Ce reprezintă cei „13 generali maghiari din revoluţia de la 1848 – 1849” pentru români?

Comemorarea recentă a celor „13 generali maghiari”, de către etnici şi reprezentanţi ai minorităţii maghiare din România laolaltă cu cei ai Ungariei se înscrie pe aceaşi linie a antiromânismului exacerbat, obrăzniciei fără limite şi ofensei la adresa naţiunii române manifestate constant, în ultimii peste 20 de ani, de susţinătorii şi promotorii maghiari şi secui, din România şi unguri din Ungaria, de formaţiuni politice, diverse  organizaţii, asociaţii, etc. ale acestora, ai ideologiei revizionist-iredentiste, revanşarde, segregaţioniste sau autonomist – separatiste teritoriale. Sunt numeroase exemplele când aceşti duşmani pe faţă ai statului naţional unitar român sărbătoresc şi comemorează, pe teritoriul României,  momente şi evenimente socotite de ei „măreţe pentru istoria Ungariei”, dar care pentru români au fost tragice şi dureroase.

Fără a dovedi nici cel mai mic respect faţă de asemenea sensibilităţi naţionale – proprii, de altfel, fiecărei ţări sau naţiuni din lumea largă a căror istorie a fost marcată de  tragisme, orori şi drame profunde – nostalgicii, de aici, din Ungaria şi de aiurea ai statului ungar de dinainte de Trianon au sărbătorit cu pompă şi mândrie, între altele, „15 martie 1848”, „70 de ani de la intrarea lui Horthy Miklos în oraşul Miercurea Ciuc”, ba chiar au riscat conştient ruperea relaţiilor dintre România şi Ungaria prin acţiunea de reânhumare, în ţara noastră, a fascistului antiromân şi antisemit horthyst şi szalasist Nyiro Jozsef, îl venerează şi îl sărbătoresc pe Vass Albert, unul dintre macabrii  criminali maghiari ai ocupaţiei horthyste a zonei de nord-vest a României, criminal de război,  etc.!

Cine au fost cei „13 generali maghiari”? Aceasta este denumirea generică sub care i-a făcut cunoscuţi istoriografia ungară. Aceştia au fost: Karlo Knezic, croat, numit general de Lajos Kossuth; Karoly Vecsey, maghiar, numit general de Kossuth; Erno Kiss, armean, numit general de Kossuth; Jovan Damjanic, sârb, numit general de Kossuth; Ludwig Aulich, german, numit general de Kossuth; Arisztid Dessewffy, maghiar, căpitan; Georg Lahner, german; Vilmos Lazar, maghiar; Karl August, conte german; Jozsef Nagysandor, maghiar; Ernst Poelt von Poeltenberg, conte austriac, numit colonel de Kossuth; Josef Schweidel, austriac, maior şi Ignac Torok, maghiar. Prin urmare, în realitate, ei ar trebui numiţi „cei 13 ofiţeri de la Arad”, întrucât numai cinci dintre ei au avut gradul de general. Mai mult, doar cinci dintre aceştia au fost de etnie maghiară, restul de opt având etnie austriacă, germană, sârbă, croată şi armeană. Toţi au fost ofiţeri ai armatei imperiale austriece, iar prin dezertare şi trădare s-au alăturat armatei revoluţionare maghiare şi au participat la luptele duse de aceasta împotriva armatei populare revoluţionare româneşti din Transilvania, condusă de Avram Iancu şi a imperialilor.

După înfrângerea şi capitularea resturilor armatei maghiare, la Şiria, lângă Arad, „cei 13” au fost făcuţi prizonieri de amata ţaristă şi predaţi austriecilor. Potrivit tuturor uzanţelor militare, inclusiv pe timp de război, aceştia au fost condamnaţi la moarte, de curtea marţială, prin spânzurătoare pentru trădare şi trecerea de partea inamicului. Prin acţiunile lor armate „cei 13” au susţinut prevederile programului revoluţiei paşoptiste maghiare, inclusiv punctul 12 al acestuia care stipula alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria împotriva voinţei românilor majoritari! Parte dintre ei, având şi funcţii de comandă, sunt răspunzători, alături de ceilalţi mercenari şi aventuriei din armata aşa zis revoluţionară maghiară, comandată de Jozsef Bem, de uciderea a peste 40 000 de români, dintre care peste 100 de preoţii ortodocşi români spânzuraţi, de arderea şi ştergerea de pe faţa pământului a peste 300 de sate locuite de români, de sute şi sute de crime barbare şi atavice, de miile de schingiuiri, de execuţiile „tribunalelor de sânge maghiare” destinate exterminării românilor transilvăneni. Ei i-au ucis pe românii transilvăneni care îşi apărau dreptul la libertate socială şi naţională! Asta reprezintă pentru noi românii „cei 13”!!!

În anul 1925, în timpul României interbelice, perioadă istorică caracterizată printr-o imensă demnitate naţională şi un accentuat patriotism, susţinute de personalităţile ce făuriseră România Mare la 1918, guvernul Ionel Brătianu şi Regele Ferdinand Întregitorul de Ţară au dispus demolarea monumentului ridicat de Ungaria, la 1881, la Arad, în memoria „celor 13”, înţelegând că acesta reprezenta un afront la adresa României dar şi pentru a stopa acţiunile revizioniste maghiare, în general, practicate de regimul horthyst al Ungariei împotriva ţării noastre. În anul 2004, Guvernul României, printr-un act de gravă eroare de guvernare ce impietează memoria românilor care s-au jertfit în luptele cu duşmanul ancestral maghiar pentru libertate naţională în Transilvania şi nu numai, – aceasta în ciuda unei puternice opoziţii – aprobă reamplasarea monumentului „celor 13”, la Arad! Nu există nici o motivaţie în susţinerea acestei decizii ruşinoase  şi descalificante pentru guvernul respectiv pentru că nu poţi justifica niciodată, nicăieri şi în faţa nimănui, în această lume, aprobarea ridicării unui monument în ţara ta care să evoce pe criminalii strămoşilor tăi!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*