt timp, conducătorul Insulei Lombok începe să-și pregătească supușii de răscoală. Despre această se menționează și într-un raport al consulului rus Bakunin, expediat la Ministerul rus de Externe: „Rajahul Insulei Lombok și-a înjghebat în grabă o flotă maritimă, cumpărând trei sau patru corăbii rablagite, la preț foarte ridicat, la Singapore. Acolo, prin intermediul persoanei sale de încredere, a purtat negocieri cu reprezentanții altor puteri. Rajahul nu este împotriva să recunoască – bineînțeles, în calitate de măsură provizorie – protectoratul oricărui stat european, doar să-i vadă înlăturați pe nesuferitii de olandezi”. Împuternicit de conducătorul insulei, îmbătat de ideea că ar putea deveni suveran, fără niciun fel de supunere, Mămăligă pornește, pe cale maritimă, tocmai la Singapore, de unde, cu banii dați de rajah, cumpără o corabie, arme și praf de pușcă, după care se întoarce în Lombok cu corabia „Mândria oceanului”.

În călătorie are parte de un șir de peripeții – trădări, atacuri, naufragii – pentru ca, peste trei luni, să ajungă în punctul sau de destinație și să găsească insula devastată. Atât timp cât basarabeanul stabilit pe teritoriile indoneziene a fost plecat, rajahul Ajung le-a ordonat supușilor săi să jefuiască vasele care treceau pe lângă insula, fără a face vreo excepție pentru corăbiile olandezilor. În replică jumătatea anului 1894, olandezii organizează un atac asupra insulei, lăsând în urmă lor pârjol, iar unul din fiii rajahului, pe nume Made, este luat în prizonierat, ceea ce îl determina să-și pună capăt zilelor. Înfuriat, conducătorul Ajung apelează la ajutorul lui Vasile Mămăligă și începe pregătirile pentru război. În una din nopțile lui august 1894, insularii, conduși de basarabean, atacă tabăra militară olandeză. Aceștia din urmă organizează o lovitură și mai mare asupra Lombokului. Potrivit unor rapoarte rusești, la luptele împotriva răsculaților au luat parte patru batalioane, un escadron, patru unități de artilerie, patru mortiere, în total – 108 ofițeri, 2270 militari de rang inferior și 1800 de ocnași aborigeni. Bătălia a durat două luni, că, până la urmă, insularii să fie nevoiți să capituleze în față coloniștilor, care au luat cu ei comorile sultanului îngropate în pământ – vreo 400 kilograme de aur și 4.200 kilograme de argint. Peste trei luni, trădat de un apropiat de-al său, este prins și Vasile Mămăligă. A fost arestat, judecat de către un tribunal militar al Armatei Țariste și condamnat la moarte. Reușește să evadeze din pușcărie cu ajutorul unei femei, care, se presupune, ar fi fost fiica lui rajah Ajung. Nu stă mult la libertate, fiind prins și întemnițat din nou. Pedeapsa cu moartea este înlocuită cu privațiune de libertate pe un termen de 20 de ani, datorită avocatului olandez Van Groot, care a reușit să convingă judecata că inculpatul nu poate fi condamnat pentru trădare de patrie, din simplul motiv că nu este cetățean al Olandei. A fost închis într-o „casă de lucru” în orașul Surabaie, pe insula Java. După doi ani și ceva de temniță, Vasile Mămăligă este grațiat cu ocazia atingerii majoratului reginei Olandei Vilhelmina și trimis la baștină, la 21 decembrie 1899, fiind transportat la bordul navei Țarița la Odesa, cu condiția de a nu se mai întoarce în arhipelagul indonezian. A ajuns la Pașcani, în Basarabia natală, fiind transmis din convoi în convoi. Timp de trei ani, a trăit în casă fratelui său Dumitru sub supraveghere polițienească neoficială, pentru că, într-o noapte de iarnă (20 ianuarie 1901), să dispară din nou, misterios. Într-un raport al consulului rus din Singapore apărut după această dispariție, se menționează că Vasile Mămăligă lucrează în calitate de bucătar pe corabia „Diana”, cu care va ajunge curând din Odessa pe insulele unde a trăit momentele sale de triumf. Aici, în Indonezia, urmele i se pierd. Se presupune că s-a întors la fiica lui Ajung, care îl aștepta. În 1961, unul din ziarele de pe Insula Bali anunță decesul unei doamne în vârstă de 90 de ani, pe nume City Johan Maligan (basarabeanul era numit „Maligan”, de la „Mămăliga” tradițională). Poate era chiar soția lui… Indonezia, astăzi oficial numită Republica Indonezia, este o țară insulară amplasată în Asia de Sud-Est, ce cuprinde 17.508 insule și treizeci și trei de provincii, cele mai importante fiind Borneo (Kalimantan), Sumatra Celebes (Sulawesi), Jawa. Având peste 238 de milioane de locuitori, este a patra cea mai populată țară a lumii, fiind și țara cu cel mai mare număr de musulmani. Indonezia este o republică prezidențială, cu un parlament și președinte ales.

Primele materiale de presă în care se povestea despre faptele lui Vasile Mămăligă (Maligan) au apărut în anul 1895, în ziarele rusești. Despre el au scris cei din presa sovietică, dar și cei din Republica Moldova, și chiar ziarele din Indonezia. A apărut și o carte a unui scriitor din Chișinău, Rufin Gordin, care descrie aventurile lui Vasile Mămăligă, dar și un film (creat de Dragoș Turea). Explorator și revoluționar, Vasile Mămăligă poate fi pus alături de alt român, Julius Popper, supranumit „Conchistadorul român al Patagoniei” (Țara de Foc), sau de George Pomuț, generalul american de origine română ce în calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus. Vasile Mămăligă (Vasile Maligan), pentru faptele sale deosebite, actualmente este considerat „Erou al luptei de eliberare națională din Indonezia”. Iată un român ce nu a suportat opresiunea, ce și-a dorit doar pacea și independența, a avut inițiativa, a riscat viața și libertatea sa, pentru a-și elibera frații dintr-o țară îndepărtată.

Șoimul dunărean zboară iar peste lunci…

Data: 24 mai 2025 by Redacția

Una dintre speciile de păsări periclitate la nivel mondial, șoimul dunărean (Falco cherrug) a cunoscut de curând o creștere importantă a populației în vestul țării noastre, mai precis în Câmpia de Vest. Prin anii 2000, nu se cunoștea nici o pereche cuibăritoare în zonă, populația națională fiind compusă din doar câteva perechi prezente în zona munților Măcinului din Dobrogea. Secolul trecut, șoimul dunărean era destul de răspândit pe teritoriul României, însă din mai multe cauze (otrăvire, dispariția locurilor de cuibărit, extinderea agriculturii, vânătoare) aproape că a dispărut cu totul. Prin câteva măsuri de conservare în cadrul unui proiect transfrontalier, Grupul Milvus în colaborare cu companiile de transport și distribuție a energiei electrice, au montat peste 80 de cuiburi artificiale pe stâlpii de înaltă tensiune, majoritatea în județele Timiș și Arad. Dacă în 2011 a fost înregistrată doar o singură pereche într-un cuib natural de corb, în 2012 — două, din 2015, în urma montării cuiburilor artificiale, numerele au crescut: anul trecut — opt perechi, anul acesta, cel puțin 14! Toate în cuiburile artificiale montate la mare înălțime! Anul acesta, majoritatea puilor din aceste cuiburi au fost inelați pentru monitorizarea populației de șoim dunărean din România. Nagy Attila, angajat al Grupului Milvus și responsabil pentru monitorizarea șoimilor dunăreni, consideră că „pentru a înțelege mai bine dinamica de răspândire a tinerilor șoimi și măsura în care aceștia se instalează în teritoriile învecinate, încă neocupate, este nevoie de un sistem prin care să fie posibilă identificarea șoimilor tineri la nivel de exemplar chiar și după ce păsăresc cuibul și se dispersează. Folosind inele inscripționate unice, descifrabile de la distanță cu ajutorul lunetelor ornitologice, acest obiectiv este mult mai ușor de atins”.

