Biserica este una

Teologul ortodox rus A. S. Homiakov s-a născut la 1 mai anul 1804 într-o familie de nobili ruşi. Dragostea sa profundă pentru Biserică şi pentru Rusia o datorează mamei sale. Este semnificativ în acest sens că mama sa a construit o biserică din propriile ei economii, pentru a comemora eliberarea Rusiei după invazia lui Napoleon din anul 1812. Studiile universitare le-a făcut la Moscova, unde a obţinut licenţa în matematică (1822). între anii 1823-1825 a fost ofiţer într-un regiment de cavalerie. În anul 1825 pleacă în străinătate, mai întâi la Paris, unde studiază pictura, apoi în Italia, Elveţia şi Austria. În anul 1828 se înrolează pentru a lupta împotriva turcilor. După terminarea războiului, se retrage la ţară pentru a se ocupa de domeniile familiei, petrecându-şi iernile la Moscova. A. S. Homiakov a murit de holeră la 23 septembrie anul 1860 îngrijindu-i pe ţăranii din Ivanovskoe atinşi de această boală teribilă. Pentru el, iubirea semenilor şi lepădarea de sine nu au rămas simple cuvinte, fiind înmormântat la Moscova, în cimitirul mănăstirii Danilov.

Scrierile lui Homiakov nu au putut fi publicate în Rusia în timpul vieţii sale din pricina cenzurii ţariste. Deşi iubea cu ardoare Rusia şi tradiţiile ei, a refuzat să accepte nedreptăţile săvârşite de către poporul său. Aşa se face că la începutul războiului din Crimeea (1854-1855), el a denunţat, cu înflăcărarea unui profet, abuzurile Rusiei din vremea sa (adică Rusia dinainte de reforma ţarului Alexandru al II-lea), chemându-şi com­patrioţii la pocăinţă.

În planul vieţii bisericeşti, el a abandonat clişeele scolastice, incomodându-i astfel pe cei care promovau o teologie anchilozată, aşa că este lesne de înţeles de ce unii dintre conducătorii Bisericii din vremea sa nu vedeau cu ochi buni criticile, directe şi indirecte, împotriva clericilor ale căror fapte nu erau în acord cu învăţătura pe care o profesau.

Eseul său Biserica este una (Ţerkov odna), a fost scris între anii 1840-1850, dar a văzut lumina tiparului abia după moartea sa, mai întâi într-o ediţie nemţească, la Berlin în anul 1867, iar în Rusia abia în anul 1879.

Volumul L’Eglise latine et le protestantisme au point de vue de VEglise d’Orient, publicat în limba franceză la Lausanne în 1872, de către editorul protestant B. Benda, cuprinde articole tipărite deja la Paris – Quelques mots, par un chretien orthodoxe, sur Ies commumons occidentales, ă l’occasion d’une brochure de M. Laurentie (1853) – şi Leipzig (1855 şi 1858).

Articolul Quelques mots par un chretien orthodoxe… reprezintă de fapt răspunsul lui Homiakov dat teologului romano-catolic Laurentine care relua într-o broşură acu­zaţia de „cezaro-papism” la adresa Ortodoxiei precum şi cea de înclinaţie spre Protestantism.

Încredinţat fiind că Biserica este „revelare a adevă­rului dumnezeiesc pe pământ, hărăzită prin însăşi esenţa ei să fie patria comună a tuturor oamenilor”, Alexandru Homiakov consideră că ea „nu permite nici unuia dintre fiii săi să tacă în faţa unei calomnii care atacă şi denaturează dogmele sau principiile sale. Pământul şi materia ţin de domeniul statului, iar arma lui este sabia. Sufletul este singurul domeniu al Bisericii, iar cuvântul este singura sabie de care se poate servi […]. A răspunde calomniilor al căror obiect este Biserica nu reprezintă doar un drept, ci şi o datorie pentru toţi membrii săi. A tăcea este o crimă nu numai la adresa celor care au bucuria să îi aparţină, ci, încă şi mai mult, la adresa celor care ar putea să o aibă şi pe care false reprezentări pot să-i îndepărteze de adevăr. Orice creştin care aude că îi este atacată credinţa trebuie să o apere după priceperea sa, fără să aştepte o autorizaţie oarecare: căci Biserica nu are avocaţi oficiali”.

Aşadar, broşura lui Laurentine îndreptată împotriva Ortodoxiei îi dă lui Homiakov prilejul să analizeze cauza schismei occidentale. în studiul său, el ajunge la concluzia că principala cauză a schismei o reprezintă puţinătatea dragostei celor care s-au separat. Alexandru Homiakov vede în romano-catoiicism o formă de protestantism deghizat, întrucât şi această confesiune nesocoteşte învăţătura Bisericii, modificând Simbolul credinţei. Despre catolicism mai spune, între altele, că a introdus în sanctuarul credinţei mecanismul unei bănci şi că papa este de fapt un „oracol involuntar” de vreme ce infailibilitatea acestuia nu depinde de sfinţenia sau de decăderea sa.

Familiaritatea sa cu scrierile patristice stă chezăşie pentru adevărul afirmaţiilor sale cu privire la taina Bisericii. Însă autenticitatea eseurilor lui Alexandru Homiakov pare să-şi aibă obârşia, înainte de toate, într-o experienţă personală a cunoaşterii lui Dumnezeu. Pentru el, viaţa şi adevărul nu sunt decât una. Cu toate că are cuvinte grele la adresa confesiunilor apusene, este remarcabil faptul că tocmai cei pe care i-a criticat au considerat că scrierile sale merită să fie publicate, ceea ce dovedeşte aprecierea de care s-a bucurat şi printre ei.

Editorii protestanţi sunt cei care i-au publicat antologia de articole intitulată L’Eglise latine et le Protesîantisme au point de vue de l’Eglise d’Orient. Unitatea Bisericii derivă, fără îndoială, din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este o multitudine de persoane separate, ci unitatea Harului dumnezeiesc, ce dăinuieşte în multitudinea făpturilor raţionale, care se supun Harului.