Cum i-a cunoscut scriitorul Vasile Năstase pe bunicii și unchii lui

– Te-aş ruga, dragă Vasile, să-ţi aminteşti de buneii tăi de pe linie maternă, adică de neamul Mustea. Ca şi fiecare dintre noi, cred că ai amintiri frumoase.

– Buneii din partea mamei au fost bunica Antonia şi bunicul Ion. Bunica, în principiu, a fost casnică. Avea grijă de gospodărie şi de copii. Bunicul a fost poştaşul satului. El era omul care aducea ziarele, scrisorile, telegramele, bucuriile şi tristeţile. Am stat de vorbă cu un bunel şi cu altul, care mi-au satisfăcut curiozităţile mele întru a afla cât mai multe despre perioada interbelică: cum era pe vremea românilor. În această chestiune ei erau cam reținuți. Chiar la bunelul Petru Năstase se simţea o anumită frică. Era puterea sovietică şi ei trecuseră prin foamea organizată, prin perioada stalinistă. Ei îşi dădeau seamă că nu-şi fac rău lor cât să nu ne facă rău nouă. Au fost nişte oameni liniştiţi, nişte oameni cuminţi, buni gospodari, oameni aşezaţi, oameni care se gândeau nu numai la aspectul material, dar la spirit, al cultură. Bunelul era un om îndrăgostit de instrumentul muzical. În special de vioară. La ei în casă am văzut şi o trompetă. Cineva dintre fraţii Mustea cânta şi la trompetă. Mai văzusem un flaut, o tobă şi alte instrumente, care-i plăceau bunelului. Ţin minte când Gheorghe şi Andrei plecaseră la studii, dar rămăseseră fratele lor Costică, care era doar cu vreo zece ani mai mare ca mine şi ne înţelegeam de minune. Îmi plăcea să mă duc cu dânsul la păşunat vitele. În zilele de sărbătoare să-i fi văzut când se adunau cu toţii! Pe lângă instrumentele muzicale, ei mai improvizau nişte melodii la linguri, furculiţe, melesteie. Erau atraşi de sentimentul muzical. Cele mai mari sărbători erau atunci când venea Gheorghe, Andrei, unchiul Ştefan, care era militar şi-şi permitea şi el să vină în permisie. Se adunau mai ales la hramul satului, care la noi e pe la 28 august. Se făceau mese mari şi neapărat se cânta. Unchiul Iacob cânta la acordeon, Costică – la tobă, Gheorghe – la nai sau la vioară, Andrei – la acordeon sau alt instrument care se găsea prin casă. Se improviza ad-hoc un fel de taraf familial. Erau nişte duminici superbe. Se cântau melodii care veneau din folclor. Erau nişte cântece foarte vechi, rar întâlnite, neauzite la radio sau televiziune. Acestea erau cele mai frumoase clipe care le trăiam în copilăria mea alături de minunaţii mei unchi.

– Ar fi minunat, dacă i-ai caracteriza laconic sau pe larg pe unchii tăi. Pe fiecare în parte. După câte ştiu câţiva dintre ei nu mai sunt. Pe unul dintre ei, pe Ştefan, l-am cunoscut astă iarnă la Liceul din satul Buţeni, la o serbare comemorativă a poetului Mihai Eminescu. Unchiul tău Ştefan a fost nemaipomenit. A prezentat un recital din poezia eminesciană de vreo oră. Am rămas, pur şi simplu, încântat de talentul şi memoria lui. Toţi mustenii au asemenea ţinere de minte?

– În primul rând, bunelul Ion avea o memorie extraordinară. Ştia foarte multe cântece, poezii pe de rost. Versurile le învăţase la şcoală, de la părinţii lui, cu nuanţe folclorice. Ceea ce este incredibil şi neobişnuit la unchiul Ştefan este faptul că  omul nostru când pleacă în Rusia sau în altă parte, de obicei, uită limba maternă, uită cultura. Şi mai mult decât atât, se integrează în patria de adopţie. Unchiul Ştefan nu a fost la câştig, el a fost militar. Normal că acolo se vorbea numai ruseşte, copiii lui trebuiau să vorbească numai ruseşte, să înveţe la şcoală cu predare în limba rusă. Toţi copiii lui cunosc şi practică limba română, cu toate că zona lui de activitate a fost tocmai la Polul Nord, prin Magadan.

– Soţia lui era rusoaică?

