Părintele Constantin Voicescu s-a născut în Bucureşti, la 28 iulie 1924, în familia ceferistului Stan Voicescu şi a croitoresei Zinca Manea. Creşte, împreună cu sora sa Maria (n. 1929) în orfelinatele din Predeal, Tîrgovişte şi Buzău, cu ajutorul unchilor Gheorghe Rădulescu, Badea şi Ilie Manea. Rămas orfan de la vârsta de șapte ani şi-a petrecut copilăria în orfelinat. Părintele Constantin Voicescu a fost trimis să înveţe la Şcoala Normală din municipiul Buzău. Aici intră împreună cu alţi colegi în Frăţia de Cruce, motiv pentru care va fi arestat în luna decembrie anul 1942. A fost condamnat de Curtea Marţiala a Corpului 5 Armată Ploieşti, la 3 de închisoare corecţională. Stă închis la Piteşti şi Alba Iulia. În vara anului 1944, după eliberare, este elev militar la Arad. În anul 1946 absolvă Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. La 8 noiembrie 1945, participă la manifestaţia de susţinere a Regelui Mihai. Între anii 1946 – 1948, urmează cursurile din anii I şi II la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti. Între anii 1945 – 1948, este fiu duhovnicesc al Părintelui Toma Chiricuţă. Frecventează şi Mănăstirea Antim, în perioada „Rugului Aprins”.
În anul 1948 a urmat cursurile Facultăţii de Geografie. De la căminul studentesc al acestei facultăţi va fi arestat în luna mai 1948. A fost condamnat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” prin sentinţa nr. 538/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti la patru ani detenţie şi a fost închis la Jilava. În a doua jumătate a anului 1949, Părintele Constantin Voicescu a fost mutat la Piteşti. Se făceau trierile: studenţii – la Piteşti, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Târgşor, femeile la Mislea şi Miercurea Ciuc. Ajunge la închisoarea-spital de la Târgu Ocna, în anul 1950, pentru că i s-a descoperit un TBC osos la genunchi. La Târgu Ocna erau adunaţi deţinuţii grav bolnavi de tuberculoză, ca să moară. Ajuns aici, scapă de focul „reeducărilor” de la Piteşti Deţinut la Jilava, Piteşti, Tg. Ocna – unde se apropie de Valeriu Gafencu, „Sfîntul închisorilor”. La 14 iunie anul 1954, a fost eliberat de la închisoarea-penitenciar Târgu Ocna. La 31 octombrie 1954, se căsătoreşte cu Laura-Florentina Durac din Piatra Neamţ, absolventă a Academiei Comerciale şi a Facultăţii de Teologie. În anul 1956, i se naşte fiul, Mihai, viitor preot şi el. În perioada anilor 1956 – 1958, urmează cursurile din anii I şi II la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi în paralel îşi cîştigă pîinea lucrând ca geotehnician la Institutul de Geologie. În anul 1957, i se naşte prima fiică, Irina.
La 30 octombrie anul 1958, este arestat, condamnat la muncă silnică pe viaţă (sentinţă comutată ulterior în 25 de ani muncă silnică), în cadrul „lotului mistico-legionar Tîrgu Ocna”. Timp de şase ani este deţinut la Jilava şi Aiud ( la aceasta din urmă din februarie 1960). La 25 iunie anul 1964, este eliberat în urma Decretului de amnistie generală a deţinuţilor politici. În anul 1964, se angajează ca muncitor la Uzinele 23 August. În anul 1965, se naşte fiica sa Ileana. În anul 1967, este angajat la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă (legătorie; corectură). Între anii 1967 – 1969, urmează cursurile din anii III şi IV la Facultatea de Teologie Bucureşti. În anul 1967, se înscrie la Facultatea de Geografie-Istorie Bucureşti. În anul 1969, îşi ia licenţa în Teologie.