Șoimii dunăreni au nevoie de cuiburile altor păsări pentru a cuibării (în special ale speciilor de ciori sau altor păsări răpitoare), iar dacă acestea nu există, șoimii se adaptează ușor și folosesc cuiburile artificiale. În regiunile de câmpie, numărul cuiburilor naturale este redus ca număr din cauza lipsei arborilor, a copacilor solitari sau a pâlcurilor. Astfel, intervenția noastră (prin amplasarea de cuiburi artificiale) este necesară pentru a facilita cuibărirea unui număr cât mai mare de păsări și în Câmpia de Vest. Fără aceste măsuri, păsările nu ar avea nicio șansă de cuibărire în zonă! Anul acesta, majoritatea puilor din aceste cuiburi vor fi inelați pentru monitorizarea populației de șoim dunărean din România. În scopul eficientizării măsurilor de conservare, țările cu populații importante de șoim dunărean au contribuit la crearea unui Plan de acțiune, care conferă o direcție eforturilor de conservare a speciei în Uniunea Europeană. Coordonarea a fost realizată de experții din Ungaria, deoarece această țară deține cea mai mare populație de șoim dunărean din Europa. Vecinii maghiari au cea mai mare experiență în privința acestei specii, datorită măsurilor de conservare implementate din anii ’70. În ultimii ani, Ungaria împreună cu Slovacia au implementat un prim proiect Life pentru conservarea șoimului dunărean. În cadrul celui de-al doilea proiect Life dedicat acestei specii, Grupul Milvus a fost partener și a implementat o serie de acțiuni în Câmpia de Vest care s-au dovedit de succes.

Din 2015, Grupul Milvus este partener în proiectul „Asigurarea surselor de hrană pentru populațiile periclitate de șoim dunărean și acvilă de câmp din Bazinul Carpatic”LIFE13 NAT/HU/000183, implementat de 13 parteneri din Ungaria și România. Unul dintre principalele scopuri ale proiectului este întărirea populațiilor de popândău din regiunea panonică a țării, această specie constituind o sursă importantă de hrană pentru șoimul dunărean. Populația șoimilor dunăreni din Europa este estimată la aproximativ 450 de perechi, din care 47 la sută trăiesc în Ungaria, Slovacia și țările vecine. Migrarea tinerilor șoimi acoperă zone foarte mari, din Spania până în Kazahstan, dar petrec mult mai mult timp și în Bulgaria, România și Serbia, unde găsesc locuri de cuibărit mai puțin aglomerate. Aceste spații pot deveni habitatele adecvate dacă șoimii vor găsi destule locuri de cuibărit, iar numărul factorilor de risc va scădea. Printre aceștia se numără: degradarea cuiburilor naturale, degradarea habitatului de hrănire, creșterea mortalității cauzate de electrocutare sau vânare, deranjul antropic. Grupul Milvus este dedicat acestui proiect! Considerăm că acțiunile de conservare și monitorizare vor continua să aibă rezultate îmbucurătoare în privința acestei specii valoroase pentru biodiversitatea din România! Iată cum cerul țării noastre va fi brăzdat în continuare de zborul înalt și maestuos al șoimului dunărean, completând astfel paleta de păsări ce viețuiesc în biotopurile specifice României. (G.V.G.)

Buzău: zeci de așezări preistorice scoase la lumină!

Data: 24 mai 2025 by Redacția

Dacă nu sunt bani pentru sondaje arheologice, pentru cercetări, conservări, reconstituiri, bine că cel puțin se fac aceste „descărcări de sarcină arheologică” pe locațiile unde urmează să se deschidă un șantier, fie el de mall, de autostradă, de blocuri și vile, de cale ferată, sau de parc eolian. Astfel arheologii Muzeului Județean Buzău au scos la lumină vestigii impresionante pe o suprafață de aproximativ 3.000 de hectare, acolo unde se va ridica un parc de eoliene. Pe acest teren, cercetătorii au identificat 31 de așezări umane, formate din foste locuințe construite în sistem paiantă, cu structură de lemn și învelite cu lut. Descoperirile acoperă o perioadă extinsă, din preistorie până în mileniul I după Hristos, și includ sute de artefacte valoroase. Este vorba despre Parcul eolian „Vifor”, care este dezvoltat pentru a furniza 450 MW de energie regenerabilă și include 72 de turbine eoliene, dintre care 20 sunt amplasate pe raza comunei Smeeni. Proiectul se extinde și în alte localități din județ, printre care Costești, Gherăseni, Luciu și Ținești. Potrivit autorităților locale, investiția aduce beneficii considerabile comunității, inclusiv furnizarea gratuită a energiei electrice pentru iluminatul public, spitale și instituții publice, precum și crearea de locuri de muncă. Viceprimarul comunei Smeeni, Răzvan Nicula, a explicat că proiectul aduce inclusiv o redevență anuală pentru fiecare turbină instalată, bani care vor fi reinvestiți în dezvoltarea infrastructurii locale: „Obiectivul principal este construirea unui parc eolian cu o capacitate totală de 460,8 MW. Parcul eolian Vifor va include un total de 72 de turbine eoliene, dintre care 20 vor fi amplasate pe raza comunei Smeeni. Acestea vor fi instalate pe terenuri de pășune, prin acorduri voluntare cu administrația locală.

Pe lângă Smeeni, proiectul se extinde și în comunele Costești, Gherăseni, Luciu și Țintești. Turbinele utilizate au o capacitate nominală de 6,4 MW. În total, Parcul Eolian Vifor va furniza 450 MW de energie regenerabilă. Comunitatea din Smeeni va beneficia de această investiție prin furnizarea gratuită de energie electrică pentru iluminatul stradal, alimentarea instituțiilor publice, a spitalului din Smeeni, a stațiilor de epurare, a centralelor termice destinate școlilor și primăriei. Lucrările au demarat în 2024, proiectul se află într-o etapă avansată. Pentru locuitorii comunei, beneficiile directe includ crearea de locuri de muncă pe perioada construcției și a exploatării parcului eolian, precum și reducerea costurilor la energie pentru instituțiile publice amintite mai sus. În plus, proiectul aduce și beneficii financiare pentru Consiliul Local Smeeni, printr-o redevență anuală pentru fiecare picior de turbină eoliană instalat. Banii din redevența anuală vor ajunge în bugetul local al comunei, fiind reinvestiți în diverse lucrări edilitare”. Pentru derularea proiectului, a fost necesară o descărcare de sarcină arheologică, realizată de Muzeul Județean Buzău. Cercetările, începute încă din 2014, au arătat că lunca pârâului Călmățui a fost locuită din cele mai vechi timpuri, datorită resurselor naturale bogate și protecției oferite împotriva atacurilor neașteptate ale migratorilor. Printre artefactele descoperite se numără fragmente ceramice, resturi osteologice, lipitură arsă, pigment de cărbune, precum și vase de uz casnic, care atestă o locuire îndelungată în această regiune.

„Cercetările au durat două luni în primă fază și au presupus realizarea a peste 180 de sondaje pe toată suprafața. Cred că au fost în jur de 3.000 de hectare, întinse pe cini localități. Au fost descoperite 31 de puncte cu locuiri din preistorie, până în mileniul I, după Hristos, constând în resturi de așezări, unele foarte mari în zona Smeeni, Caragele, Luciu. Trebuie să ne închipuim lunca Călmățuiului de astăzi ca fiind acum 4 – 5.000 de ani o zonă mlăștinoasă, inundabilă, propice pentru locuit. Pentru că zona reprezenta un spațiu economic, se putea pescui, se putea vâna, oferea protecție în perioadele cu inundații, și era greu accesibilă în situația unor conflicte. Locuirea era concentrată pe acele zone de grind ferite de revărsarea Călmățuiului, locuințele semănau cu cele pe care le cunoaștem de la străbunici, în sistem paiantă, pe structură de lemn și îmboldite cu lut. Acoperișul cu ape era dictat de regimul de precipitații, casele erau îngrămădite, nu erau suprafețe destul de mari, pe 1.000 – 1.500 de metri pătrați. Economia, vorbim de comunități sedentare, se baza pe practicarea creșterii animalelor mici, în neolitic. Acum sunt sate, peisajul este complet modificat ca urmare a lucrărilor de asanare și desecare a întregii zone, se practică agricultura intens, unele zone sunt păstrate ca pășuni. Din tot peisajul acela se ridică „pădurea de eoliene” ”, a declarat Daniel Costache, directorul Muzeului Județean Buzău.

