Crochiuri de toamnă…

De toamnă și de țară

Cade toamna și mânjește
Cer, pământ și apă-n griul
Morții care prevestește
Disperarea și pustiul…

Frânge toamna lumea-n două:
Viață-moarte, frunză-cruce…
Cine să mai știe, nouă,
Ce nenorociri ne-aduce?!…

Sfarmă toamna-n coji lumina,
Lumea-n beznă e o groapă
Învelită de cortina
Nictitantă ca o pleoapă…

Surpă toamna-n plăgi diforme
Și-n caverne-adânci de carne
Peșteri de stafii și forme
Diabolice cu coarne…

Toacă toamna ca talajul
Drumurile din cartoane,
Vântul întețind tirajul
Mușcă sticlă și betoane…

Scuipă toamna groasă spută
De pădure desfrunzită,
Gol pământu-i ca o plută
Pe o apă nesfârșită…

Doare toamna, dorul doare
Ca o voce fără voce
Când privighetoarea moare
De al toamnei cioc feroce…

Rupe toamna satul, crângul,
Crapă munților povara,
Și românu-l rupe, plângu-l!,
Rupe-n hălci de țară țara…

Cade toamna și mânjește
Cer, pământ și apă-n griul
Morții care prevestește
Disperarea și pustiul…

 

Țipă toamna

Țipă toamna, mă sfâșie
Ca un bocet lung de doliu,
Lumea parcă-i o fâșie
Dintr-un zdrențăros lințoliu…

Ca un giulgiu peste groapa
Între ceruri excavată,
Cade peste lume pleoapa
Norilor din neagră vată…

Mor copacii, frunza moare,
E-un mormânt imens văzduhul,
Păsările călătoare
Își dau triste în zbor duhul…

Mor de dor să-și uite dorul
De perechea lor de-o clipă,
Doar al meu, rătăcitorul,
Încă zboară-ntr-o aripă

Deși a murit și speră
Nou sărut de moarte veche
În iubirea cea stingheră,
Ca poetul nepereche…

 

Ziduri de toamnă

Disperarea mea de-o toamnă
Ține doar o toamnă lungă,
Cam pe cât un dor înseamnă
Dor pe dor să îl ajungă

Urmând urma de durere
De pe urma dorului,
Ca o pasăre ce piere
Înapoia zborului…

Te-am pierdut mai înainte
De a te avea mireasă,
Am dureri cât n-am cuvinte,
Câte lacrimi mă apasă…

Văd doar moalele cel moale
În a frunzelor fantomă,
Gol în golurile goale
Dintr-o vegetală comă…

Și pe tine rătăcită
Între rătăcite schituri,
Înfierată și zidită
În ziduri de fier și nituri…

Tu ești rana mea deschisă
În a cărnii mele rană,
O iubire interzisă
Durând doar cât geana-n geană…

 

Câtă toamnă

 

Câtă toamnă, câtă frunză
Care toamna-n brumă moare,
Iar eu sunt o tristă pânză
De păianjen pe o floare…
Câtă toamnă, câtă dramă
Toamnele în noi secretă,
Lacrimi de păianjeni-mamă,
Lacrimi de femei-insectă…

Câtă toamnă, câtă frică
De a toamnei frică, teama
Că uscându-se se strică
Și pictura, dar și rama…

Câtă toamnă, câtă jale
La răscruce de meduze,
Toamna crucilor egale
Cu sărutul mort pe buze…

Câtă toamnă, câtă ceară
Peste-a lumii ceară fiartă,
M-aș topi seară de seară
Dacă n-ai veni la poartă…

Câtă toamnă, câtă noapte
Nostalgiile orbindu-mi…!
N-am suspine câte șoapte
Mi-ai șopti abia vorbindu-mi…

Câtă toamnă, câtă moarte
Risipită în risipe
De zboruri cu aripi sparte
Prin puzderia de clipe…

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*