– Soţia lui este chiar din Mândreşti. S-au cunoscut la şcoală. S-au căsătorit. Ea l-a urmat în cariera lui militară. O carieră începută de jos, ca subofiţer ca să ajungă până la gradul de maior. Am vrut să remarc faptul că ai noştri plecând în străinătăţi mai îndepărtate sau mai apropiate, îşi uitau limba, obiceiurile şi se integrau în celelalte culturi care erau mai practice, mai pragmatice şi mai atractive poate şi la îndemână. Ei şi-au menţinut entitatea naţională, culturală, s-au regăsit în ea. Probabil că acest lucru se întâmpla chiar dacă ei vorbeau ziua la serviciu, dar în cercul lor familial practicau limba, citeau, aveau cărţi româneşti. Dacă la Chişinău găseai cu greu o carte românească, la Magadan o procurai din magazinul „Drujba”. Partea a doua a lucrurilor, care mă miră şi mai mult este această dragoste imensă faţă de cultura românească şi în special faţă de Eminescu, pe care îl adoră şi cunoaşte pe dinafară o grămadă de versuri. La ziua lui de naştere, la alte sărbători, el de fiecare dată ne recita câte ceva din Eminescu. Cunoaşte ceea ce fauna noastră politică nu ştie nici pe departe. Când vin să depună flori la bustul lui Eminescu şi sunt rugaţi să spună câteva rânduri, abia bâiguie ceva şi în fiecare cuvânt fac câte 14 greşeli. Nu ştiu cum unchiul Ştefan ar rezista în faţa bustului lui Eminescu.

– L-am văzut în repetate rânduri pe lângă foişorul „Melancolie”, dar nu a fost invitat să recite vreo poezie.

– Presa, probabil, nu cunoaşte acest lucru, că dacă ar cunoaşte l-ar aborda. E o chestie curioasă că un militar care toată viaţa lui a fost departe de casă, poţi spune în exil, să aibă acest cult al lui Eminescu nu la nivel declarativ, ci la nivelul simţirii, al trăirii. Pentru că el retrăieşte fiecare vers. Poate de atâta că a avut această înstrăinare, poate de atâta că a fost departe de părinţi, de cultură, de cântec, nu putea să audă o melodie şi ceea ce avea el la îndemână era o carte de Eminescu pe care o citea şi o recitea de câteva ori. De-atâta le-a şi memorizat atât de bine. Într-adevăr el constituie un fenomen, un om deosebit. Rar găseşti asemenea oameni. Şi nu din ăştia plecaţi în ultima vreme în străinătăţi ca Spania sau Portugalia. Vorbim de un militar care a nimerit într-o stare de cazarmă, care era foarte grea, complicată. Mai erau şi anii ’90 cu „marţea neagră”, când oamenii şi-au pierdut din iniţiativa premierului Pavlov toate acumulările băneşti. El avea câteva sute de mii, pe care vroia să le folosească pentru bătrâneţe. Bine, ei nu aveau copii şi au adoptat o fată ca s-o pună pe picioare. Banii ăştia era predestinaţi anume în acest scop.

– Ce au comun fraţii Mustea?

– Ceea ce-i leagă este dragostea pentru muzică. Toţi erau iubitori de muzică, de literatură, de folclor. Naiul, vioara erau instrumente de cult.

– Mi se pare că Gheorghe a început cu naiul…

– Vioara şi naiul au fost şi rămân instrumentele lui preferate.

– Cum ţi-l aminteşti pe unchiul Iacob?

– A plecat la cele veşnice relativ tânăr. La cincizeci şi ceva de ani. Îi plăcea muzica. Cânta la acordeon, dar avea şi o voce deosebită. El era şi un mare îmblânzitor al fierului. El şi-a făcut studiile la Sankt-Petersburg, unde a depins profesia de modelare a metalului. Era unul dintre cei mai buni strungari. Nu-l întrecea nimeni în aşchierea metalului, în construcţii de piese, de vitralii.

– Prea devreme s-a pierdut şi Constantin…

– Pe Constantin eu l-am cunoscut cel mai bine. Eram mai apropiat ca vârstă. Era cu vreo zece ani mai mare ca mine, dar copilăria mi-am trăit-o cu el. Mergeam cu cireada, mergeam la gârlă, la păşune, la pescuit. De aia îmi era apropiat. De asemenea, cânta şi el şi era foarte bun acordeonist. Din păcate, nu şi-a făcut o carieră în muzică, pentru că era mezinul. Şi aşa cum se obişnuia mai înainte a rămas în sat să aibă grijă de părinţi. Din păcate, el a plecat cel mai timpuriu, la vârsta de 48 de ani.

