„Diktat”-ul paneuropean

Cererea cancelarului Germaniei, Angela Dorothea Merkel, are din start caracterul unui „diktat” postbelic, depăşind cu mult limitele „acceptabile” a așa-ziselor cedări de părţi din propriile suveranități naționale, cedări tolerate până acum de ţările europene cu dinţii scrâşnind de furie. Cedări de suveranitate ce s-au întins de la procesul de eliminare treptată a monedelor naţionale, repere fundamentale ale identității, până la impunerea mai recentului plan fiscal european, statele membre înghiţând toate aceste compromisuri sub eticheta cedării doar „a unor părţi de suveranitate”.

„Doamna de teflon” nu se mai mulţumeşte însă doar cu „părţi” de suveranitate, iar cererea ei vizând crearea din nimic pentru comisarul pentru afaceri europene a unui drept de veto asupra fiecărui buget naţional, reprezintă o încercare evidentă de confiscare a suveranităţilor naţionale. Suntem, de fapt, în faţa unui moment care trasează linia de demarcaţie dincolo de care se conturează o violentă interpunere în drepturile de decizie ale unei ţări, o intervenţie nu în spiritul deja depăşit al „Big Brother”-ului, ci în acela de acţiune coercitivă a unui jandarm suprastatal. Inclusiv prin desfiinţare violentă a „identităţii în diversitate”, principiu care a permis construcţia Europei de azi.

O construcţie care nu mai răspunde proiectelor imediate ale Angelei Merkel. Ale unui personaj care tinde să devină, dintr-un cancelar, un adevărat „fuhrer” decizional. Şi nu unul doar al Germaniei, ci al întregii Europe. Deja deplasările acesteia sunt suspect de apropiate unor acţiuni de identificare și racolare în țările membre, prin acordarea de sprijin politic, a unor aghiotanţi care să-i aplice planurile. În Grecia, în România, chiar şi în Republica Moldova, într-o perspectivă nu atât de îndepărtată, cancelarul-fuhrer „descalecă” pentru a se asigura de slugărnicia unor „majordormi” gata să-și vândă națiunile doar pentru o zi în plus la putere. Mai ales că banii de care dispune Germania, ca sprijin pentru „salvarea” Europei, constituie de asemenea un argument convingător, chiar dacă sunt de fapt bani prin care se trasează abuziv noua linie financiar-fiscală, și nu numai, a Uniunii Europene. Iar impunerea unui drept de veto asupra bugetelor naţionale semnifică și sfârşitul parlamentelor naţionale, acestea urmând a fi reduse practic la statutul de camere regionale. Care vor „legifera” doar pe linia trasată de decizia central-europeană, într-o răsturnare fără precedent a tuturor cutumelor, normelor şi recomandărilor pe care s-a construit Uniunea Europeană, eliminându-se dreptul fundamental decizional al unui stat membru de a aplica sau nu aceste norme.

Astfel, crearea unui drept de veto asupra bugetelor naţionale deschide drumul spre un adevărat „Diktat” paneuropen. Primul Diktat postbelic al Europei, Angela Merkel avansând aceste „sugestii” într-un calcul foarte precis. Să ne amintim, bunăoară, de faptul că, în urmă cu numai câteva luni, în plină criză politică la Bucureşti, Traian Băsescu vorbea, aparent pe nepusă masă, despre o necesară şi imediată cedare a suveranităţilor naţionale. La acel moment părea doar discursul fantezist al unui personaj care, băgat în seamă de fuhrer-cancelarul Merkel, s-a simţit obligat, ca orice vasal, să lanseze o întreagă tiradă despre viitorul Europei. Dar nu a fost nimic întâmplător, preşedintele României fiind unul dintre vasalii-pioni trimişi de fuhrer-cancelar să testeze reacţia membrilor UE faţă de posibilele discursuri, „argumente” şi impuneri vizând cedările de suveranitate în perspectiva unei noi construcții europene: Statele Unite ale Europei.

Cedări și renunțări ce vizează acum controlul bugetelor naţionale, prin aprobarea acestora de către comisarul pentru afaceri economice înainte ca însăşi parlamentele naţionale să se pronunţe, dar care se vor extinde apoi cu mult dincolo de limitele juridice ale tratatelor europene, „concesii” ce vor sfârşi într-o cedare totală a suveranităţii de către fiecare stat-membru. Și vorbim, printre multe asemenea prevederi „unice”, de un cod al muncii la nivelul UE, de crearea unui plan unic de supraveghere bancară ce ar urma să vizeze peste 6000 de bănci (şi care încalcă clar limitele de acţiune permise de tratatele europene), asta după ce la nivelul statelor-membre „de mâna a doua” s-a realizat oricum, într-o primă etapă, controlul bancar la nivel național prin desfiinţarera băncilor autohtone şi înlocuirea acestora cu surogatele de tip „filiale” ale unor „bănci-mamă”. Iar România nu a făcut excepție; dimpotrivă…

Or, repetându-se, nu istoria, ci laşitatea unor gesturi pe care suntem condamnaţi a le trăi, aidoma faptelor de dinaintea unei jumătăţi de secol care pare a fi trecut inutil, nici una dintre celelalte puteri ale Europei, unele în pragul colapsului finanaciar și privind prin urmare spăşite la sprijinul de care vor avea nevoie, nu s-a pronunţat clar pentru respingerea acestei agresiuni asupra suveranităţilor naţionale.

Al „patrulea reich” s-ar putea, așadar, să poarte numele de Statele Unite ale Europei. E drept, pe „porţile” sale nu va mai scrie „Arbeit macht frei” („Munca te eliberează”), ci „mein kampf”-ul Angelei Dorothea Merkel: „Uneori e nevoie să fii dur ca să schimbi ceva în Europa”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*