Zona unde au fost descoperite vestigiile a fost modificată semnificativ în anii 1970-1980, când s-au realizat ample lucrări de asanare și desecare pentru extinderea terenurilor agricole. „Importanța acestor investiții private, care presupune în primă etapă descărcări de sarcini arheologice și diagnostice de teren, sunt vitale pentru orice muzeu, pentru că îți oferă multe informații științifice și îți îmbogățești patrimoniul cultural al instituției. Astăzi, când vorbim și când se ridică centralele eoliene, Muzeul Județean Buzău are un contract de supraveghere arheologică pe zonele afectate de aceste construcții. Am descoperit recent recipiente ceramice, vase de diferite tipuri care atestă existența unei locuiri îndelungate în acest sector al văii Călmățuiului, sunt fragmente provenite de la strecurători, un tip de recipient clar folosit într-o comunitate statornică. Din aceste cercetări au fost recuperate în medie în jur de 200 de obiecte. De pe oasele de animale poți să îți dai seama despre multe aspecte. Un exemplu, de Paște se taie miei, în mod surprinzător se constată o sacrificare a ovi-caprinelor tinere în special legat de sezonul de primăvară, ca produse secundare ale comunităților din preistorie, este un comportament pe care îl observăm în tot spațiul românesc. Sunt foarte multe studii de traseologie pe diferite eșantioane de oase de animale descoperite la noi în județ care relevă acest aspect”, a explicat Daniel Costache. Astăzi, în locul așezărilor preistorice se ridică un parc eolian, oferind un contrast puternic între trecutul istoric și viitorul energetic al regiunii. Fără această investiție, multe dintre descoperirile arheologice ar fi rămas necunoscute astăzi, după cum subliniază specialiștii. În prezent are loc o cercetare aprofundată a artefactelor descoperite, o conservare a acestora, spre a putea fi expuse și a putea face parte din colecțiile Muzeului Județean Buzău. (G.V.G.)

„Managementul” spionajului (și al centrului său… logistic „european”) de mâine…

Data: 23 mai 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Dacă Ungaria, o țară destul de reticentă în primirea și sprijinirea cu bani, case, locuri de muncă, asistență socială și educațională a refugiaților ucrainieni „colcăie” de spioni ai Kievului, care este oare situația la noi, unde refugiații au fost primiți masiv, aduși chiar (de la graniță) cu mașinile de către fel și fel de asociații și fundații umanitare, dar umanitare cu alții, nu cu neamul românesc, și care nu s-au întrebat, după nici un astfel de „transport”, dacă bătrânii noștri au ce să pună pe masă, dacă au un loc unde să doarmă, dacă au parte de medicamente și o minimă asistență socială?… Dacă în Ungaria, unde nu au explodat afacerile ucrainienilor alungați de război, unde nici se nu se găsesc atâția milionari ai Kievului cu fel și fel de afaceri, pe care, în România, un antreprenor nici nu le-ar visa, și nu pentru că nu l-ar duce mintea, ci pentru că, aici, întotdeauna patronii care s-au ridicat mai mult decât a încuviințat sistemul (cel politic, economicul fiindu-i subsumat), ori cei ce și-au mărit marja de „profit” cu mult prea multe zerouri, nu peste cât lua statul prin impozite, taxe, avize, ci peste cât trebuia cotizat la sediul central de gestiune al sistemului (partidul sau partidele aflate la putere), dacă acolo dară au fost identificați numeroși spioni ucrainieni (aidoma și în Polonia, să nu uităm!), oare care ar putea fi situația în cazul nostru, nu doar invadați de ucrainieni, ci aproape scoși din case pentru ei, aproape storși de ultimul bănuț, chiar și acela din baticurile bătrânelor, din puținul pus deoparte poate pentru înmormântare?… Care este situația reală a spionajului (și nu doar cel ucrainian) din România, și nu după „momentul ’90”, ori chiar mulți ani mai târziu, ci după declanșarea războiului din Ucraina?… Pentru că aici este de fapt rostul a tot ceea ce se întâmplă azi în mare parte din Europa: activarea poate a celei mai mari (și monstruoase) acțiuni de împânzire a statelor europene, sub comanda UE, sub managementul spionajului pentru mâine, a celui mai puternic sistem de control, să-i spunem „economic”, deși acțiunea finală va viza rapturi și reorganizări teritoriale, aidoma felului în care a început războiul din Ucraina, din aproape în aproape…

În Ungaria, afacerile mari ale antreprenorilor autohtoni, sau de sub controlul acestora (recte, al Budapestei), nu au eșuat de la începutul războiului din Ucraina într-o măsură mai mare decât se întâmpla înainte. Nu au „rupt” statisticile prin explozia indicilor privind falimentele ori suspendarea temporară a activității firmelor ungurești. La noi, în schimb, prăbușirea este evidentă, se simte, se vede, nu avem nevoie de cifre pentru a o constata… Statisticile ne ajută doar să „dimensionăm”, nu doar prăbușirea mediului nostru privat, ci, mai ales, explozia afacerilor venite „peste noapte” de afară. Care au intrat și intră în noi ca „în brânză”, acaparând zone comeciale, industriale, tehnologice și de transport. Pentru că în România chiar au explodat afacerile „ucrainienilor”! Și nu, nu ale unora poate la fel de scăpătați ca aceia dintre noi care au avut curajul, au riscat, au investit și, de câțiva ani încoace, au pierdut, ajungând în zona execuțiilor silite pentru recuperarea unor bani de care statul, ca sistem, nu are nevoie „pentru noi”, pentru educația copiilor noștri, pentru sănătatea noastră, pentru demnitatea bătrânilor noștri, ci pentru a plăti, în avans, inserarea și extinderea până la sufocare a ultimului colț românesc cu afacerile ucrainiene. Pentru că din Ucraina au venit afaceri având dimensiunile a ceea ce noi am distrus la comandă, nu carecumva să strângem pentru viitor mormane de fier ruginit… Și ne-am ales cu munți de deșeuri, de dejecții chimice, biologice, sanitare… Și umane, dacă ne-am referi și la moralitatea unora dintre aceia pe care i-am ajutat, fie și indirect, prin mâna sistemului care tot din buzunarul nostru a luat, și nu pentru a da din preamărinimie, ci pentru interesele la fel de obscene precum dedesubturile „afacerilor” aduse aici (nici măcar importate, nici măcar în franciză).

Da! Marea majoritate a afacerile ucrainiene în România au dimensiuni impresionante! Mari magazine, mari platforme energetice, mari centre de logistică, de transport… În Ungaria, ucrainienii nu au așa ceva. Nu la asemenea proporții. Și totuși, la ei colcăie de spioni ucrainieni!… La noi, pare că nicidecum… Deși afacerile ucrainienilor sunt din ce în ce mai extinse, mai diversificate… Noi însă nu îi identificăm pe posibilii lor spioni… Măcar pe cei economici, deși interesele sunt deja cu mult dincolo de o fabrică, de o linie de producție, de o zonă de resurse, de o piață… Aici deja se hașurează acel geo-strategic de mâine… Dar nu pentru interesul nostru… Pentru că noi nu avem spioni ucrainieni identificați de sistem, ci doar o imensă batistă a sistemului pusă peste țambalul spart din care alții stau să ne ia și corzile…

Nimic nou pe frontul de est!