– Buneii tăi erau în viaţă când a murit Constantin?

– Când a murit unchiul Iacob mai era în viaţă bunica. Când a murit unchiul Vasile erau amândoi în viaţă. Când a murit Constantin, ei nu mai erau.

– Câţi fraţi au fost?

– Şase fraţi şi o soră. Maică-mea.

– Spune-mi ceva şi despre mama ta.

– Mama a rămas în sat. Nu a mai făcut carieră, deşi îi plăcea şi ei muzica, literatura. Când eram mic, ea îmi spunea pe de rost versuri în limba franceză.

– De unde avea asemenea cunoştinţe?

– Ea a făcut şcoala în deceniul patru al secolului trecut, când în şcolile noastre mai rămăseseră învăţători cu studiile în România. Nu în zadar se spune că patru clase româneşti bat zece clase ruseşti.

– Cum era casa buneilor? Avea cerdac şi era acoperită cu ţiglă?

– Nu. Casa buneilor era acoperită cu stuf. Era micuţă, dar încăpătoare. Cealaltă era acoperită cu tablă.

– Ce ai în vedere când spui „cealaltă”?

– În oricare gospodărie moldovenească există două case. Este casa în care locuiesc şi casa mare, în care locuiesc „aşteptările”. Unchiul Iacob a avut o problemă. Casa lui s-a prăbuşit din cauza unor alunecări de teren. Şi a trebuit să vină la casa părintească. Prin urmare, pe locul buneilor sunt trei  case. Acolo a rămas doar văduva unchiului Iacob. Acum câţiva ani era vorba ca să facă o casă-muzeu, consacrată unchiului Gheorghe care este cel mai reprezentativ după lucrările ce le are. Poţi face un muzeu al dragostei de arte. Sunt mulţi oameni cărora le place arta, dar asta nu înseamnă că trebuie să aibă câte un muzeu. Cel care a făcut prima operă naţională „Alexandru Lăpuşneanu”, cel care lucrează în prezent asupra operei „Ştefan cel Mare”, cel care are atâtea piese muzicale excepţionale, sigur că, pentru satul Mândreşti ar fi un lucru foarte bun. Din păcate, deocamdată toate sunt la nivel de zvon. Sperăm că în următorii ani autorităţile locale şi centrale vor avea grijă ca acea casă să devină muzeu, care ar întruni nu numai calităţile lui Mustea şi opera lui, dar şi tot ce are frumos acel sat, adică Mustea n-a venit de la sine cu aceste valori, ele au fost preluate de la bătrâni, de la oamenii care şi-au dus veacul în zonele respective.

– Cu ani în urmă, unchiul tău Andrei Mustea, îmi povestea că bucatele lui preferate, gătite de mama Antonia sunt păstăile cu cartofi proaspeţi. Tu îţi mai aminteşti de bucatele bunicii? Ce aşteptai când le treceai pragul?

– Aşteptam să beau o cană de lapte numai ce muls de la Joiana. Şi, bineînţeles, dacă laptele era fiert şi plutea în el mămăliga, o altă bunătate nu mai era pe faţa pământului. Părinţii mei nu aveau vite în gospodărie. Tata, lucrând în brigada de tractorişti, mama – la grădiniţă, nu aveau timp să mai crească şi bovine. Erau un fel de funcţionari. Eu când mă duceam la păscut cireada cu unchiul meu Costică sau cu verişorii, care şi ei erau vreo șase-șapte în familie, pentru ei era poate o povară, dar pentru mine era o bucurie. Eu mergeam să le ţin companie, să-mi trăiesc copilăria printre ei, fiindcă nu-mi convenea să rămân singur cuc acasă. Ducându-mă cu ei am cunoscut primele experienţe din tot ce înseamnă a trăi o copilărie din plin. Cartofii cu păstăi era o specialitate a casei. Bunica le prepara cum apucase din străbuni: cu usturoi, cu ceapă, cu smântână. Era un deliciu.

– Ce fel de pomi aveau buneii în livadă?

– Aveau meri, peri, vişini, cireşi. Dar cel mai mult îmi plăceau cireşile albe. Acel cireş mai este şi acum. Toată copilăria mea şi chiar studenţia şi după mi le alinam sub cireşul cu fructe albe, măşcate şi dulci ca mierea, din care mama şi bunica făceau compoturi. Şi mai aveau un soi de pere care rodeau de două ori pe vară. De fapt, rodea vara şi toamna târziu. Aveau perele celea un fel de zgrunţuri pe ele.

