Carul bunelului…

Unde sunteţi voi frumoase seri cu lună plină? Atunci bunelul mă lua cu el în car. Arunca peste iarba verde o veretcă, ţesută de bunica şi mă lua lângă el ca să nu-i pară noaptea şi mai scurtă decât era. Nu eram un copil gălăgios. Eram la vârsta întrebărilor, dar şi a demenţei copilăreşti. Numai unuia ca mine putea să-i treacă prin minte asemenea halucinaţii. La un moment, când bunelul numai aţipea, şi ca să nu mă simt singur în enormul car, îl trăgeam de mustaţa ruginie:

– Bunele, ian priveşte cum guguştiucii ciugulesc din lună!

– Unde vezi tu guguştiuci?

– Pe cornul casei, au fugit de motan. Pe urmă s-au apropiat de lună şi au ciugulit-o. Oare creşte şi acolo mălai?

– Dacă nu dormi, te trimit în casă…

Şi ca să îl îmbunez îl atacam cu o altă întrebare şi mai prostească, după părerea lui.

– Bunele, auzi ceva?

– Ce să aud, nepoate?

– Cum cântă stelele.

– De unde ai mai scos-o şi pe asta?

– Le vezi cum tremură ca frunza plopului?

– Şi ce are una cu alta?

– Înseamnă că-s vii şi cântă. Ascultă atent.

– Ai să mă înnebuneşti. Cântă  greierii. Îi luna lor când fac nunţi. Şi îşi cheamă lăutarii, pe care îi cheamă ţârâieli şi ei cârâie până dau de nişte copii ca tine…

Ascultând cântecul neîntrerupt adormeam. Spre zori, când se lăsa roua peste cerga noastră, bunelul mă lua în braţe şi mă ducea în casă. Când mă trezeam nu mai era nici carul, nici boii cei frumoşi. Ieşeam la joacă şi uitam de cântarea stelelor şi de ciugulitul turturelelor.

Seara următoare bunelul îşi amintea că pe data de 1 decembrie e ziua mea de naştere şi a chitit un cadou nemaipomenit. Dar până la prima zi de iarnă era departe. Cam de la guguştiuci până la lună şi eu îmi tot făceam socoteală cu ce cadou o să mă bucure bunelul Onofrei. Poate o sanie cu oplene de care nu are nimeni în toată Ciocana Veche? Dar ce bine ar fi să-mi cumpere o tricicletă ca a lui Tudor Ciornei.

A venit şi ziua cea mult aşteptată. Bunelul trăia peste drum de noi şi numai ce-l zăresc cum mână o oaie, cea mai bună oaie din turma lui şi o trece în ocolul de după casă. Vine bucuros şi îmi zice să ies afară ca să-mi arate cadoul. L-am văzut, zic eu a lehamite şi fac o mină urâcioasă.

– Zănă, se adresează el către mama, tu vezi că nu-i place darul meu…

– Lasă, tată, îi bun darul. Dar aşa-i feleşagul lui. Îi leit Toader.

Bunelul se aşează pe colţul laviţei şi scoate din buzunar o bancnotă lată şi lucitoare şi mi-o întinde cu mult aplomb:

– Ia banul. Să-ţi cumperi bomboane sau o lanternă.

– Tată, de unde ai luat paraua asta?

– Din colţunul lui mă-ta.

– Astea-s cherinci , tată. De mult nu mai circulă.

– Eu numai din astea am, că nu m-am dat în colhoz ca voi.

Îmi ia banul, îl împătureşte frumos şi îl bagă în chimir. Bun om a mai fost Kerenski, dar n-o ştiut să ţină banii din scurt. Şi mi se adresează mie:

– Dar tu ştii , măi nepoate, de ce ţin minte ziua ta de naştere?

– Nu ştiu.

– Apoi când am dus-o pe mă-ta la spital, prin Dealul Târgului, mi s-o pierdut mânzul cel cu steluţă în frunte…

Matale, tată, ţi-i a mânz. Dar ce căutai la Alba Iulia de 1 decembrie 1918? întreabă mama cam supărată.

– M-a luat cu el boierul Popescu. Şi a fost serbare mare. Ruşii ne-au dat pe mâna românilor. Dar  boierii ruşi nu au plecat în ţara lor. Şi prostimea lor tot pe loc a rămas.

După ce îmi pune în poala cămeşii o mână de nuci, câteva gutui şi un strugur de poamă, rupt de la coarda casei cele mari, o sfătuieşte pe mama:

– Du-te şi vezi de s-o deprins mânzarea mea cu ale voastre.

Şi se duce cătinel spre casă. Vreau să-l ajung, să-i zic mulţumesc pentru frumoasele seri din car. Dar supărarea nu mă lasă. Cum se poate să-mi dea bani care nu mai circulă nici prin satul nostru…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*