Data: 23 mai 2025 by Ionuț Țene

Victoria lui Nicușor Dan la alegerile prezidențiale, cu oblăduirea și protecția lui Macron și a Ursulei, înseamnă de fapt o continuitate ad litteram a politicii externe a României din vremea lui Băsescu și Iohannis. De fapt, președinția lui Nicușor Dan va fi un fel de mandat IV al lui Klaus Iohannis (dacă adăugăm și prelungirea mandatului după lovitura din decembrie 2024), Numeroși români „tineri și frumoși și liberi” au stat progresist la cozi să voteze agenda Ursulei, ca apoi peste două-trei luni să redevină aceiași dezamăgiți ca după 10 ani de mandat al lui Iohannis. În realitate, victoria în alegeri a lui Nicușor Dan nu reprezintă altceva decât o prelungire a mandatului Iohannis și a forței sistemului împietrit, care nu vrea să se reformeze și nici să plece de la putere și privilegii. România se va îngloda în continuare în datorii, iar inegalitățile și inechitățile social-economice vor rămâne în continuare în vigoare. Regimul pensiilor speciale și cumul pensie specială cu cumulul la stat va continua fără perturbări. La fel ca și licitațiile cu dedicație securistă. Nicușor Dan nu va face altceva decât să perpetueze acest sistem politico-economic ineficient și corupt al inegalităților strigătoare la cer. De asemenea, Nicușor Dan va duce politica europeană de susținere a războiului din Ucraina și România, ca hub logistic militar pentru Kiev, cu canalul Bâstroe cu tot, plus agenda LGBT. Securiștii și magistrații se vor pensiona tot la 45-50 de ani, adică beneficiarii sistemului care l-au creat și promovat pe Nicușor Dan. Românii vor fi tot mai săraci, iar sistemul va lua de la săraci ca să dea la bogați ca în mandatele Iohannis și a lui Băsescu. Posibil ca tânărul pensionar special Cristi Danileț va primi o sinecură juridică pe model Koveși pentru arestări tematice și strategice a unei pseudo-lupte anticorupție cu focuri de artificii și confetti pentru a lua ochii naivilor. Nicușor este prizonierul și creația sistemului. Nu va putea și nu va fi lăsat să facă nicio reformă de reducere a discrepanțelor socio-economice din societate sau să anuleze pensile speciale. Victoria lui Nicușor Dan este o victorie a sistemului corupt, ineficient, imobil și decrepit care conduce țara cu măsuri antiromânești spre disoluție din 1990 încoace. Sistemul prin controlul rețelelor sociale îi ține pe români în lesă. Nu se va schimba absolut nimic.

Pe de altă parte, George Simion, liderul AUR și liderul opoziției, pe lângă presiunea marilor corporații și televiziunilor sistemului, nu a reușit să convingă în ultimele două săptămâni electoratul tânăr și dinamic și nici intelectualii și oamenii de cultură patrioți, iar marketingul electoral cu casele de 35 de mii de euro s-a întors împotriva lui. Totodată, refuzul dezbaterilor și amenințarea cu reducerea a 500 de mii de bugetari a dus la pierderea unui important segment de voturi, de circa 800 de mii, care au făcut diferența la alegerile din 18 mai dintre el și Nicușor Dan. Strategia de a se plimba pe la liderii suveraniști europeni ca să arate că are sprijinul unei părți a Europei o pot înțelege politic, dar pentru românii ar fi contat mai mult prezența sa în țară printre oameni și la dezbateri, ca să nu pară un infatuat sigur de victorie. Electoratul apreciază în general ca un lider să-și mai calce pe mândrie și orgoliu. Adaug și aroganța de a refuza sprijinul oferit din partea electoratului lui Ponta. Siguranța victoriei afișate a îndepărtat o parte din electorat. De asemenea, lipsa intelectualilor și oamenilor de cultură din siajul AUR care sunt „sarea din bucate” la masa alegerilor a contat în ecuația electorală. Așa cum am mai spus-o, liderii AUR trebuie să învețe să respecte oamenii de valoare, intelectualii și personalitățile de cultură, si să negocieze cu ei programele și proiectele de viitor. Fără meritocrație și fără respectul arătat elitelor, mișcarea suveranistă nu va putea câștiga niciodată alegerile și puterea în stat. Este necesară în mișcarea suveranistă de o altă politică de cadre, bazată pe respect și meritocrație. Un partid nu este de ajuns să folosească doar instrumentele vocale suveraniste, fără consistența resursei umane. Nu se poate construi un partid reformist doar pe rezerviști și activiști de partid fără elite. Viitorul se construiește cu profesioniști și cu oameni de credință. Nu e de ajuns să spui că ești patriot, ci trebuie să acționezi ca atare cu fapte patriotice, morale și de credință. Vremea fluturării Tricolorului, fără fapte autentice, morală, educație și fără oameni de valoare, a trecut. După aceste alegeri cred că cel mai fericit român este Marian Enache, președintele CCR, care acum poate să-și savureze liniștit și cu inima ușoară pensiile speciale cu cumulul lucrului la stat în voie bună alături de tânăra sa soție. Sistemul și regimul pensiilor speciale care a capturat ca o supra-castă România din 1990 încoace și a creat uriașele inechități și inegalități socio-economice în societate, va continua să funcționeze în mandatul lui Nicușor Dan, un alt Iohannis la Cotroceni, care nu trebuie să facă absolut nimic în afară de turism diplomatic și transfer de bani către Kiev.

E lung, e greu, e cutremurător!… Dar e Adevărat!

Data: 23 mai 2025 by Zoe Dantes

De câteva săptămâni mă gândesc dacă să scriu public acest text sau nu. Pentru că nu este text, ci doar o mărturisire de credință. L-am rugat pe El să-mi trimită un titlu. Pe limba mea! Ca să știu dacă e îngăduință sau nu. Și după două săptămâni a venit. Cel ce-l citiți! Și restul. Poate o să vă încumetați să-l parcurgeți până la capăt. Totul a început în 2010. O dată cu sfințirea altarului Catedralei Mântuirii Neamului. După sfințire, s-a abătut printre noi o pâclă. Grea, urâtă și densă. Nu înțelegeam de unde vine. În urmatoarea duminică, eram într-un loc uitat de lume. Unde s-a auzit un huruit pe care și eu îl auzisem atunci. Și încă cineva cu față de om. Un om s-a întors încet în mulțimea în care eram și m-a privit fix. Omul nu mai era el. Avea chipul în Duh. Nu era ca noi. M-am speriat atât de tare încât am fugit afară. M-am gândit că am eu o problemă. După câteva zile, am mers la un călugăr bătrân de zile și i-am zis că o dată cu sfințirea altarului Catedralei, au venit legiuni întregi peste noi. De urâți! Ca neam, ca țară, ca oameni. Îi văd printre noi. Nu întotdeauna! Părintele a zâmbit trist și mi-a zis că asta ne așteaptă. Războiul nevăzut! A zis încet: „Nu te teme!”, „Dumnezeu va trimite Oameni!”. Am mers spre ușa bisericuții de lemn și acolo cu mâna pe clanță am jurat că în toate zilele mele, voi începe rugăciunea cu lepădarea de satană. Ca la botez! După care am să mă întorc spre răsărit și mă voi uni cu Hristos! În fiecare dimineață și seară. Habar nu aveam ce însemna asta! Habar nu aveam ce urmează!

Dar asta fac și acum! Am sunat un rabin ce este departe de țară. I-am spus să-mi explice ce urmează. A tăcut câteva clipe după care a zis în grai moldovenesc: „O să fiți ca Moise în pustie. Poate nu o să vedeți pământul făgăduinței, da’ o să știți că e acolo”. „Da’ o să trimită Oameni!”. Am sunat un învățat arab. A ascultat și mi-a răspuns:”În noaptea neagră, pe marmura neagră, o muscă neagră, Alah o vede! Orice drum veți alege, va fi ca în deșert: toate se vor dovedi bune!”. „O să aveți Oameni!”. Dar toți trei au zis că un drum ca ăsta va costa sânge! Și vieți! Și alegere! De drum, de Cale, de viitor! Jertfă! Și sânge! Pilde! Atât! Înțelege ceva! Nimic.