– Dar dude aţi avut?

– Dude am avut la ceilalţi bunei. La buneii de pe tată. Erau doi pomi: unul cu dude negre şi altul – cu albe. Cel cu dude negre era mai rotat, mai rămuros şi aveam o bucurie şi o nevoie de la el. Bucuria era că ne îndulcea, iar nevoia că trebuia să măturăm foarte des ograda. Buneii de pe mamă mai aveau agrişe, fel de fel de pomuşoare tradiţionale. Era ca în grădina raiului.

– În acele grădini ale edenului intraţi cu permisiunea buneilor sau pe furiş?

– Nu numai cu permisiunea, ci la îndemnul lor. De fiecare dată când intram la ei eram îndemnaţi să mergem la pomi şi să ne înfruptăm din orice era pe acolo. Mai erau oameni ciudaţi şi fereau fructele de nepoţi. Este ceva absolut anormal. La noi nu era cazul să ascundă trufandalele. Erau foarte deschişi. Ne dădeau bani, copturi, fie o ciocolată.

– Aţi căzut vreodată din pomi?

– De multe ori. Mai ales din cireşi. Din toţi pomii care mi-au rămas în memorie este cireşul acela alb, din care mama face compot. Este un pom al copilăriei mele şi la un moment dat, cu vreo zece ani în urmă, era pe ducă. Şi a fost curăţat de un vecin de al nostru şi acum este atât de viguros şi ai impresia că-i unul dintre cei mai tineri pomi. Eram prin clasa a şaptea şi am sădit un cireş în faţa casei noastre. Face nişte cireşe cărnoase. Se coceau prin luna mai şi care din păcate s-a uscat.

– Îţi mai aminteşti cum erau câinii buneilor. Nu te-o fi muşcat niciunul?

– De muşcat nu m-au muşcat. Aveau un câine căruia îi ziceau Bob. Poate venea din limba engleză.

– Dar de ce nu te gândeşti că numele îi vine de la Bob de Grâu?

– Bob era negru. Nu era prea mare, dar era bun că era rău. Toată vremea mă jucam cu el.

– Cum era Joiana buneilor?

– Era ca vitele noastre tradiţionale, de culoare roşietică. Roşie de Costroma.

– Când mergeau la păşunat vitele aţi avut vreo bucătărie de campanie?

– Erau micile noastre plăceri: coceam porumb, cartofi, peşte, ciuperci. Era un domeniul de activitate inerent. Pe lângă toate astea mai erau diferite jocuri, fel de fel de competiţii. Era o perioadă neaoşă, rustică, mai apropiată de ceea ce ne amintim noi la Creangă şi la clasici, care, din păcate, încetul cu încetul dispare. Când veneam de la păşunat, bunelul şi bunica ne întâmpinau. Pentru dânşii era un ritual, era ceva important.

– Ai avut bicicletă?

– Unchiul Constantin avea o bicicletă „Ucraina”. El m-a învăţat să merg pe bicicletă. Mi-amintesc cum veneam de la stadion şi eram în pantă. Bicicleta la un moment dat nu mai avea frână. Nu ar fi fost nici o problemă dacă în faţa mea nu ar fi apărut un tractor. Şi atunci am avut două soluţii: prima era să intru în tractor să văd care-i mari tare – bicicleta lui Costică sau tractorul T-25. A doua soluţie era să văd dacă bicicleta se poate opri într-un gard de nuiele. Se întâmpla povestea asta pe lângă fântâna lui Scrob. Era fântâna cu cea mai bună apă de la Mândreşti.

– Ai mers cu bunica vreodată la biserică?

– Da. Problema e că biserica din satul nostru a fost închisă cu doi ani înainte de naşterea mea. S-a întâmplat un tragic incident. Era de sărbătoarea vânătorilor. Toţi vânătorii s-au adunat în ograda bisericii şi cineva din neatenţie a împuşcat un om. Autorităţile atâta şi aşteptau. A fost un prilej de a închide biserica. Noi mergeam la biserica din Hirişeni. Mergeam şi cu bunica Vasiliţa, bunica de pe tată, pentru că noi locuiam în aceeaşi curte. Iar după moartea lui taică-meu, când eram prin clasa a opta, mi-a rămas o motocicletă cu ataş, un fel de „Ural”. Şi atunci o duceam pe bunica cu motocicleta la biserică. De la Mândreşti până la Hirişeni sunt în jur de zece kilometri.

– Învăţătorii nu vă probozeau că frecventaţi biserica?

