Proiectul actualului şi măsura actualizării

În mod categoric, popoarelor care acuză inconștiența destinului  le lipsește înainte de toate conștiența dezastrului, iar amenințările lor sunt de aceeași intensitate, nu și de aceeași natură, cu cele ale popoarelor cu un accentuat sindrom al etnocentrismului. Mi se par totuşi mai fericite acele neamuri care au ieşit din suferinţa neîmplinirii fie şi prin welfore economics, fiindcă au vizat pur şi simplu mecanismele eficiente de alocare a resurselor, în funcție de care au adoptat politici de bunăstare socială. Or, o astfel de judecată rămâne în contextul unui pragmatism existențialist cu orizonturi foarte înguste. Un destin fericit, cel mai adesea şi de lider, au popoarele cu o motilitate accentuată, fiindcă angajamentul asigură o mai bună mişcare în spaţiul social. Pierre Bordieu vorbea de un habitus cultural capabil să contextualizeze schimburi de percepție, de evaluare a identităților care asigură producția și reproducția integrării sociale, în lipsa căruia apar catacronii semnificative și discriminatorii și așa-zisele ontologii regionale. În interiorul acestui habitus cultural se conturează, mai mult sau mai puțin evident aspirațiilele individuale și sociale, în sensul lor de reprezentări subiective dezirabile ale unui orizont integrabil în ceea ce, în sociologie, se numește welfore economics.

La rândul ei, orice analiză sociologică a evoluțiilor națiunilor totdeauna ia în considerare structurile latente care pun în acțiune acele invariabile capabile să grupeze opțiunile în funcție de un continuum propriu, măsurat în indicatori de stare, de unde s-au putut observa nu destine, ci identități istorice, dar și diamorfoze sau bipolarizări ale organizării câmpurilor de aspirații între care se situează, ca linie mediană, existența. Popoarele cu o astfel de opțiune rămân suspendate între dezastru și impetuozitate. Astfel de popoare prezintă simptomatologia unei oboseli istorice fără  a o însoți neapărat cu suferința neîmplinirii. Ele, potrivit unei clasificări a lui Max Weber, relevă tipul tradițional de acțiune socială, fiindcă se rezumă la a face transferul de valori  de la o generație la alta, în timp ce alte  structuri latente conduc spre acțiunea socială de tip rațional (prin finalitate și prin valoare), sau spre acțiunea de tip afectiv, când se urmează modificările de atitudine emoțională.

Mai mult sau mai puţin tranşant, sociologii au ilustrat cu argumente istorice popoare al căror continuum se perimă şi se confruntă cu crize identitare sau se  găsesc în situații obiective ale abandonului istoric, incapabile de reproducție culturală, când sistemul nu mai este preeminent membrilor societății și nu se mai pot face determinări în indicatorul protocroniei. Căderea în diamorfoză presimte dezastrul, dar salvarea este căutată în plan metafizic; popoarele primitive, incapabile de adaptare, au pierit așteptând salvarea în totem sau în rituri de reiterare. Să amintim că Blaga nota undeva: Spune-mi cui se închină un popor, ca să-ți spun de ce amenințare trebuie să se teamă. Nimic mai adevărat!

Popoarele eroice, mai mult chiar decât popoarele mari, au avut viitorul asigurat pe termen lung tocmai din această cauză. Ele au cunoscut fie suferința neasemănării, fie suferința neîmplinirii, dar nu au obosit istoric tocmai fiindcă au fost susținute de un tonus robust al habitusului. Sociologiile moderne au înțeles astfel că, tot mai insistent, se impune indicatorul actualizării: în ce sens actualizează un popor, ce fel de actual consumă, cu ce participă la schimbul de valori ale actualității etc. Desigur, aceste dimensiuni se sprijină pe personalitatea acelui popor (a se vedea Ralph Linton, The Cultural Backgrund of personality; Anthony F.C. Wallace, Culture and Personality ș.a.). În ce privește conținutul motilității sale naționale și internaționale, se remarcă modul său original de a se mișca în spațiul social. În acești termeni, o judecată a românilor trebuie să țină seama de câteva adevăruri statistico-sociologice speciale: cine produce actualul, în ce orizont, cu ce disponibilități și mai apoi se poate aprecia ce fel de actual consumă ei. În modul lor teandric de a-și croi istoria (definit  ca atare de Nichifor Crainic), românii se manifestă ca ființe nevoite, nu însă și părăsite (de unde religiozitatea lor accentuată), ceea ce îi situează pe alte coordonate decât ființa grațiată (poporul ales, de pildă). Natura aspiraţiilor româneşti trece prin filtrul dezirabilului lor; în mai toate și mai totdeauna imitativi, ei nu au destinul nemților, capabili de numeroase aspirații în spirit comunitar sau cel puțin în respectul acestuia. Personalitatea românească nu are consistența celei germane și nici a celei maghiare, ci se apropie mai degrabă de cea britanică, numai că englezul nu se abate de la welfore economics. Suspectați adesea și fără prea mult temei de o criză reală a fundațiilor, românii sunt din păcate șovăielnici tocmai în momentele în care li s-ar cere fermitate și tenacitate.

Perspectivele mileniului al treilea, în condiții de criză globalizată, găsește România cu resursele naturale răvășite de un sistem politic ineficient (produs de ea în deplină libertate), amenințată de înfometare, cu resursele de apă afectate de poluare, cu o sănătate precară, cu un sistem financiar afectat subversiv de corupția economiei subterane, cu grave contradicții sociale și cu adânci spaime corporatiste ori amenințări ale terorismului ba sionist, ba islamic. Iată, aşadar contextul în care ea devine un consumator al actualului de import, dar mai ales a unuia de tip ordonator şi care anihilează actualul autohton, nevoit și el să se marginalizeze în neesențial. O anomie care decurge nu neapărat din lipsa de asiprații, nu din abandon istoric, nu din preeminența sistemului, ci din cauza declinării destinului în seama legii naturale, pe fondul unei crize a întemeierii și a aceluiași continuum bipolar, incapabil să iasă din inerție; căderea din protocronie în catacronie este vizibilă în toți indicatorii noștri de stare de la demografie, la educație și nu în ultimul rând în economia bunăstării (welfore economics). În lipsa unui proiect centrat pe creație, nicidecum pe imitație, măsura actualizării este un concept sociologic care nu mai relevă decât inacțiune socială, conservare, anacronisme, suferință a neîmplinirii… sau poate nici măcar atât.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*