Au trecut anii, și s-a văzut năpasta! Iadul s-a golit și toți vrăjmașii au năvălit peste oameni. Peste noi toți! Niciunul nu a scăpat! Niciunul! Pe toți ne-a trecut vrăjmașul prin foc și sabie. Au început să se rostogolească minciunile, manipularea, mizeria morală a ieșit la suprafață, ca apele întunecate grele, cu mâl amestecat cu noroi. Mult noroi. Aruncat în cei mai mulți dintre noi. Despre ce se vorbea continuu, ceva ce devenise un narativ, se întețea: lupta. Cuvântul luptă împotriva a orice mărea în jur exponențial orice subiect. Totul era despre luptă! Împotriva corupției, împotriva democrației, împotriva a ceva. Rostit atât de des, la secundă parcă arunca energia de conflict de la cel mai mare nivel până jos. La talpa țării. Adică, la noi. În viețile noastre, la mesele noastre, în familiile noastre, între prieteni și dușmani, între tată și mamă, între frate și soră, între Cer și Pământ. Totul devenise o luptă.

Catedrala se ridica încet! Temeinic! Cărămidă pe cărămidă, mână de la mână. Ca un zid, ca o Coloană a Infinitului, zidită cu suflet de Brâncuși care stătea la Masa Tăcerii. A venit ulterior și sângele! Al nostru! Al tuturor! Toți am plătit cu sânge într-un fel sau altul. Îl avem pe noi, pe față, pe buze, în suflet și pe mâini. Nu-l poate spăla nimeni. Vreodată! Curge șiroaie! A curs și s-a împrăștiat gustul sângelui peste tot. Pe noi, în noi, între noi, pe cărările care s-au năpădit de buruienile vicleanului, și ne-au rupt calea. Calea de la suflet la suflet, care altădată ne unea. Acum, apele s-au despărțit! Și pentru că acest cuvânt, Luptă aduce războiul, am fost aruncați în foc. Un război se duce între două tabere. Cel puțin! Din 2020 am fost noi și ei, ei și alții, unii cei ce asaltau, alții cei asaltați. Niciunii biruitori! Doar carne de tun într-un Război nevăzut, dus la un alt nivel! Voi toți îi ziceți război hibrid, eu îi zic războiul nevăzut! Asta a fost! O încleștare nebănuită de ură, de teamă, de disperare, de minciună și propagandă. Cel urât își găsise sloganul: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Acela a fost începutul sfârșitului. Nu arunc vină asupra nimănui! Viața merge așa cum a aruncat El zarurile de la începutul lumii. Planul nu se schimbă dacă vrem noi sau nu, dacă intrăm într-o bătalie sau nu, dacă facem sau nu. Viața se schimbă doar dacă ne hotărâm să alegem în ce tabără ne înrolăm Ostași. Sau mai bine zis, în a cui tabără devenim cei cu arma. De orice fel. Într-un fel sau altul toți am făcut-o! Unii pentru că au înțeles, alții pentru că au vrut să facă parte dintr-o castă, alții pentru un țel anume. Dar toți! Toți am avut o miză. Mai mare sau mai mică! Spirituală sau materială. În adâncul sufletelor noastre știm asta.

Să nu fim ipocriți! Niciunul dintre noi nu va putea spune vreodată că a fost așa, la plezneală. Ne-am trezit în horă dar nu știm să dansăm. Nu! Am intrat rând pe rând fiecare pe miza lui. La început! Personală! Când toți am realizat că de fapt miza personală dispăruse, deja eram în ultima redută. Chipul răului căpătase mii de fețe, cu mii de trupuri. Ieșea de peste tot! Gustul sângelui și al morții ne înecase. Veninul se împrăștiase. Otrava se respira deja. Pucioasă și temere! Multă temere. O teamă paralizantă, ce te lasă fără raționament. Fără sentimente. Doar ură viscerală, ancestrală, de bătălie de Cădere. Cea de la începutul lumii. Rezultatul este cel de azi. Din zilele trăite de noi toți. Vedem în ce vreme ne aflăm. Războiul nevăzut înseamnă să te lupți cu tine în primul rând. Să vezi întunericul din celălalt, dar tu să cauți ca un nebun lumina din el. Să gestionezi întunericul din cel din fața ta, cu care întinzi bucata de pită în aceeași farfurie și tu să te încăpățânezi că într-o zi lumina va birui întunericul ăla. Și să-l iubești! Să-i dai cea mai multă iubire atunci când celălalt îți face cel mai mare rău! Să nu renunți la el! Să nu lași pe nimeni în spate, ca un războinic autentic care te simți. Cu orice preț! Fie el chiar și de Sânge! Al tău! Să nu-l abandonezi nicicând. Doar să te rogi pentru el. Un suflet pierdut fără să știe. Dar tu vezi răul! Și pentru că ție Dumnezeu ți-a dat să-l vezi, sigur ți-a dat și arma cu care să-l transformi! În bine! Răbdarea, multă! Și asumarea de a vedea întunericul din oameni, fără să o spui! Și atunci tu știi să-i spui celui din față unde e Rana! Și cu ce trece! Și știind că va deveni cel mai mare dușman al tău, într-un moment dat, tu să-i spui: „Te iubesc!”. Și să-l iubești! Nu doar să zici! Chiar dacă prețul uneori va fi de sânge! Ca Răscumpărare! A ta cu tine, a ta pentru altul, a altuia pentru tine și al nouă tuturor, pentru noi toți! Ca Neam, ca lume, ca oameni în trup, cu instrumente limitate de a înțelege că lumea pe care nu o vedem Există! În văzduh! Și stihiile s-au năpustit peste noi. Într-o încleștare fără seamăn.

Atunci, nu-ți rămâne decât să alegi! Să fii pradă sau prădător, să fii înger sau demon, să fii în tabăra de Jertfă sau de Răscumpărare. Să fii Întuneric sau Lumină! Să fii așa cum a zis Nichita: „Pata de sânge care vorbește”, sau ofranda adusă înaintea strămoșilor. Am fost cu toții și una și alta. Am fost Oamenii! De care vorbeau cei trei Învățați cu un singur Dumnezeu. Nici nu mai importă cum i se spune de fiecare dintre ei. El e Unul! Și noi am fost Oamenii! Pe care El i-a trimis în lume, în deșertul simțirii. Și unii și alții! Unii cu Jertfa alții cu Răscumpărarea! Niciunul la mijloc! Mereu mă gândeam că Domnul în marea Lui milă și Îndurare ne va trimite OM. Ca la scăldătoarea de care știm toți. Nu! Nu era vorba despre un OM! Nicicum! Era vorba despre Oameni! Despre noi toți, laolaltă! Cei împărțiți să se facă UN Lucru! Sau o Lucrare! Nu a fost vorba despre unul. A fost vorba despre cei mulți care adunați laolaltă au făcut Unul! Cu mari cicatrici pe trup și mai ales pe sufletul nostru al tuturor Celor Unul! Un trup ce poartă fețele noastre, și un suflet cu milioane de inimi. Ce bat la secundă în același răstimp! Si când liniștea dintre două bătăi tace, vorbește Dumnezeu în Lucrare! Ca să-l auzim! Întunericul de care vă spun există! Huruitul pe care l-am auzit atunci s-a mai auzit o singură dată! Săptămânile trecute! A fost ca de final biblic de lume! Ca de potop! Într-o larmă de nedescris, într-o Cale grea și aridă, pe care am mers toți cu tălpile goale pline de spini. Spini din care am fost nevoiți să ne facem cunună! Fiecare la vremea lui! În vremea lui! Și în căderea lui! Dar am rămas pe Cale! Niciunul nu a părăsit Calea! Toți am ajuns la final! Să se lase pacea, tihna, liniștea, să tacă vrăjmașul și să vorbească Iubirea! În tăcere, fără cuvinte, doar cu fapte! Destul a fost sânge! Războiul nevăzut s-a terminat deja! Biruință! În clipa de Veșnicie când am fost să văd cu ochii mei, ca un mărturisitor al clipei, secunda de Veșnicie în care marea Cruce s-a unit pe bolta Mântuitorului de pe Catedrala Mântuirii Neamului Românesc! Atunci, huruitul acela de la început s-a repetat. Vrăjmașul a pierdut! Pentru totdeauna! Și poate, între Jertfă și Răscumpărare, sângele curs nu a fost în zadar. Neamul românesc se mântuie dimpreună: prieten și dușman, lacrimi și sânge, larmă și pace, lumină și întuneric! Biruitori! Ai unui război nevăzut crunt! Dus cu trudă, sudoare, sfinți și păcătoși! Dimpreună! Și pentru că El ne-a dat Oameni, pe noi toți, până la ultimul, suntem într-un apus de soare fără față! Doar o umbră biruitoare cu Catedrala Neamului În fundal! Care ne-a fost pavăză pe drumul Mântuirii! Întru Slava lui Dumnezeu și a Maicii Sale ce ne-a ținut în brațe de la începutul veacurilor. Și cu siguranță ne-a făcut biruitori, în fața strămoșilor!

