Pe 28 octombrie 2012 se împlinesc 43 de ani de la moartea lui Dimitrie Stelaru. Acest mare boem și trubadur umil al poeziei românești, care a avut o viață chinuită, a debutat sub pseudonimul de D. Orfanul, cultivând un fel de villonism balcanic, halucinant, în care domina lacrimogenitatea romantică, alterată cu tonul romanței: De te-ai întoarce printre visuri încă-odată/ Tu dulce înger cu plete dragi de fată/ Ți-ai aminti de multe, de ieri și din trecut/ Când dragostea-ncunună, de ce n-ai vrut…
Volumul Preamărirea durerii stăruie într-o poezie a exodului, în căutarea himerei poetice: Singurătăți, înalte necuprinsuri,/ Stoluri demonice de genii/ Zideau pustiitoare visuri/ Clocotitoare vedenii!/ Și-n negura aceea, uimit/ De nimbul cântecelor ambroziene/ Palida stea am zărit,/ Pe blânda mea Eumene.
D. Stelaru vociferează, declamă, blesteamă, într-o simbolică deprimantă și teatrală în terminologia teribilistă a moderniștilor: Peste cerurile negre, peste mări,/ Șarpele lunii prin zodia morților,/ Dezvălui marile înserări/ Îngândurând îngerii porților. (Noaptea geniului)
În Noaptea geniului cultivă un fantastic și halucinant univers nocturn, de raclă, cu ceruri negre prin care vagabondează un înger: În Îngerul vagabont/ Noi,/ Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea/ Noi n-am avut alt soare decât Umilința;/ Dar până când, înger vagabont, până când/ Trupul acesta gol și flămând?
„Poemul cerșetor” e definitoriu petru întreg volumul, aici găsim o poezie a jignirii și lovirii eului: După ce umblasem, zbuciumat, întreaga zi ca un câine/ După atâta jale arsă în rugăciunile mele/ Pentru o murdară bucată de pâine,/ De pe străzi aiurite,cu babe zbârcite și rele,/ Spre mucegăitul meu palat murmurând mă întorceam/ Spre gânditoarea mea colibă de la marginea lumii,/ Femei în purpură se fereau:ele râdeau, eu plângeam,/ Și toți mă disprețuiau, toți nebunii/ Ajuns la sărmana mea iubită mă înfășurai cu/ Întunericul și adormii/ Pe patul trufași de lut…
„Antirăzboinicele” lui Stelaru arată un ins cutremurat, izbit de absurdul măcelului, torturat de scene goyești cu himere de apocalipsă, cu strigăte contra morții. El se vede un zeu rănit, fără ideal plin de obsesia morții: Între zidurile mele a venit Febra -/ cine mă împodobește cu scoici și alge/ când marea mea e moartă?/ nu mai e malul coloratelor stele/ nici buzele tale, nici corabia cu zei transparenți./ A venit Febra între zidurile mele.
Eugen Lovinescu a preferat din opera lui volumul Ora fantastică, prezentându-l pe poet ca un poet nou al boemei bucureștene: „Fior nou, muzicalitate nouă, deși pe linie bacoviană, aspirație pură,iată originalitatea poetului…”. Universul poeziei lui este ciudat, cu turnuri înăbușite, cu atmosferă infestată de necurățenii, în care poetul se simte batjocorit, scuipat, refăcând destinul lui Villon, Poe sau Bacovia. Cerurile lui sunt apocaliptice, mizere, moarte. E cuprins de dorul de evadare: Cineva umblă în zid-îi aud pașii grei de fiară-/ Inima bate departe, mohorâtă, lunară,/ Liberatoare poezie, târâtă de pământ,/ Un călăreț cioplește neliniști obosite/ Pe uriașii arbori de foc, păduri de cer-/ Un demon vânt, înflorat, metalic,
Cu mâini de sunete, bolnav rostogolite.
Paginile de solitudine sinceră, ale unui bacovian temperat, duc eul poetic spre un dulce-amar Eldorado, care este iubirea: Nu mai e nimeni în oraș;/ Străzile au rămas în ploaia becurilor/ Ca femeile neiubite și goale/ Sub păiejenișul lunii.// Singur trec și mă aud/ De-alungul, adânc, și sunt beat/ De vântul care mă fluieră/ Ca un pustiu împărat. /Malurile s-au dechis largi, /Cu ape verzi înainte/ Numai trupul tău de sidef/ Cu pașii meduzei mă minte.// Vântul aduce călare/ Alge din prunduri și melci/ Marea mea e prea mare/ Și ți-e frică s-o-ncerci. (Pustiu)
Acest damnat baudelairian trăiește cutremurat de condiția sa, în drama și comedia existenței. Poezia lui are așchii rupte din lună și din soare, are fragmente dintr-un cosmos care fierbe ca un vulcan. Versul lui are asperități, durități, lovituri de vârf de bici. Limbajul e ironic, persiflant, acidulat, cu expresii prozaice. La 43 de ani de la moartea lui, noi, contemporanii, trebuie să-i păstrăm amintirea și să facem din poezia lui scară pentru teplul
nemuririi.
Lasă un răspuns