Regrete tardive, obidă, tot mai multă mânie și mai puține speranțe. Ce am fi putut face oare și n-am făcut atunci când trebuia? Atunci când încă se mai putea face ceva. Atunci când trădarea de neam și de țară nu ajunsese atât de extinsă. Trăiesc sentimente amestecate. Ce le lăsăm oare copiilor și nepoților noștri? Ei ce statut vor avea în așa-zisa ”Europă unită”? O Europă ce are în prezent două categorii de cetățeni. Unii de categoria I și alții de categoria a II-a. Unii buni și alții răi sau altfel spus, ”tolerați”. ”Europa unită”? Hai să fim serioși…unită în ce? De fapt e vorba de un alt Plan Valev, dar unul mult mai elaborat. Unul cu ”lustru” democratic. Și totuși… ne mai rămâne o speranță. Poate ultima. Aceeași din veacul veacului, credința în Dumnezeu. Cea care ne poate uni în fața furtunilor care se anunță. ”Trebuie să cădem foarte jos pentru a ne ridica din nou”, spunea regretatul istoric și academician Florin Constantinescu. Cât de jos am ajuns pentru a ne putea ridica din nou? De acolo, din ceruri, ilustrul profesor ar putea poate să ne răspundă… dar n-o face. Ne lasă pe noi – pe fiecare dintre noi față-n față cu chinuitele noastre conștiințe – să aflăm răspunsul.
Mâncăm pe sponci, trăim pe datorie…
În nopțile mele de insomnie m-am gândit adesea cum a putut ajunge țara aceasta, țara mea, într-un timp relativ scurt, la o situație atât de precară ca cea pe care o trăiește în prezent. O țară ca România, bogată și cât de cât chivernisită la momentul decembrie 1989, avea atunci 0 lei datorie externă. În schimb avea de încasat mari creanțe, ajungând într-un mod aproape incredibil și greu de înțeles pentru orice minte rațională, ca la sfârșitul anului 2011 să aibă o datorie externă de circa 98,4 miliarde de EURO. Iar datoria sporește cu fiecare zi, cu fiecare lună, cu fiecare an… Când, dar mai ales cum vom reuși oare să achităm imensa datorie făcută până acum? Cum pot justifica guvernele care s-au succedat la cârma României, împrumuturile făcute la marii cămătari ai lumii? Nu mai avem industrie și nici agricultură, am dat slugarnic bogățiile solului și subsolului pe mai nimic, etern reformata educație produce ”pe stoc”, iar sănătatea am ajuns să o căutăm în ceruri, căci pe pământ a avut grijă Boc și ai lui de ea…nu le-ar muri mulți înainte. Guvernarea Ungureanu a fost de fapt ”bomboana pe coliva” României. Oricât am discuta despre ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii 22 de ani, n-am reuși să înțelegem cu adevărat și fără a folosi cuvintele trădare, vânzare, indiferență…același carusel de 22 de ani. Dar poate că cel mai bine a reușit să descrie situația din România, în septembrie 2012, europarlametarul italian Pino Arlacchi, expert anti-mafia. Structuri de tip mafiot, spunea domnia sa, au reușit să penetreze cele mai înalte vârfuri ale puterii de decizie ale statului român…În aceste condiții, ne putem pune întrebarea firească: cine și în ce măsură ne mai apără pe noi, cetățenii? Care sunt valorile la care se mai raportează statul român? Valorile acestea sunt și valorile noastre? Concluziile le trageți dumneavoastră. Consecințele însă le vedem și le simțim cu toții.
„Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină….”
Prin educația primită, dar și prin sentimentele care mă animă, m-am considerat a fi întotdeauna un om de stânga, dar în același timp și un creștin iubitor de oameni, indiferent de ce etnie ar fi ei. Nu neg faptul că mă consider a fi și un naționalist moderat, calm și tolerant, dar care a reacționat și va reacționa echilibrat și argumentat ori de câte ori va fi necesar. Ceea ce am scris și voi scrie, stă mărturie în acest sens și-mi asum în totalitate. Nu accept ca părinții și țara să-mi fie vorbite de rău. E o datorie de onoare pe care trebuie să și-o asume orice român de bună credință. Prin atitudine, prin vorbe, prin fapte. În mod firesc, ca un bun cetățean, am avut la un moment dat intenția de a mă înscrie într-un partid de stânga. Am constat însă că la noi până și politica este una cât se poate de originală. Nu există cu adevărat o ”stângă” și o ”dreaptă” în politica românească. Există doar găști de interese care se autointitulează ”de stânga” sau ”de dreapta”, fiind interschimbabile sau interșanjabile. Servite cu obediență de diverși amploiați și sinecuriști din teritoriu, găștile se perpetuează și se succed la guvernare cu aceleași politici sterile, fără finalitate și deci fără viitor. Nu există dezbateri de idei, pe doctrine politice, pe politici economice….Nu mai există interes național, deși momentul actual reclamă imperios așa ceva. Există doar șantaje, dezvăluiri și mizerii de alcov….politică adusă la cel mai de jos prag. Pericle, Solon sau Clistene s-ar răsuci în morminte să vadă în ce hal a ajuns democrația în varianta ei românească. Și atunci, ce ne mai rămâne de făcut? Să ținem aproape de Biserică. E singura cale. În viitorul foarte apropiat se va ”negocia” Constituția României. Se va pune din nou problema federalizării României. Presiunile externe vor fi și mai mari decât acum. Slabe speranțe să aflăm printre politicienii noștri oameni cu verticalitate, care să reziste presiunilor și….poate amenințărilor? Tocmai de aceea, în lipsa unor lideri politici adevărați, credibili și bine intenționați, cu pericolul iminent al globalizării conștiințelor și al aplatizării tradițiilor și obiceiurilor, speranța pentru noi vine, ca întotdeauna, dinspre Biserica neamului. Uitați sau poate abandonați de politicieni, acolo vom găsi unitatea de care avem atâta nevoie. Și atunci, întreb: pentru românii mureșeni oare ce ar putea sluji mai bine acestui scop decât o Episcopie ortodoxă la Târgu-Mureș?
Lasă un răspuns