Andrés Sánchez Robayna în traducerea lui Eugen Dorcescu

Poetul Eugen Dorcescu, al cărui potențial liric absolut remarcabil permite exerciţii ale libertății poetice ca în Arhitectura visului (1982), Omul de cenușă (2002), În Piața Centrală (2007) etc, trece prin deschideri spirituale de înaltă responsabilitate (Psalmii în versuri, 1993; Ecclesiastul în versuri, 1997; Pildele, 1998; Exodul, 2001) spre arii culturale cu originalitate puternic conturată, chiar dacă de aceeași respirație latină, și gustă în toată subtilitatea ei poezia spaniolă, după ce în L’histoire d’une névrose (2007) traversează în chip strălucit spațiul elevat al culturii franceze în unsprezece povestiri. Poate că Drumul spre Tenerife (2009), apărut în două ediții românești în același an, apoi tradus în anul următor (El camino hacia Tenerife) în Gran Canaria, împreună cu Coriolano Gonzales Montaňez, la fel de bine primit și în Spania ca și în România, îl legitimează pe poet ca mesager avizat între cele două lumi poetice și confirmarea vine în ediția bilingvă a Poemelor bătrânului/Poemas del viejo (traducere realizată împreună cu Rosa Lentini), prefațată la a doua ediție de  Andrés Sánchez Robayana (2012). Simultan, Eugen Dorcescu realizează singur o ediție bilingvă din poezia lui Andrés Sánchez Robayana sub titlul Umbra și aparența (Ed. Mirton, Timișoara, 2012), un florilegiu omogen din La sombra y la apariencia (Barcelona, 2010), în același registru reflexiv al pietrelor cărora li se spovedește marea, în soarele torid al Tenerifei, unde Conocerás tan sólo el signo/ del sol (vei cunoaște doar semnul/ soarelui).

În deschiderea volumului bilingv (Umbra și aparența), Eugen Dorcescu creionează succint personalitatea lui Andrés Sánchez Robayana (profesor universitar, important critic literar și poet spaniol), autor a paisprezece volume de poezie și al altor douăsprezece volume de critică (Museo atlántico, 1983; La luz negra, 1985; La sombra del mundo, 1999 etc.), mai puțin cunoscute cititorilor români de critică literară. Poetul spaniol redescoperă Umbra și aparența într-o ontică retromersibilă în categorii fundamentale: lumina, soarele, pietrele, timpul, Materia din care a apărut materia, Unul, toate la țărmul care îmbie la o „scurtă meditație asupra varului și a timpului” (În scobituri, varul se consuma. Această abundență umplea pământul suficient sieși, distrugea fără limită orice aparență. Era chipul timpului). Unul/Totul e „un punct imobil/ în timpul indivizibil(…)/ sumă a clipelor în ceea ce-i multiplu,/într-o convergență de timp și durată”. Nimic altceva!  „…Nu e nimic. Numai vibrație rătăcitoare (…)/ Soarele încă umed,/ alunecă peste lumi” , oamenii înaintează „spre locul unde îi așteaptă/ și ne așteaptă, somnul pământului”, un cimitir solar la țărm, unde „pietrele dăinuie în aerul cald”, iar  „Soarele/ netezise numele/ risipite, sub cer,/ în lumina flăcării”. Meditațiile aduc imagini ce țin de o altă Carte a Genezei: „Soarele se află în chiar centrul metamorfozei sale, și o turmă de capre paște în rada cu pietrișuri”, iar pescarul nu știe unde ființa e mai reală; în aer ori în apă.

Dincolo de orice înțelegere, marea dă armonia lumii: „…pe plaja mângâiată de ape sub cerul fără nori, totul pare departe de eroziunea orelor, a zilelor și a anilor…”. Pictorul întemeiază deschiderea în ecouri ce inaugureză forma, iar  timpul deschide largi paranteze evenimentului funest: „Trec trenuri în martie înțesate de lacrimi,/(…) Claritatea sângelui. În crepuscul/s-au alipit chipuri tăcute./În toate umbrelele durerii răsunau/ îndurările ploii.” Subspațialitatea subsistă în splendori concave, după o geometrie neeuclidiană („Și vei cădea, dintr-o dată,/ în fulminantele goluri/ ale liniștii”), dar urcă spre metatemporalitate („Arde și timpul/ înspre neantul său”) odată cu zeii ce surâd catafatic din marea estivală. Meditația accede spre o apodictică a contingețelor cu o eidetică mai puțin hedonistă, dar oricum în contiguitatea umbrelor și aparențelor. Așadar, se poate spune  pe ascest temei că Andrés Sánchez Robayana găsește în Eugen Dorcescu surplusul de sensibilitate care îi conduce din denominație în conotativ „oglindirea acelei oglindiri” în care „arde și timpul înspre neantul său și numai cerul se sfarâmă” sub fulgerul verde cu care lumina își revarsă dispersia în fântâni invizibile. „Acolo începe, în ciulinul prăfos,/Apropiat,/ dar greu de atins, zeul.” Astfel, poezia rămâne o consecventă căutare de noi profunzimi deasupra cărora își binecuvântează lumina. Iată de ce nu mi se pare deloc întâmplător nici desenul de pe corpetă, ales de Eugen Dorcescu, La Pyramide fatale et corix, atribuit lui Constantin Brâncuși.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*