– Nu am avut probleme din partea învăţătorilor, a directorului de şcoală. Erau nişte oameni la locul lor, nu erau nişte atei smintiţi. Îşi dădeau ei seama. Nu ne făceau reproşuri, nu ne tachinau. Nu ne scădeau notele pentru asta. Ştiau foarte bine că noi mergeam cu uratul, cu semănatul. Era ceva tradiţional. Colindam şi pe la învăţători. În marea lor majoritate fiind băştinaşi nu ne creau probleme.

– Mândreştenii sunt nişte oameni mândri?

– Numele satului vine de la un moşier Mândreşteanu. Sunt oameni care se respectă, au demnitate şi care nu rezultă de la mândrie, orgolii sau altceva. E o chestie convenţională că nu poţi să zici că oamenii de la Mândreşti sunt mai mândri ca oamenii de la Coloniţa. Cred că sunt oameni mândri peste tot locul.

– De la Mândreşti până la Teleneşti cam câţi kilometri să fie?

– Cam vreo șapte kilometri.

– Tu ai apucat evreimea de la Teleneşti? Care erau relaţiile dintre evrei şi mândreşteni?

– Relaţii extraordinare. Distanţa asta am parcurs-o de multe ori pe jos. Mai încoace apăruse autobuzul de rută. Când intrai în Teleneşti, la podul respectiv, acolo se chema „La Iozik”. Acolo era o dugheană unde puteai să-ţi procuri de la chibrituri şi covrigi până la scrânghiţă şi salam evreiesc. Trecând peste pod, pe stânga şi pe dreapta erau nişte căsuţe tipic evreieşti, vechi, nu prea îngrijite în care îşi duceau viaţa fraţii noştri evrei. Din uşile lor întredeschise venea întotdeauna miros de zeamă. Noi veneam cu găini şi cocoşi şi ei le cumpărau. Era un fel de relaţii de piaţă. Absolut toţi cunoşteau limba română. Eu personal am avut o prietenie cu un evreu din Teleneşti, care îmi repara televizorul. Eram un mare amator de sport şi dacă mi se defecta televizorul nu mă simţeam în apele mele. Spre bucuria mea tata îmi cumpărase un aparat „Rekord”. Când se defecta, eu mă duceam la Leonid Golştein şi el era foarte amabil. Elev fiind nu aveam bani. Şi el mă consola: „Nu te întrista, o facem şi pe asta, dar la urmă ai să-mi dai o găinuşă”. Îi dădeam găinuşa şi nea Leova pleca bucuros la Teleneşti cu gentuţa plină, pentru că el lucra pe gratis. Altă dată îmi zicea: „Poţi să-mi dai şi o garafă cu vin alb, că nu am să mă supăr.” Mama venea seara şi mă-ntreba:– Vasilică, nu ai văzut pe unde a dispărut găina cea porumbacă? – O fi sărit gardul la vecini, ziceam eu. Iar gândul mă ducea la mirosul de zeamă din marginea Teleneştilor.

– Aşa-i, Vasilică, năravul ista cu găinile l-am avut şi eu. Dar le mâncam cu verişorii mei, nu le dădeam pe baloane sau ţuruiece evreilor care colectau rufe vechi. Şi pe urmă, când taie moldoveanul o găină? Atunci când se îmbolnăveşte sau când găina e bolnavă. Nu te-a prins niciodată mama cu ocaua mică?

– Nu m-a prins, pentru că televizorul nu se defecta în fiecare zi. Dar de două ori pe an, la sigur!

– Se zice că şcoala din Teleneşti avea profesori cu şcoală la Bucureşti şi Sorbona. Nu ai fost tentat să înveţi acolo, unde s-au manifestat elevii Efim Josanu, Pavel Proca, Nicolae Şaptefraţi, Nicolae Roşca?

– Poate că oamenii care i-ai numit au şi fost tentaţi, pentru că au absolvit şcoala mai înainte. În perioada mea şcoala de la Mândreşti făcea concurenţă celei de la Teleneşti. Am avut parte de învăţători foarte buni. O parte dintre ei trăiesc şi acum. Şcoala avea cadrele necesare şi foarte bune. Eu pot să judec după nivelul de premii obţinute la olimpiade. Pot să spun acelaşi lucru despre competiţiile sportive. Noi cu Teleneştii eram în cea mai mare concurenţă. La toate: la atletica uşoară, la fotbal, volei, baschet. Hirişenii aveau o echipă foarte bună de fotbal.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*