Să nu ne fie rușine când vom merge la ei! Ne-am dus cu toții Crucea! Dimpreună cu El! Care a coborât din altare și de pe zidurile bisericilor și a luat cu noi drumul pribegiei și al suferinței. Și nu ne-a lăsat! A fost, este și va fi cu noi toți! În vecii vecilor! Amin! Să vedem Lumina în Oameni! Ea este Iubirea!

„Ileana, Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”

Data: 22 mai 2025 by Redacția

La 5 ianuarie 1909, se năștea la Cotroceni, Principesa Ileana, cea care avea să devină Maica Alexandra și care avea să ctitorească prima Mănăstire ortodoxă, în care avea să se oficieze în limba engleză (Mănăstirea „The Transfiguration”/ „Schimbarea la față”, din Ellwood City, Pensylvania, USA. Așa cum mama lui Mihai Viteazul s-a călugărit după moartea năpraznică a lui Mihai (1601), luând numele monahal Theofana, tot astfel și Principesa Ileana avea să devină Maica Alexandra. Asociația Femeilor din Teatru „IF…/…DACĂ PENTRU FEMEI”, în parteneriat cu UNITER, Muzeul Național al Literaturii Române, Arhivele Naționale ale Statului, Asociația România Culturală, Editura Humanitas și Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania, USA, au fost cele care au creat un spectacol care omagiază memoria celei care a fost Principesa Ileana a României, Arhiducesă de Austria, un destin care s-a desfășurat între palat și mănăstire, pe fundalul celor două războaie mondiale, într-o perioadă de mari frământări din istoria Europei. Spectacolul „Ileana, Principesă de România” aduce la lumină o parte esențiala din istoria Bucureștiului și a României. Prezentată la Teatrul Evreiesc de Stat, la Muzeul Național de Artă al României, la Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) și Teatrul Dramaturgilor Români, piesa este pusă în scenă de regizoarea Liana Ceterchi, cea care și interpretează personajul principal, folosindu-se de un text după o dramatizare de Edith Negulici a romanului autobiografic „Trăiesc din nou”. „Da, să trăiesc din nou, pentru că după ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci insăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei… Dar în interior, „eul” care exista independent de mama, soția, prietena care eram – „eul” esențial, pe care tot restul era construit – a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu.” (Principesa Ileana).

Destinul Principesei Ileana se distinge ca fiind emblematic pentru cursul istoriei contemporane, stând sub zodia refugiului. Putem începe chiar cu cu frageda copilarie, ce i-a fost marcată de refugiului la Iași, în timpul Primului Război Mondial, apoi refugiată într-un exil impus de fratele ei, Carol al II-lea, care nu i-a permis să se reîntoarcă în România, nici măcar pentru a-și îngriji mama, nu ca fiică iubitoare, ci ca infirmieră de meserie. Urmează refugiul impus de nou instauratul regim prosovietic, și deci anti-german, ceea ce o afectează, fiind căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg, considerat inamic. Odată cu abdicarea Regelui Mihai, urmează refugiul impus tuturor membrilor Casei Regale, iar mai apoi neacordarea azilului în Elveția, urmată de Argentina, deloc prietenoasă sub Peron. În final, cei  din Statele Unite ale Americii o primesc. Pe pământ american a întemeiat Mânăstirea „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, Pennsylvania. La 52 de ani urmează autorefugiul său la mânăstire, pe calea deschisă ei de Domnul, cum singură mărturisește: „Aceasta este unica și singura cale deschisă pentru mine… răspunsul la orice fel de îndoiala stă în chiar cuvintele Domnului Nostru Isus Christos: „Ce-i aceasta pentru tine? Urmează-mă!”. Așa voi face! Așa să mă ajute Dumnezeu! Facă-se voia Ta!” Tot acest parcurs a fost unul exemplar. A fost traiectoria unei luptătoare. Principesa Ileana s-a luptat pentru alții, a fost în slujba poporului ei, în slujba celor în nevoie… A realizat spitale, cantine, școli de infirmiere, prin tot felul de modalități de a strânge fonduri pentru răniți, orfani, bolnavi, săraci sau cei mai puțin norocoși decât ea, care era fiica unui rege important, Ferdinand Integratorul, și a unei regine de excepție, Regina Maria a României. Viața Principesei Ileana, devenită Maica Alexandra, o impune ca model demn de urmat și o legitimează în fața posterității. Teatrul Naţional Radiofonic a montat spectacolului – document, „Ileana – Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”, cu un scenariu semnat de de Edith Negulici și Liana Ceterchi. Adaptarea radiofonică: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Liana Ceterchi. În rolul titular: Liana Ceterchi. Regia de montaj: Radu Verdeș. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor și coordonator de proiect: Magda Duţu. Spectacolul „Ileana – Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra” a fost difuzată în premieră, marţi, 16 iulie 2019, de la ora 19:00, la Radio România Cultural, în seria Biografii, memorii.

Principesa Ileana a României (cunoscută și ca „domnița Ileana”) a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României (născută pe 5 ianuarie 1909). Se înrudea prin mama sa cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia. După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana prin căsătorie. În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România. Aici s-au născut cei șase copii: Ștefan, Arhiduce de Austria (1932-1998); Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959); Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935); Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937); Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (1939-2021); Elisabeta, Arhiducesă de Austria (1942-2019). Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale, îngrijind în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Germania nazistă, de militarii români răniți. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”, care a funcționat prin eforturile sale. În acest scop, principesa nu a ezitat să mențină legături cu noii lideri comuniști ai României. La scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948. Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj încheiat de asemenea prin divorț. În anul 1961 a ales calea monahismului și a intrat la Mănăstirea ortodoxă din Bussy-en-Othe⁠. În 1967 a devenit călugăriță și a primit numele „Maica Alexandra”. Ulterior a fondat Mănăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990. Aici a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de „domnița” lor. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin iar la 21 ianuarie, a murit la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a complicațiilor survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia mânăstirii unde a locuit de la început. Este înmormântată în Mânăstirea „Schimbarea la Față”. Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951, iar în România în 2005 sub titlul „Trăiesc din nou”. Din paginile acestora s-a născut și scenariul spectacolului de teatru și cel de teatru radiofonic „Ileana, Principesă de România: Călătorie pentru Maica Alexandra”… (G.V.G.)

Muzeul din Turda expune artefactele descoperite în satul preistoric pluristratificat de la Săndulești (jud. Cluj)

Data: 22 mai 2025 by Redacția

Vizita în Muzeul din Turda (jud. Cluj) începe în sala destinată epocii preistorice. Aici au ales muzeografii să expună şi să prezinte publicului inventarul sitului preistoric pluristratificat descoperit în cadrul cercetărilor preventive de pe tronsonul Autostrăzii Braşov-Borş din anii 2005-2006, în teritoriul comunei Sănduleşti. Într-o suprafaţă de cca 3000 m² au fost dezvelite 210 complexe arheologice (locuinţe adâncite, morminte, gropi cu depuneri rituale, gropi de provizii, gropi de stâlpi) aparţinând unor sate preistorice succesive. Cele mai timpurii vestigii aparţin unei mici aşezări din neoliticul dezvoltat (grupul cu ceramică pictată „Lumea Nouă-Cheile Turzii”, 4900-4700 î.Hr.). O comunitate mai consistentă ocupă platoul în perioada eneoliticului final (cultura Coţofeni, 3000-2500 î.Hr.). În epoca bronzului promontoriul este apărat dinspre vest cu şanţ, val şi palisadă, platoul devenind astfel o aşezare fortificată, probabil în epoca mijlocie a bronzului (cultura Wietenberg, 1700 -1400/1350 î.Hr.). Aceasta este epoca de maximă înflorire a aşezării, nu o aşezare sezonieră, ci un centru stabil şi important din Podişul Transilvaniei. Există însă şi descoperiri aparţinând epocii timpurii a bronzului (grupul Copăceni, 2200/1800 – 1700/1600 î.Hr.).