La 11 februarie anul 1973, este hirotonit pe seama Bisericii Radu Vodă (paraclisul Seminarului teologic). Slujeşte onorific la Biserica Bucur Ciobanul, împreună cu Părintele Alexie Bîrcă. La 1 octombrie 1976, este transferat la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din strada Sapienţei. În anii 1985 – 1986, face demersuri pentru salvarea de la demolare a Bisericii Sapienţei. Supraveghează mutarea şi restaurarea Bisericii Mihai Vodă. În anul 1988, moare soţia sa, Laura-Florentina. Este înmormîntată în cimiturul Mănăstirii Cernica.
În anul 1990, participă la manifestaţia din Piaţa Universităţii; sfinţeşte crucile din Piaţă. Este membru fondator al Alianţei Civice; devine membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Christiana”; participă la înfiinţarea Centrului de medicină socială „Christiana”. Este membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri ale societăţii civile, ca Părintele Arhim. Bartolomeu Ananina, artiştii Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu. Împreună cu preoţii Ioan Iovan din Mănăstirea Vladimireşti, Liviu Brînzaş, Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru Manta, Părintele Constantin Voicescu deschide primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. În anul 1992, este ales membru al Consiliului Naţional al Alianţei Civice şi în Comitetul de Coordonare al AC. În luna aprilie anul 1992, slujeşte alături de 11 preoţi Liturghia din prima zi de Paşti, în prezenţa MS Regelui Mihai, la Biserica Sfântu Gheorghe Nou din Bucureşti. În anii 1994 – 1997, participă cu comunicări la Simpozioanele Memorialului Sighet. La 8 septembrie 1997, odată cu prasnicul „Naşterii Maicii Domnului”, trece la cele veşnice, născându-se în viaţa cea cerească a Preasfintei Treimi, fiind lovit de o maşină pe când se întorcea de la Mislea, unde slujise întru pomenirea celor care au suferit în închisoare acolo, sub regimul comunist. La 11 septembrie anul 1997, este înmormîntat la Mănăstirea Cernica, alături de soţia sa.
Părintele Constantin Voicescu a fost arestat pentru a treia oară la 30 Octombrie anul 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă prin sentinţa nr. 844/59 a Tribunalului Militar Bucureşti, iar apoi a fost închis la Aiud. A fost eliberat în anul 1964 şi s-a angajat, după cum am mai spus şi mai sus, ca muncitor la Uzinele 23 August. Mai târziu, Patriarhul Justinian Marina i-a dat un post de corector şi legător la Institutul Biblic. La 11 februarie anul 1973 a fost hirotonit preot şi a slujit în mod onorific la Biserica Bucur Ciobanul. Din anul 1976 şi până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost preot paroh la Biserica Sapienţei. După cum am mai spus, Părintele Constantin Voicescu a avut trei copii: Mihai, Irina şi Ileana. A murit intr-un accident stupid de maşină, la 8 septembrie 1997, dupa ce a săvârşit slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste, decedate în închisoarea de femei de la Mislea.
Pentru Părintele Constantin Voicescu, cele trei perioade de detenţie de la Piteşti, Jilava şi Târgu Ocna au reprezentat ani de umilinţă, de durere înnăbuşită, trupească, dar mai ales sufletească. Doar în deşertul suferinţei şi al jertfei l-a putut întâlni şi cunoaşte mai bine pe Iisus Hristos, în slujba Căruia avea să-şi pună mai apoi tot restul vieţii. Alături de alte valori ale culturii româneşti, precum Petre Ţuţea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, părintele a împărţit caznele şi umilinţele copleşitoare ale închisorii: lipsa de aer şi căldura sufocantă, lipsa totală de igienă, percheziţiile, dezbrăcaţi afară, în ger, lanţurile grele de la picioare şi mâini, foamea. Chiar Părintele numeşte aceste chinuri: „Pe mulţi din care veneau la închisoare îi introduceau acolo, la intrare, pe hărdăul ăla cu mizerie. Şi-i ţineau acolo şi când dispărea unul dintre ăştia, atunci de-abia ăla venea să-şi ocupe loc de dormit.“ „Când ne dădea câte o ciorbă şi găseam câte un os, îl sugeam de câteva ori eu, pe urmă îi dădeam şi celui de-alături, cel de-alături îl dădea în continuare“, sau „sfărâmam felia de pâine pe-o cârpă, pe-o batistă, şi adunam fărâmiţele alea şi toţi făceau acelaşi lucru şi-i dădeau celui care era prăpădit“.
Ca mucenic al suferinţei, părintele ne dezvăluie sensul acesteia şi lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră prin ea: „Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în anul 1949… Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În anul 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala… Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“. Anii grei de temniţă nu i-au adus numai durere fizică sau tristeţe morală, ci şi multe bucurii spirituale, trăite alături de minţile luminate cu care împărţea spaţiul închisorii. Rugăciunea, conversaţiile teologice, schimbul de informaţie culturală au reprezentat pentru părintele Voicescu un fel de împărtăşanie atât de necesară supravieţuirii, nu atât fizice, cât mai ales spirituale. A ieşit din temniţă învingător, îmbogăţit sufleteşte, cu o mai adâncă înţelegere a lucrurilor şi a oamenilor.
Principalul mobil de activitate apostolică al părintelui Voicescu a fost să-i facă pe oameni liberi, prin credinţa în Dumnezeu. A susţinut, în luna decembrie anul 1989, alături de studenţii adunaţi în Piaţa Universităţii, eliberarea de sub dictatura comunistă. Era susţinătorul continuu al acţiunilor pornite din mediul studenţesc. După 22 decembrie anul 1989, a fost unul dintre primii preoţi de spital, prin fondarea aşezământului medical-creştin „Christiana“, în care a slujit atât în capelă, cât şi la căpătâiul bolnavilor. Îndemna enoriaşii să aducă din puţinul lor pentru spital, adunând mulţi tineri în biserică şi în diferitele acţiuni caritabile pe care le întreprindea. Ţinea mult ca oamenii să se roage, să respecte datinile şi pravilele, să se împărtăşească din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistând asupra efectului mântuitor, purificator al Sfintei Liturghii – întăritoare şi păstrătoare a identităţii noastre creştine.
A ştiut să reaprindă scânteia de lumină ce sălăşluia şi în sufletul cel mai deznădăjduit. Cu blândeţea şi răbdarea ce-l caracterizau, a adus pe mulţi la reîntâlnirea cu Dumnezeu, făcându-i prieteni ai Lui şi oameni de valoare pentru societate. Propriile sale cuvinte – „Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“ – definesc cel mai bine personalitatea sa duhovnicească. A fost un preot care a înţeles că misiunea sa nu se termină la uşa bisericii, ci trebuie să se extindă asupra întregii societăţi. Părintele insista adeseori asupra unei legături mai strânse între Biserică şi societate, pentru o mai amplă implicare a clericilor în viaţa celor pe care îi păstoresc, dincolo de uşile lăcaşului sfânt, în evenimentele sociale şi politice, al căror tragism s-a accentuat în timp tocmai datorită acestei absenţe a prezenţei divine în acţiunile omeneşti. Şi pentru această realitate tristă, părintele aduce ca exemplu prima mineriadă de după anul 1989: „Dacă am fi ieşit noi, preoţii, în faţă, acolo, minerii n-ar fi îndrăznit să facă atâtea atrocităţi“.
Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie anul 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Iisus Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.
Ca Duhovnic şi Părinte duhovnicesc, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atît de creştini obişnuiţi, cît şi de un important număr de intelectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Emil Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli. Ca Slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi. Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît sub regimul antonescian, cît şi sub comunişti. Până la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum „cifrat”, pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.
Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-a înţeles şi judecat greşit, acuzându-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţând la liniştea chiliei şi luând atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii. O asemenea atitudine a avut (şi) Părintele Constantin Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere. Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrânii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajt cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină „Christiana”, arhicunoscută acum.
Lasă un răspuns