Locuirea de mai mică amploare continuă şi în epoca târzie a bronzului (descoperiri de tip Deva – Bădeni, 1400/1350 – 1200/1150 î.Hr.). Abundenţa şi varietatea vestigiilor arheologice reflectă o locuire îndelungată în aşezarea de la Sănduleşti, ilustrând în acelaşi timp modul de viaţă şi ocupaţiile cotidiene ale locuitorilor acestor „sate preistorice”. Creşterea animalelor (ovi-caprine, porcine si taurine), vânatul bogat, dar şi pădurile de pe pantele platoului Cheilor Copăcenilor a reprezentat o sursă de hrană, dar şi de materie primă pentru confecţionarea armelor şi a uneltelor. Pietrele de râu, de formă şi dimensiuni variate erau transformate în diferite tipuri de topoare (de tip daltă, pană şi trapezoidale), râşniţe, frecătoare sau răzuitoare pentru prelucrarea pieilor. Prin aşchierea microlitelor se obţineau lamele subţiri, din care apoi se confecţionau cuţite, seceri şi săgeţi. Unul sau mai mulţi dinţi din silex erau fixaţi pe un mâner din lemn sau corn de cerb, permiţând astfel tranşarea cărnii sau secerarea cerealelor. Seceri se făceau şi din anumite gresii. Arcul, confecţionat din tendoane de vită, săgeţile şi suliţele cu vârf din silex, asigurau completarea rezervelor de carne din vânat. De asemenea erau prelucrate şi oasele de pasăre, obţinându-se împungătoare (nişte sule) utilizate la perforarea şi coaserea pieilor pentru îmbrăcăminte sau unelte pentru decorat ceramica. La est de cariera de piatră de la Sănduleşti, lângă izvorul Copăcenilor, se află un promontoriu mărginit la nord, est şi sud de râpele care se deschid spre Cheile Turenilor. Pantele, care se dezvoltă spre vest, au o înclinaţie relativ mare, iar platoul este stâncos.

Zona aparţine părţii de vest a Podişului Transilvaniei, făcând trecerea dintre Muntele Mare spre Podişul Transilvaniei. Partea de vest este ocupată de Munţii Petrindului, ultima parte a unui masiv calcaros străbătut de două pârâuri, valea Hăşdatelor şi Valea Racilor, formând două chei, Cheile Turzii şi Cheile Turului, rezervaţii turistice şi naturale. A fost şi este o zonă bogată în izvoare, un izvor din apropierea platoului (izvorul Copăcenilor) fiind captat în epoca romană pentru a asigura alimentarea cu apă a anticei Potaissa. Animalele domestice erau folosite nu doar pentru carne, ci şi pentru lapte şi lână. Numeroase fusaiole din lut plate sau bombate, perforate central, s-au descoperit în bordeiele culturii Coţofeni şi Wietenberg. Lâna oilor era toarsă cu ajutorul fusului, cum se practica până nu demult în toate satele din România. Războiul de ţesut îşi are originea în neolitic. Din aşezarea de pe platoul Cheilor Turenilor provin şi cinci greutăţi în formă de trunchi de piramidă de mari dimensiuni, care atestă folosirea războiului vertical de ţesut. Cel mai probabil greutăţile serveau la întinderea firelor prinse într-un cadru din lemn. Prin petrecerea altor fire rezulta pânză necesară confecţionării hainelor sau pentru alte întrebuinţări. Viaţa cotidiană a omului preistoric, preocupat preponderent cu dobândirea hranei este trădată şi de alte artefacte din lut ars – linguri, căniţe, capete de băţ, mosoare etc. Descoperirea rotiţelor de car din lut miniatural indică probabil folosirea acestui mijloc de transport, specific economiei pastoral-transhumante. Decorul elaborat al vaselor în preistorie ţine de gustul estetic al celor care le confectionau şi le utilizau. În aşezare au fost descoperite vase pictate din neoliticul dezvoltat, cu o cromatică redusă (vopsea albă şi roşie pe pereţii cărămizii).

Repertoriul bogat al ornamenticii vaselor din eneolitic şi epoca bronzului stă sub semnul artizanalului şi este realizat printr-o serie de tehnici precum incizia, impresiunea, canelura, ornamentele plastice în relief. În arealul culturii Coţofeni sunt foarte frecvente inciziile în formă de brăduţ pe pereţii vaselor, dar şi împunsăturile grupate în registre (tehnica împunsăturilor succesive) şi brâiele crestate sau alveolate plasate pe pereţii sau sub buzele vaselor. În epoca timpurie a bronzului decorurile se simplifică şi se generalizează decorul cu măturica pe pereţii vaselor. Cele mai frumoase şi mai elaborate sunt vasele culturii Wietenberg: aici decorurile sunt geometrice, realizate în special prin incizii, în benzi, registre triunghiulare, spirale. Inciziile, canelurile şi impresiunile sunt folosite de meşterul olar cu predilecţie, imaginând jocuri geometrice spectaculoase care trădează o viziune artistică complexă. Reprezentările plastice întâlnite în comunităţile neolitice, eneolitice şi din epoca bronzului de la Sănduleşti sunt cele comune în aşezări similare din spaţiul românesc. În lut sau în piatră oamenii din preistorie reproduceau lumea înconjurătoare. Imaginarul lor este populat de figuri antropomorfe şi zoomorfe, reale (berbec) sau fantastice (şarpele balaur). Este frapantă raritatea figurilor umane, a aşa-zişilor idoli preistorici. Figurile umane şi animale sau desenele geometrice elaborate decorează de obicei artefacte cu valoare specială, talismane şi amulete, obiecte și vase de cult (altare mobile din lut, cărucioare din lut) sau ceremoniale. Puţine informaţii se mai păstrează despre viaţa spirituală a unei aşezări preistorice, despre cultele şi credinţele împărtăşite de locuitorii acesteia.

Printre manifestările cultuale cele mai frecvente se numără depunerile de ofrande votive în gropi special săpate în acest scop, rezultat al unor ritualuri uitate legate de agricultură. Acestea apar azi în fața cercetătorilor ca depuneri de vase (Keramik deposition), dar în realitate se aducea ca ofrandă conţinutul acestor vase, conţinut care nu este fosilizabil. Nu toate asocierile de vase grupate într-un bordei sau groapă sunt depuneri de ofrande votive: unele pot fi, pur şi simplu, rezultatul înmagazinării produselor alimentare în locuinţe sau servicii ceramice și veselă, depozitată în scopuri profane. În aşezarea preistorică de la Sănduleşti s-au descoperit şi s-au cercetat integral şapte morminte de înhumaţie şi unul de incineraţie. Prezenţa lor, alături de celelalte complexe descoperite, indică faptul că avem de-a face cu înmormântări deviante, realizate în aşezare. Un cimitir tumular eneolitic, foarte probabil necropola acestei aşezări, s-a descoperit în apropiere, pe culmea dealului Ghicenghe, în punctul „La furci”. Înmormântările sub podeaua locuinţelor sau în apropierea acestora sunt expresia unui fenomen religios întâlnit frecvent în preistorie, asociat de obicei cu sacrificiul de fundare sau legat de cultul strămoşilor. Nu este vorba de o aşezare sezonieră, ci de un centru stabil important pentru cunoaşterea epocii bronzului în spaţiul transilvan. Mormintele descoperite aparţin principalelor secvenţe cronologice ale satului: mormântul de incineraţie în urnă cu capac aparţine aşezării neolitice; mormântul nr. 4, cu defunctul în poziţie chircită, fără inventar, aparţine conform contextului stratigrafic fazei finale a eneoliticului (Coţofeni), în timp ce mormintele nr. 1 şi nr. 5 aparţin epocii târzii a bronzului. O întreagă comunitate cu istoria sa multimilenară ne apare din vitrinele Muzeului din Turda. Vedem cum au evoluat tehnicile de creare a ceramicii și a artefactelor necesare – arme și unelte, case și recuzita necesară -, cum au extins sau au contractat extinderea vetrei satului, funcție de factorii demografici și de cei economici. Toate acestea ajută la crearea unei imagini clare asupra satului de altă dată și a teritoriului adiacent acestuia. (G.V.G.)

Concert-conferinţă dedicat „Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române”

Data: 22 mai 2025 by Redacția

Corul de Copii și Tineret „Symbol – Jean Lupu”, condus și dirijat de conf. univ. dr. Luminița Guțanu va evolua, sâmbătă, 24 mai 2025, începând cu ora 19:00, la Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti, preot paroh Valer Ulican. Concertul- conferinta „Din Rădăcini Sfinte-Veac de Lumină și Credință” este un eveniment de excepţie – o călătorie în timp, în istoria Bisericeşti Ortodoxe Române ]mpletită cu poezii și cu bijuterii corale religioase și laice, dedicat „Anului omagial al Centenarului Patriarhiei Române”. Corul de Copii si Tineret „Symbol-Jean Lupu” al Patriarhiei Romane, dirijat de Luminiţa Guţanu, alături de cei doi invitaţi de marcă, Pr. prof. univ. dr. Mihail-Simion Săsăujan și actorul Silviu Biriș, vor aduce în faţa publicului comori ale cântării bisericeşti și piese corale de inspirație folclorică, prezentându-le în ambianţa încărcată de istorie a Bisericii „Sfantul Elefterie” din Bucureşti.

Repertoriul acestei seri va cuprinde lucrări corale religioase și laice semnate de Nicolae Lungu, George Enescu, Gavriil Musicescu, Zaharia Popescu, Ioan Popescu Runcu, Alexandru Podoleanu, Dragoș Alexandrescu, Constantin Drăgușin, Valentin Gruescu, împletite cu frumoasele poezii ale scriitorilor Vasile Militaru, Costache Ioanid, Mihai Eminescu. Concertul face parte din cadrul proiectului „Pe Cărarea Domnului”, proiect ale cărui idee și concept îi aparțin dirijorului corului, conf. univ. dr. Luminița Guțanu.

Concertul va aduce bucuria reconectării la emoția cântului coral, prin intermediul interpreților și invitaților săi, fiind adresate publicului de toate vârstele. Intrarea la concert este liberă! Organizatori: Asociaţia Natională Corală din Romania, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Asociaţia Corală de Copii şi Tineret „Symbol-Jean Lupu”, Parohia „Sfântul Elefterie”.

Vă așteptăm cu drag!

Eseul – mijloc de a lărgi aria de expunere a ideilor…

Data: 22 mai 2025 by Alexandru Florin Țene

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporții restrânse despre idei filozofice, literare sau științifice, fără pretenția de a epuiza problema) se impune atunci când înțelegerea acestuia întâmpină dificultăți, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic și când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect și cititor. Eseul are menirea de a face cunoscută o temă, pe care o dezbate din diferite unghiuri; el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înțelegerii cititorului. Eseul, care dezbate o multitudine de idei, se explică pe sine însuși. Numai caracterul său științifico-literar și sinceritatea îl fac, de regulă, să găsească audiență și înțelegere. Cititorul urmărește, de fiecare dată, să fie încântat de eseul pe care îl parcurge, dar, în final, se trezește în fața unui complex de reminiscențe din diferite lecturi, complex a cărui cheie nu o poate descifra de unul singur. Caracterul literar al eseului este cel care conferă activității de interpretare relevanța și semnificația sa. Fiecare eseu conține interpretări argumentate ale unor idei și probleme. Oare nu face același lucru și judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanță în două accepții total diferite: se vorbește despre interpretarea unei piese muzicale în același sens ca despre reprezentația unei piese de teatru. Uneori, și un violonist este numit interpret. Nu putem nega că și acest mod de a interpreta presupune o formă de tălmăcire.

În cele ce urmează, mă voi preocupa de problema limitării la o singură semnificație, anume aceea de interpretare = exegeză, în opoziție cu toate încercările de a extinde nejustificat domeniul ei de aplicare. Nu este corect ca interpretarea să fie echivalată, pur și simplu, cu înțelegerea, astfel încât și în conversații obișnuite, simplul act al înțelegerii să fie considerat o interpretare.

După cele expuse până aici, socotesc că nu este necesar să extindem aria problemelor legate de interpretarea literară. Este important, în primul rând, să menținem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. De pildă, sarcina de a interpreta în detaliu o operă literară din trecut ar trebui separată de orice critică literară de actualitate. Este de la sine înțeles că înțelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică și o abordare a ideilor epocii respective. Faptul că Dante a fost exilat din Florența, că a fost implicat în conflictele dintre Guelfi și Ghibelini, că și-a însușit concepția despre lume creată de Toma din Aquino – toate acestea sunt premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel, în cazul piesei O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, trebuie avut în vedere contextul istoric, mentalitatea și procedeele electorale ale epocii. Cele două opere, grandioase de altfel, nu și-au pierdut nici astăzi actualitatea. Dacă eseul cuprinde interpretarea uneia sau a mai multor opere, cu sprijinul comparațiilor de idei și al trimiterilor la alte lucrări, critica literară se ocupă, de regulă, cu analiza unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde totalitatea literaturii unei epoci, unei națiuni sau chiar a mai multor epoci.

Eseul renunță la construcția riguroasă a tratatului, acordând o mare libertate asociațiilor de idei. Inducția capătă aici o mare libertate de acțiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raționamentele nu se dezvoltă din esențialitatea obiectului analizat, ci se pornește de la periferie pentru a se ajunge la centrul ideatic. Această înaintare se poate desfășura în etape sau simultan, pornind din puncte diferite. Eseul, în accepția unei compoziții literare, își are originea în sensul propriu al cuvântului: eseu înseamnă „probă”, „încercare”. Într-adevăr, eseul nu își propune să demonstreze un adevăr definitiv, ci doar să ofere o interpretare provizorie, fără a epuiza subiectul. Eseul nu vrea să prezinte o succesiune strâns închegată de idei, și nici să trateze materialul într-un mod exhaustiv.

Fără îndoială, denumirea provine de la lucrarea lui Montaigne, Essais, în care, cu un avânt mereu reînnoit, sunt abordate marile teme umaniste, uneori cu scepticism, alteori cu credință, dar întotdeauna dintr-o perspectivă subiectivă. De la Montaigne derivă și termenul englez essay. În Anglia, această accepție a fost consacrată încă din secolul al XVI-lea: în 1597 a apărut lucrarea lui Bacon, Essays: Moral, Economical and Political.

În spațiul francofon, la Geneva, în 1657, a fost publicat Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de teologul reformat Jean d’Espagne. Termenul se potrivea perfect unei atitudini modeste față de un material copleșitor. În 1671, jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale, influențat vizibil de Montaigne, de această dată într-o manieră polemică. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, eseul devine un cadru de dezbatere asupra teoriei cunoașterii. În sensul unui „essay”, italianul saggio apare abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, deși etimologia sa derivă din latinescul exagium, indicând o origine mai veche. Spiritul eseului domină și forma modernă a recenziei, care evaluează noile apariții literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualității neinterpretate încă, căreia trebuie să i se găsească locul în peisajul spiritual. Apariția eseului a contribuit semnificativ la lărgirea ariei de expunere a ideilor, contribuind, totodată, la aprofundarea operelor din literatura română.